Mitropolitul Gurie. Repere ale renașterii conștiinței naționale a românilor basarabeni

Figura proeminentă a părintelui Gurie Grosu (n. 1 ianuarie 1877, la Nimoreni, Lăpușna – d. 14 noiembrie 1943, la București , înmormântat la Cimitirul Cernica de lângă București), fost mitropolit român, primul titular al Mitropoliei Basarabiei după 100 de ani de ocupație rusă, se identifică – de pe când a început cariera sa călugărească, după absolvirea Academiei duhovnicești din Kiev (înființată de mitropolitul Petru Movilă), unde a obținut titlul de magistru în teologie (1902) – cu cea a unuia dintre basarabenii care au conștientizat necesitatea culturalizării naționale a basarabenilor, a deșteptării conștiinței lor naționale. Toate activitățile sale ulterioare trebuie raportate la acest deziderat vital pentru basarabeni: atât cărțile pe care le-a editat [Carte de învățătură despre legea lui Dumnezeu alcătuită după mai multe manuale rusești, Chișinău, 1908; Bucoavnă moldovenească, Chișinău, 1909; Abecedar moldovenesc, Chișinău, 1917 (în colaborare; ed. a II-a și a III-a, cu litere latine, în 1918; ed. a VII-a în 1922); Rugăciune și lămurirea lor, Chișinău, 1920; Despre omul „trupesc”, „sufletesc” și „duhovnicesc”, Chișinău, 1924; Istoria sfântă a Vechiului și Noului Testament, Chișinău, 1924 (și alte ediții); Slujirea lui Dumnezeu a unui preot bun, după Părintele Ioan de Cronstadt, Chișinău, 1925], cât și promovarea valorilor creștinești au avut anume această menire – de a contribui la renașterea conștiinței de sine a românilor basarabeni.

Vom menționa că, în general, în lume, problema identității a fost prezentă încă din zorii timpurilor. După cum arată specialiștii în domeniu, această problemă pare să-și găsească apogeul încă de la celebra frază a lui Socrate: „Omule, cunoaște-te pe tine însuți”. Astfel a captat atenția multor gânditori din diverse domenii ale cercetării științifice. Însă identitatea ca o temă crucială în științele sociale și în literatură a apărut abia relativ recent. Conceptul de identitate clarifică o problemă care este cu siguranță difuză și care apare mai accentuat în romantism și este încurajată de condițiile de viață din societatea industrială. Mai exact, este perioada în care individul își pierde treptat identitatea. Într-adevăr, omul și-a pus întotdeauna atâtea întrebări despre propria sa identitate, despre propria sa natură, despre originea și destinul său, pentru a ști cu adevărat cine este. De aceea problema identității s-a răspândit în mai multe domenii de cercetare științifică, inclusiv în cel al literaturii. Însă trebuie să recunoaștem că există o anumită complexitate în problema identității. Vom preciza că, potrivit unei definiții a lui Alex Mucchielli, specialist în științele comunicării, „identitatea este un set de criterii ale unui subiect și un sentiment interior. Acest sentiment de identitate este alcătuit din diferite sentimente: un sentiment de unitate, coerență, apartenență, valoare, autonomie și încredere, organizate în jurul unei dorințe de a exista. Dimensiunile identității sunt strâns împletite: individual (sentimentul de a fi unic), de grup (sentimentul de apartenență la un grup) și cultural (sentimentul de a avea o cultură a apartenenței)” (Mucchielli 1986: 10).

Bineînțeles, identitatea se construiește pe baza unor criterii preexistente, precum teritoriul, limba, religia, folclorul. Amintim în acest context că într-o lucrare consacrată publicisticii lui Eminescu, cercetătorul Adrian Jicu definește conceptul de identitate națională, astfel: „Un model semiotic-procedural al identității este reductibil, din rațiuni metodologice, la următoarele componente: limbă, sentimentul apartenenței, conștiință istorică, valori voluntar împărtășite, obiceiuri și tradiții moștenite” (Apud Chiscop 2020: 10). Or trebuie spus că drumul spre cunoașterea de sine a românilor basarabeni, din perspectiva reperelor identitare menționate mai sus, a fost unul sinuos, cu foarte multe impedimente astăzi greu de imaginat. Implicarea ieromonahului Gurie în înființarea unei tipografii eparhiale, contribuția sa, pentru cheltuielile de început, fiind suma de 600 de ruble (din Comitetul ales în scopul înființării tipografiei făceau parte: protoiereii C. Popovici, Mihail Plămădeală, preoții C. Parfentiev, Alex. Baltaga și Mihail Cecan), precum și publicarea de către Gurie Grosu a mai multor lucrări cu caracter didactic, au constituit repere vitale pentru a pune limba vorbitorilor autohtoni în drepturile sale în spațiul dintre Prut și Nistru. Activitatea sa de ziarist care a semnat multiple articole publicistice în presa periodică, în „Basarabia”, „Moldovanul”, „Misionarul” și, în special, în „Luminătorul”, se profilează din perspectiva unei înalte conștiințe morale și spirituale, dedicate apărării dreptului basarabenilor la limba română. Să amintim în acest context o afirmație a lui Titu Maiorescu, potrivit căruia „Limba, în orice manifestare a ei – în gramatică, ca și în expansiuni și idiotisme – este un product necesar și instinctiv al națiunii”, în care trebuie să recunoaștem o „autoritate legală a naturii proprii poporului” (Maiorescu 1986: 166). „Omul gândește, simte și trăiește doar în limbă”, afirma și Wilhelm von Humboldt, filozof și lingvist german (Humboldt 2000: 157). El considera, de asemenea, că limba nu este produsul liber al omului individual, ea aparține totdeauna unei întregi națiuni; în ea se regăsesc deopotrivă generațiile mai recente și cele precedente” (Humboldt 2000: 97). Și I. Heliade Rădulescu în concepțiile sale despre limbă punea accentul pe legătura strânsă care există între limba unui popor și spiritul lui: „Ce foloase poate aduce națiunii această faptă se poate judeca de oricine: cultura limbei, răspândirea cunoștințelor, mântuirea de rădăcinile întunerecului, stima străinilor și a posterității și, ce este mai mult, stima noastră către noi înșine. Dar, domnii mei, e mare vorba aceasta: stima către sine” (Heliade Rădulescu 1968: 199).

Iată de ce Gurie Grosu a insistat constant pentru introducerea limbii autohtonilor în biserică.

Anevoiosul itinerar al recuperării limbii băștinașilor în biserică și în școală este demn de a fi mai bine cunoscut de către noi, urmașii acelei generații de sacrificiu, în numele idealurilor românilor basarabeni.

Există, fără doar și poate, o relație strânsă între limba pe care o vorbim și cultura din care ne tragem, dimensiunea culturală a limbii fiind o chestiune complexă, complicată. Pentru a înțelege cum stau lucrurile în această privință, ar trebui să ținem cont, mai întâi de toate, de faptul că limba joacă un rol identitar. Cu alte cuvinte, felul în care ne vorbim limba este o demonstrație a culturii noastre. Importanța competenței lingvistice sau a bunei cunoașteri a limbii reiese și din afirmația celebră a lui Mihai Eminescu, cel care a făcut eforturi uriașe pentru a îmbunătăți starea limbii române. El afirma: „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră”. Iar atunci când Constantin Noica l-a supranumit pe Eminescu „omul deplin al culturii”, cu siguranță a ținut cont și de acest aspect al lucrurilor.

Din toate activitățile părintelui Gurie, răzbește importanța și locul pe care i le atribuie memoriei, înțelegerii că o istorie care stabilește continuitatea națiunii prin vicisitudinile istoriei, include o galerie a eroilor, o limbă, credința în Dumnezeu, monumente culturale și locuri istorice, locuri de memorie, folclor. De menționat aici că în trecut memoria a cunoscut două forme legitime: istorică și literară. Noua istorie, inclusiv cea care ne vizează pe noi, oferă un loc mult mai important memoriei. Or, în zilele noastre, după cum sugerează francezul Pierre Nora, memoria devine un obiect al întrebării teoretice conștiente doar atunci când încetează să mai fie un element inerent al experienței sociale. Declinul culturilor bazate pe ierarhie și respect pentru tradiție, dezvoltarea culturii de masă la scara umanității, nivelarea concomitentă a diferențierilor sociale și culturale și dezmembrarea grupurilor sociale, garanții de lungă durată ai „transmiterii și conservării valorilor memorate colectiv”, au marcat sfârșitul ireversibil a ceea ce Pierre Nora numește „memorie reală” și începutul conștiinței teoretice și istoriografice. Însă, dincolo de toate acestea, potrivit afirmației aceluiași autor, „nevoia de memorie este o nevoie de istorie” (Nora 1984: XXV).

Revenind la scrierile publicistice ale lui Gurie Grosu, desprindem din ele și file de memorie culturală, aceasta referindu-se la amintiri și experiențe imortalizate prin mass-media și rituri comemorative. Precizăm că numitul concept de memorie culturală a fost introdus pentru prima dată în 1997 de egiptologul german Jan Assmann, în lucrarea sa Das Kulturelle Gedächtnis.

Raportându-ne la contextul realităților basarabene din a doua jumătate a secolului al XX-lea, când personalitatea lui Gurie Grosu s-a aflat sub sechestru, vom constata existența unor relații dificile dintre memorie și istorie. Pentru elucidare, vom aminti aici afirmația francezului Alain Besançon, din lucrarea Nenorocira secolului, potrivit căruia, sub regimul comunist „majoritatea celor care au fost în măsură să gândească au fost privați de cunoașterea istoriei lor și și-au pierdut capacitatea de analiză” (Besançon 2007: 150). Voi aminti în continuare, de asemenea, cum stau lucrurile din perspectiva literaturii din respectiva perioadă. Iată, bunăoară, o afirmație a lui Ion Druță: „Omul, în schimb, are darul memoriei, darul conștiinței, și, prin urmare, cum credeți voi? E dator el oare să cunoască istoria sa, istoria neamului său?” – în felul acesta li se adresează profesorul de istorie Horia Holban elevilor săi, în romanul Clopotnița. Istoricul american Keith Hitchins, pe care l-am cunoscut și am comunicat cu el la un Simpozion organizat de Institutul de Filologie „Al. Philippide” din Iași, în studiul său Istorie și identitate în romanele lui Ion Druță, afirmă că Druță „este un fel de Horia Holban, învățătorul de școală de la țară din romanul Clopotnița, care venerează istoria ca păstrătoare a memoriei și ca pe un ghid moral” (Hitchins 2008). Aici însă e necesară o precizare și anume că autorul amintitului roman a fost, de fapt, devansat în acțiunile sale de către propriul său personaj, Horia Holban. Am ținut să aduc acest exemplu pentru a sublinia ce întorsături poate lua „metamorfozarea” celor meniți să alimenteze cunoașterea adevărului și a istoriei autentice.

Lucrurile sunt complicate din punctul de vedere al lui Vasile Vasilache, care se confesează în felul următor: „Eu uneori am sentimentul că nu stă în mine înmagazinat timpul de anii pe care îi am, ci, foarte curios, mi se pare uneori că șed epoci”. „Găzduind” mai multe epoci în depozitarul memoriei sale, autorul are un mod extrem de complicat de a pune anumite probleme și a căuta rezolvarea lor. De aceea nu e de mirare că întâlnim, de exemplu, la Nicolae Dabija, versuri precum: „Eu merg printre piersicii mei/ Ca un istoric printre faptele lumii”. De menționat că anii ’70 coincid cu perioada când în Occident, după cum vor observa sociologii, are loc fenomenul ambiguizării memoriei, din cauza uzanțelor multiple, iar în spațiul est-european memoria va fi manipulată din punct de vedere politic. Ținând cont de toate aceste fiorduri și serpentine ale istoriei în care memoria a fost manipulată, este clar că accederea la o personalitate precum cea a lui Gurie Grosu nu e tocmai așa de simplă, după cum ar putea părea la prima vedere.

Cu certitudine însă, un lucru este cât se poate de explicit: medierea culturală are drept scop libertatea diferenței de opinie. Este ceea ce urmărea și părintele Gurie prin faptele sale de cultură. Apărător al credinței în Dumnezeu, al dragostei și al unității dintre oameni, susținător al învățământului, al repunerii limbii române în drepturile sale, Gurie Grosu a promovat renașterea conștiinței românești în Basarabia, fiind unul dintre participanții activi la realizarea Unirii cu Țara din 1918.

În concluzie, am putea spune că punerea în valoare a vieții și operei părintelui Gurie Grosu are un rol esențial în conștientizarea importanței pe care o are memoria colectivă, ceea ce se profilează și ca o noutate în istoria românilor basarabeni. Toate acestea se întâmplă în cadrul unei singure națiuni și ca reacție la o istorie vitregă, în mare parte.

Referințe bibliografice

Mucchielli 1986 = Alex Mucchielli, L’identité, Presses Universitaires de France, Paris, 1986

Chiscop 2020 = Liviu Chiscop, Repere ale reconstrucției identitarului românesc în Basarabia, în vol. Istorie și filozofie. Științe umaniste. Conferința științifică națională cu participare internaționala „Integrare prin cercetare și inovare”, Chișinău, USM, 10-11 noiembrie 2020

Maiorescu 1986 = Titu Maiorescu, Cugetări și aforisme, Selecție, introducere, note și comentarii, indice tematic de Simion Ghiță, București, Editura Albatros, 1986

Humboldt 2000 = Wilhelm von Humboldt, Sur le caractère national des langues et autres ècrits sur le langage, Paris, 2000

Heliade Rădulescu 1968 = I. Heliade Rădulescu, Opere, vol II, Editura Minerva, București, 1968

Nora 1984 = Pierre Nora, „Entre mémoire et histoire”, Les Lieux de mémoire, tome 1, La République, Paris, Gallimard, 1984

Besançon 2007 = Alain Besançon, Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism și unicitatea „Soah“-ului. Traducere din franceză de Mona Antohi, București, Humanitas, 2007

Hitchins 2008 = Keith Hitchins, Istorie și identitate în romanele lui Ion Druță, în Fenomenul artistic Ion Druță, Chișinău, CEP USM, 2008