Alexandru Bantoș – un misionar al Limbii Române

Întâlnirea și, apoi, colaborarea (din anii 1993-1994) cu regretatul Alexandru Bantoș mi-au confirmat o descoperire egală cu o revelație: aceea că în Basarabia există români mai buni decât cei pe care îi știam în dreapta Prutului. Pentru un plus de precizie: descopeream că cei buni români basarabeni sunt sub aspecte infinit nuanțate mai buni în tot ce fac. Acest lucru îl aflasem deja cu ceva ani mai înainte, la primele contacte cu elevii și studenții veniți în România la studii. Nu contează că nu toți erau așa, ci doar faptul că la unii dintre ei am putut admira un tip de excelență în seriozitate, strădanie, perseverență, nemaiîntâlnite de mine pe la noi până atunci.

Astăzi, când situația politică globală și locală este mai precară și mai amenințătoare totodată, mulți români nu ar mai avea rețineri să recunoască acest lucru, dovedit și la ultimele alegeri din cele două țări. Cum de sunt basarabenii cei buni mai buni ca noi este o întrebare la care ne simțim datori cu un început de răspuns. Poate că au fost obligați și de contextul istoric în care au trăit și trăiesc să se optimizeze continuu, cert este că s-au străduit mai mult, au visat mai puțin și au înțeles mai repede cum stau sau devin lucrurile și ce ar trebui făcut. Mereu poverile lor au fost mai grele decât ale noastre, iar strădaniile și luptele lor mai îndârjite și mai aprige decât au fost sau sunt ale noastre, nu se știe pentru câtă vreme.

Un strălucit exemplu în marginile acestei descoperiri cu valoare de revelație despre necunoscuții (până în 1989) basarabeni este reprezentat de regretatul cărturar Alexandru Bantoș, autor și coordonator a numeroase volume cu profil științific, ctitor de instituții și reviste, dar, mai presus de toate, un misionar al Limbii Române. Al cunoscutei reviste cu acest nume, dar și al cauzei limbii române ca limbă de stat în Republica Moldova, statut nerecunoscut amar de vreme.

Revista „Limba Română” coordonată timp de trei decenii a fost și rămâne un etalon al profesionalismului și al muncii în echipă nu doar pentru spațiul basarabean, ci pentru întreg teritoriul țării și pentru toți intelectualii români oriunde s-ar afla. Devotamentul și dăruirea lui față de cauza și crezul cultural și național, pe care revista le-a susținut, ating limita miracolului, dacă avem în vedere anii grei și condițiile tot mai dificile în care publicația a continuat să apară.

Din aceste motive, și din multe altele, profilul spiritual al domnului Alexandru Bantoș, ca și cel al altor mari intelectuali basarabeni de astăzi sau din trecut, îmi pare comparabil cu cel al corifeilor Școlii Ardelene, ale căror demersuri cărturărești au făcut istorie în Transilvania secolului al XVIII-lea, continuând să rodească până astăzi. Despre acești incomparabili cărturari ardeleni, misionari ai crezului național, Lucian Blaga a scris articolul Școala Ardeleană – latinistă¹, text în întregime memorabil, din care se pot decupa câteva fraze care se potrivesc în mod tulburător structurii și staturii distinsului cărturar Alexandru Bantoș:

„Nu s-a subliniat niciodată îndeajuns incendiul lăuntric al acelor oameni (...), acea pasiune, crescută și mai mult prin stăpânire de sine, acel foc lipsit de orice izbucnire isterică proprie temperamentelor exhibiționiste, acea căldură ce străbate molcom și-n adânc, hrănind și susținând truda de-o viață a unor sfinți muritori, așezați sub porunca unei supreme chemări (....). Ce-i mâna, ce-i întărea, ce-i întărâta? Numai credința singură. O credință cum nu se mai găsește decât în Faptele apostolilor”².

Credința iluminiștilor ardeleni în puterea cărților de a participa la „zidirea lumii românești” era o prelungire a credinței lor religioase, firească pentru niște oameni ai bisericii cum erau. Credința și devotamentul arătate de-a lungul întregii sale vieți de Alexandru Bantoș în susținerea cauzei limbii române, prin revista cu același nume, ca și prin întreaga sa operă publicistică, transformă ceea ce ar putea fi privit drept o simplă misiune culturală – nici aceasta de neglijat! – într-o misiune spirituală, ale cărei efecte transgresează limitele timpului în care i-a fost dat să o slujească.

Note:

¹ Cf. Lucian Blaga, Isvoade. Eseuri, conferințe, articole, ediție îngrijită de Dorli Blaga și Petre Nicolau, Prefață de George Gană, Editura Minerva, București, 1972, p. 169-181.

² Ibidem, p. 172-174.