Memoria în literatura migrației. Construirea și reconstruirea identității

Există o multitudine de perspective ale abordării fenomenului migrației: geografică, socială, antropologică, filosofică, economică, istorică și chiar o proliferare a teoriilor domeniului în ultimele decenii, drept dovadă că trăim o nouă eră a migrațiilor. Nu ne vom opri asupra tipologiilor, asupra altor aspecte importante, ci vom aminti doar în treacăt că, potrivit unor studii, există migrație internă versus externă (în raport cu hotarele geografice); migrație temporară versus definitivă; migrație voluntară versus forțată; legală versus ilegală; spontană versus contractuală. Pietro Cingolani într-un studiu intitulat Prin forțe proprii. Vieți transnaționale ale migranților români în Italia, inclus în volumul Sociologia migrației. Teorii și studii de caz românești (alcăt. Remus Gabriel Anghel și Istvan Horvath) afirmă că „a gândi în termenii transnaționalismului înseamnă depășirea categoriilor tradiționale de emigrant și imigrant și încetarea conceperii migrației ca pe un proces care are un loc de origine și o destinație clară. Argumentul transnaționalismului pornește de la ideea că, grație diminuării costurilor de transport și comunicare, pentru un număr tot mai mare de persoane a devenit posibil să aibă în mod continuu relații sociale regulate dincolo de frontierele naționale” (Anghel, Horvath 2009). Pentru a defini această capacitate a migranților din ziua de astăzi, cercetătorul Vertovec pune accentul pe conceptul de bifocalitate atunci când face referire la practicile cotidiene ale migranților, în care aspectele privitoare la contextul de aici și cel de acolo sunt percepute ca dimensiuni complementare ale unui spațiu unic de experiență (Vertovec 2004: 970-1001). Conceptul de transnaționalism are o mare utilizare, dar a fost supus și unor critici și revizuiri, mai afirmă autorul citat, făcând trimitere la faptul că au fost contestate definiția destul de vagă și, în consecință, ambiguitatea termenului transnaționalism, dar și pretinsa originalitate a unui fenomen care, de altfel, a existat și în secolele trecute, considerându-se că se supraestimează un proces mai degrabă minor (Ambrosini 2007: 43-90, 177).

Există multiple abordări ale fenomenului în peisajul literar românesc, însă în cele ce urmează mă voi opri doar pe scurt asupra câtorva momente ce țin de memoria în literatura migrației. Voi preciza că în literatura românească pruto-nistreană fenomenul este reflectat accentuându-se diverse etape ale migrației. De reținut în acest sens piesa În container, de Constantin Cheianu, piesa Oameni ai nimănui, de Dumitru Crudu, numele unor autori precum Eugenia Bulat, cu volumele de versuri Veneția ca un dat sau Jurnalul unui evadat din Est (2008) și În debara. Al doilea jurnal al unui evadat din Est; Claudia Partole, cu două romane – Viața unei nopți sau Totentanz (2009) și Straniera (2021); Lilia Bicec-Zanardelli, cu romanele Testamentul necitit. Scrisorile unei mame plecate la munca în Occident (2009) și Bumerang (2016); Ion Anton, cu Viața ca amintire (2013), Iurie Bojoncă și Puzzle sau De ce copacii sunt galbeni (2019); Lucreția Bârlădeanu, cu Misterul de Est, roman (2020), Constantin Olteanu cu Green card, roman (2022); Alexandru Popescu și Montana, roman (2022). Chiar de curând a fost montată o piesă la Teatrul Național „Mihai Eminescu” la același subiect, drept dovadă că problema e de stringentă actualitate. Despre majoritatea dintre scrierile la care mă voi referi fie am scris și am publicat în revista „Limba Română”, fie am discutat, de cele mai multe ori cu autorii, în cadrul emisiunii de literatură și cultură „Un pământ și două ceruri”, pe care o realizez, de aproape zece ani, la postul de Radio România Chișinău.

Mai trebuie spus că însuși termenul „migrație” este, de asemenea, unul complicat și complex, intrând în corelație cu exilul, refugiul, marginalizarea etc. Aș mai adăuga că problema migrației se corelează într-un fel aparte și cu destinul femeilor, deoarece ele au fost expuse într-o proporție mai mare acestui fenomen. Destinul migranților o preocupă, bunăoară, pe Claudia Partole, care, după ce în 2009 a publicat romanul Viața unei nopți sau Totentanz, inspirat din viața basarabenilor plecați în Italia la muncă, a continuat să investigheze tema exodului basarabean, publicând romanul Straniera. Dacă în primul roman cu această tematică autoarea e copleșită de universul trăirilor unei protagoniste confruntându-se cu situații extremale în „primul val” al migrației (definirea îi aparține autoarei), acum Claudia Partole adâncește aceste investigații din perspectiva crizei sanitare prin care în prezent trec toate țările. Cum se schimbă relația dintre oameni în aceste condiții? Și care e traseul căutărilor oamenilor acum? Iată observațiile autoarei în acest sens: „La început (...) funcționa alt gen de relații între cei stabiliți deja în străinătate, acei de acasă și nou-sosiții. Funcționa sentimentul datoriei nescrise. Toți cei încadrați în „armata” migranților considerându-se de-ai noștri... Cu timpul însă, firesc sau nefiresc, s-a produs o metamorfozare a relațiilor, care, treptat, a fost acceptată ca ceva obișnuit. Acei care depășiseră greutățile nu mai voiau să-i ajute pe amărâții care se aventurau să le urmeze calea” (Partole 2020: 15). Autoarea se grăbește să pună acest proces al diferențierii și al scindării pe seama „mentalității neamului” și, cel puțin parțial, are dreptate. Însă la mijloc mai e și altceva: este vorba de acel proces prin care trece omul de astăzi. Întrebarea care se impune este: cine e omul despre care noi credem că e cel de astăzi? Cine suntem noi înșine, de fapt? Ce aspecte marcante sunt caracteristice omului de azi, care îl deosebesc de generațiile precedente? Am mai putea adăuga aici și alte întrebări: Prin ce se deosebește mentalitatea celor plecați în alte țări de cea a celor rămași în Basarabia? Cum gândesc basarabenii rămași acasă? Răspunsul, care nu e ușor, ar trebui căutat în schimbarea perioadelor prin care trecem și în ritmul schimbărilor în Estul Europei, în comparație cu cel din Europa Occidentală. E lesne de înțeles că, în virtutea unor împrejurări, în spațiul de la Est de Prut societatea e una bazată pe un sistem de valori mai apropiate de tradiții, de ceea ce se numește viața în comunitate. De fapt, comunitatea este proba de foc care pune la încercare civilizația la ora actuală. Anume prin prisma raportului dintre individ și comunitate este privit procesul de trecere de la modernitate la post-modernitate. Tehnologizarea, accelerarea vitezelor, consumismul – toate acestea au produs o ruptură în mentalitatea omului de azi, o ruptură în ceea ce privește calitatea sau valorile cetățenești ale celor din epoca precedentă, făcând loc aspirațiilor individului și evenimentelor de care e guvernat. Acest tip de ruptură are diverse moduri de manifestare. Unul din ele ar putea fi chiar cel la care face referință autoarea romanului Straniera. Se prea poate ca individualismul atât de caracteristic țărilor în care pleacă ai noștri (Italia, Franța) să fie contagios. Căci, aflat sub semnul dorinței de afirmare a eului propriu, a propriului destin, a propriei reușite în viață, trăind după propriile norme și alegeri, permise de societatea consumului în masă, individualismul produce criza angajamentelor colective profunde și durabile. Concepută după modelul consumist, viața e marcată de pierderea memoriei istorice și de ruptura de simbolurile și reperele trecutului, de cultura generațiilor anterioare. Într-un cuvânt, are loc un soi de pierdere a memoriei. Se pierde, astfel, gustul pentru viitor. Amnezia își face loc, la fel ca și versatilitatea opiniilor. În aceste condiții, problema se pune altfel, în alți termeni: nu ce este corect și ce nu e corect, ce e adevărat și ce e fals, între iluzii și luciditate. Terenul pe care ne aflăm fiind altul, judecata pornește de la „tot pățitu-i priceput”, sau de la înțelepciunea trăită pe cont propriu sau fericirea experimentată. Se pune accentul pe calitatea vieții, măsura potrivită fiecăruia ca să-și ducă viața. Nu e vorba aici de ceea ce e adevăr sau dreptate în felul nostru de a gândi, ci de faptul că trebuie să trăim, de ideea ce trebuie să faci pentru a fi fericit. A fi sincer și autentic, a nu te minți pe tine și pe ceilalți, despre aceasta e vorba. Numai că preocuparea pentru sinele propriu mai trebuie abordată și din altă perspectivă, căci să fii singur nu înseamnă să fii tu însuți. Drept consecință, pot apărea tulburările de identitate. Cum devii tu însuți? La ce preț? Romanul Claudiei Partole, volens-nolens, e contaminat de timpul în care e scris, un timp ce poartă, cel puțin parțial, dacă nu total, aceste însemne, care, într-o republică precum cea în care trăiește și scrie autoarea, sunt mult mai dificil de decorticat.: „Rămașii la baștină au interpretat distanțarea ca abandon. S-au mâniat și ei... ” (Partole 2021: 16). Situată între cele două baricade: cei plecați, supărați că sprijinul lor financiar pentru cei de acasă se duce pe apa sâmbetei, schimbările de regim întârziind să se producă, și cei de acasă, care cred că nu sunt înțeleși de către cei plecați, autoarea încearcă să facă o analiză echidistantă, dată fiind și situația ieșită din comun: pandemia care a dat toate lucrurile peste cap. Acțiunea romanului este axată pe drumul de calvar al întoarcerii acasă pe timp de pandemie. Iar tot ceea ce se întâmplă în timpul călătoriei cu cei din autocarul condus de un șofer extenuat și obosit stă sub semnul unei memorii ce tinde să refacă echilibrul identitar al protagoniștilor.

De fapt, migrația stă sub semnul necesității relaționării, care să constituie o punte pentru înțelegerea schimbărilor culturale survenite atât în spațiul estic, precum și în cel vestic. Anume pe aceasta mizează Lucreția Bârlădeanu, în romanul Misterul de Est (2020). Voi aminti că Lucreția Bârlădeanu s-a afirmat (de altfel ca Claudia Partole) mai întâi ca poetă, publicând volumele Rouă de cuvinte, Clipe de păsări, Capitalul din Para Sângelui, Sezonul de catifea, trece apoi la jurnalism și editează două volume: Dialoguri pariziene (2005) și Secolul nomazilor (2006), ambele abordând problema migrației și a diasporei românești din Franța. Au urmat Dealul Drăguței, mici povestiri pentru copii, după care autoarea trece cu mai multă hotărâre pe unda prozei. Publică volumul de povestiri, schițe, creionări Tunica portocalie, iar în 2020 – Misterul de Est, un roman prin care autoarea își pune la încercare talentul de narator pe distanțe mai lungi, discursul narativ, de astă dată, fiind axat pe o poveste de dragoste ce se consumă la Paris între un francez și o româncă. Autoarea își fixează acest cadru atrăgând cititorul în „mrejele” unor polemici tacite, de ordin sociologic, despre aspectele foarte diferite ale fenomenului migrației. Acest „material”, ca să-i spunem așa, este îndelung frământat, dacă e să ținem cont de interviurile din volumul Sezonul nomazilor. De altfel, într-un sinopsis al romanului, pe când se afla în manuscris, însăși autoarea schița următorul traseu al subiectului abordat. Pe fundalul unei istorii de dragoste se profilează diverse aspecte ale vieții sociale din cele două părți ale Europei. În Vest: societatea de consum și relația individului cu ea, imigrația în Franța, pierderea reperelor sacrale și încercarea de a le înlocui cu altceva. Iar în partea estică se produce căderea comunismului, declanșând anumite consecințe: perioada de tranziție și urmele ei dureroase, emigrarea populației și alte fenomene sociale pe care personajele romanului le suportă. Cea mai relevantă parte a romanului însă este relația personajelor cu misterele ce le poate țese în jurul lor arta. Astfel portretul unei tinere femei din casa protagonistului ajunge, în urma unor împrejurări curioase, să le marcheze viața. Întreg romanul, de fapt, e construit pe două paliere: Est–Vest, bărbat–femeie, trecut–prezent, viață–moarte, realitate–ficțiune. Femeia făcând parte din vocile marginale care aspiră totuși să se legitimeze și să negocieze o nouă poziție identitară, o poziție căutată prin căi mai puțin obișnuite, deși în ultima vreme răspândite totuși, evidențiind dovezi ale punctelor de rupere ale cadrului puternic simbolic al apartenenței. Deci, între paranteze fiind menționat, un alt subiect abordat în surdină de către autoare este cel al aparențelor, unul mult mai complicat și din care rar cine se încumetă să „muște”, deși cameleonismul în societatea de azi este poate mai prezent ca oricând. Mai trebuie menționat faptul că autoarea romanului Misterul de Est adoptă o nouă strategie de scriere, care vizează subminarea criteriilor obișnuite. Este scris în cheie postmodernistă, or, precum se știe, gândirea postmodernistă are la bază o realitate fragmentată, discontinuitatea, narațiunea cu întreruperi fiind printre caracteristicile esențiale ale romanului postmodern, în care nu există o relație specială cu timpul și cronologia. Însă, pe de altă parte, se conturează autoreflexivitatea, intertextualitatea, eterogenitatea, ironia și parodia, încrucișarea codurilor și a genurilor, desființarea iluziei mimetice, distrugerea marilor utopii ce țin de fenomenul emancipării, revenirea într-un fel specific a eticii, la fel ca și hibridizarea culturii savante și a culturii de masa.

Doi protagoniști: în fond, bărbatul și femeia se caută pe sine. Înțelegerea dintre ei depinde de felul în care fiecare dintre cei doi știu să se regăsească, să-și găsească propriul eu fără a trișa. Bărbatul este din Occident, iar femeia e din Estul Europei, mai exact are rădăcini în Basarabia. De aici se deschid orizonurile unor reflecții despre trecutul protagonistei, al bunicii acesteia, o femeie de caracter, care nu știe să cedeze. Bunica, în fond, este un personaj marginalizat, o ființă rătăcitoare, căutându-și locul pe pământ, până în ultima clipă. Iată o altă ipostază a omului ca ființă rătăcitoare, migratoare, care, într-un anume fel, amintește de Moș Bulgăre din romanul Povara bunătății noastre de Ion Druță, cel care, de curând, a scos de sub tipar, la Editura Academiei Române, o nouă lucrare – Daciada. Balada arhetipală.

Personajele din romanul Lucreției Bârlădeanu nu sunt doar chipuri imaginare, ci și personalități reale și cunoscute, care au venit la vremea lor din România ca să locuiască la Paris și cărora le este păstrată în roman adevărata identitate: Iulia Hașdeu, Jean Pârvulesco, Eli Lotar, Aurora Cornu încearcă să împletească aceste fire și să se miște firesc alături de personajele fictive, pășind cu dexteritate dintr-o dimensiune în alta, pentru a ne da o imagine cât mai variată despre lume și artă, cu multiplele lor aspecte, meandre și splendori. Inițiativa autoarei de a căuta să pună în valoare migrația pe un fundal cultural este demnă de a fi menționată, memoria culturală fiind mai puțin frecventată în scrierile care completează spectrul scrierilor despre migrație. Să mai adăugăm că în roman este prezentă memoria fenomenelor care au marcat mentalitatea est-europeană, restructurarea gorbaciovistă, puciul de la Moscova, stalinismul, fiind reflectate prin prisma spectacolelor montate la Paris, spectacole în care joacă și Valerie, protagonista romanului, înainte de a se lansa în arta scrisului.

Scrierea însemnând și rescrierea biografiei, romanul e o narațiune a propriului eu al autoarei, incluzând într-o anumită măsură și o doză importantă de autoficțiune. Autoarea caută să se regăsească în spațiul valorilor artistice române, ruse, franceze. Își face loc un personaj cu o identitate culturală complexă și pentru a o cunoaște s-ar cere o parcurgere a sinuoaselor traiectorii ale culturii est europene și ale celei occidentale. Nu este atât vorba de un dialog al acestora, cât de o viziune postmodernă, fragmentată, dorindu-se în același timp a fi și misterioasă. Atitudinea e ușor visătoare, poetizantă, trădând prezența poetului în proza pe care o scrie Lucreția Bârlădeanu. În felul acesta memoria, rememorarea sunt plasate sub semnul poeziei: „Dacă am poetiza un pic…”, afirmă scriitoarea, cochetând cu cititorul, conturându-și spectrul complex al trăirilor: „El, pământul ei natal, fusese platforma solidă pe care se altoiseră mai târziu valorile și frumusețile pariziene, pe care își construise în ani identitatea” (Bârlădeanu 2020: 121).

Mai puțin dispus să poetizeze realitățile, în romanul Green card, Constantin Olteanu utilizează drept cadru al narațiunii călătoria imaginară constantă dus-întors de la locul de baștină al lui Cătălin Lazăr spre America și invers. Cei doi poli ai călătoriei scot în evidență diverse concepte de viață, evidențiind teme de meditație, precum este cea despre zilele de odihnă și despre libertate. Când Ted, prietenul american al lui Cătălin, se confesează că profită de libertățile pe care i le oferă America, de dreptul la odihnă, week-end-ul fiind sfânt, și că, în opinia sa, „trăiești doar atunci când faci ce vrei tu”, Cătălin reacționează în felul următor: „Eh, să fi fost tu acolo, la noi, i-ar fi spus Cătălin, să fi fost tu la noi, Teduțule, ai fi văzut tu libertate. Libertate și dreptul la muncă. Voi, americanii...” (Olteanu 2022: 24). Memoria în scrierea lui Constantin Olteanu se profilează, mai curând, pe fundalul nevoii de solidaritate umană, pe pledoaria contra injustiției și a purtătorilor de bacili ai nedreptății. Astfel, printre amintirile de acasă ale lui Cătălin străbate imaginea fetei de care protagonistul era îndrăgostit înainte de plecare. Victoria, despre care nu mai știa nimic, dar pe care și-o imagina fericită la casa ei, moare în împrejurări neelucidate până la capăt, iar crima rămâne nedescoperită, ca și în cazul Darlei, care îl ajută să obțină green cardul. Este indubitabil că, în cazul romanului lui Constantin Olteanu, memoria se cere a fi corelată cu abordarea realităților din perspectiva actului justițiar, sub semnul căruia sunt plasate personajele.

Memoria scriitorului din Est reflectă și confruntarea cu spaimele totalitarismului. Astfel Alexandru Popescu în romanul Montana (2022) mizează pe stabilirea legăturii dintre migrație și istorie, o istorie cu un specific aparte, ce ține de o zonă conflictuală precum cea transnistreană. Discursul autobiografic din romanul tânărului autor este interesant, mai întâi, prin trecerea jurnalistului în tabăra scriitorilor, care dau voce celor deposedați de ea, ajutându-i să-și găsească sinele. Developând o experiență contradictorie, naratorul e dispus să utilizeze un limbaj din registrul unei înțelepciuni ancestrale, capabile să înlesnească descrierea evadării din spațiul coșmarului transnistrean perceput ca pe un dezastru, ca pe o cădere într-un întuneric prin care este extrem de greu să pătrunzi. Mobilul interior al scrierii reiese din datoria memoriei. E o memorie dură, concentrându-se pe orașul Bender ca pe un spațiu închis, în care locuiau feroviarii, un spațiu devenit, de fapt, închisoare pentru cei care își duceau viața după zidul de piatră. Cu alte cuvinte, concentrarea pe condițiile precare ale unui trai marcat de război, de moarte, de deziluzii și umilințe, de violența bărbaților consumând alcool, pe amintirile despre războiul din Transnistria, pe dramele prietenilor săi din Tighina și sentimentul colectiv de frică față de exponenții regimului separatist, toate acestea întregesc povestea rememorată a fostului jurnalist la postul de televiziune PRIME Alex Popescu și în romanul Montana, în care ficțiunea se împletește cu faptele reale, unele dintre care au fost trăite chiar de autor. Punerea în scenă, reconstituirea locului unde și-a petrecut copilăria înseamnă, de fapt, reconstituirea memoriei despre o viață capturată. Traseul imaginat, real sau inventat, corespunde amintirilor laborioase sau căutărilor memorialistice care să poată constitui fundamentul unei întâlniri sau al unui dialog intercultural reușit, în construcția memoriei contra uitării fiind mobilizate imagini cu ajutorul cărora protagonistul se transferă dint-un spațiu geografic în altul, dintr-un timp istoric în altul. Tighina și localitatea britanică în care e stabilit Vanea Josan, experiențele – limită dintr-un spațiu și din celălalt: pe de o parte, războiul de pe Nistru, din 1992, moartea tatălui precum și a prietenului din copilărie al lui Ivan, jocurile periculoase în ghetoul înconjurat de ziduri în care se află încercuită comunitatea lucrătorilor de la calea ferată, penuria cauzată de reținerea perpetuă a salariilor și „un soi de lehamite predestinată, care se citea în ochii tuturor” (Popescu 2022: 131), toate aceste imagini se perindă, transferându-se dintr-un registru al copilăriei marcate de lipsuri către cel istoric al destrămării imperiului sovietic. Pe fundalul suprapunerii de experiențe traumatizante are loc refugiul într-o interioritate pe care protagonistul vrea să o depășească, caracterul confesiv al discursului având și un rol exorcizant, eliberator. Starea de mobilitate permanentă care se degajă de aici poate fi înțeleasă și ca o tentativă de retrasare a destinului, de reinventare a individualității, astfel încât migrația este, într-un anumit sens, refugiul personajului în căutarea eului propriu. Susținut de prietena sa în strădaniile sale de a răzbi, protagonistul se afirmă în calitate de jurnalist la un post de radio britanic, cu prețul unor experiențele neordinare de o duritate maximă, printre care și recidivarea unei boli grave de care suferă.

Este evidentă axarea discursului narativ pe căutarea dimensiunilor identitare și a statutului psiho-social al celui plecat pe alte meleaguri, istoria și caracterul identitar al protagonistului intercalându-se. Autorul narează urmând un drum sinuos al memoriei. Întoarcerea acasă este marcată, pe de o parte, de dorința aprigă de a fi alături de mama sa, care e la al doilea atac de cord și, pe de altă parte, de dorința de eliberare de un trecut pe cât de drag datorită amintirilor dintr-o copilărie în care a cunoscut fiorul primei dragoste față de Ana, dar și scena violării Anei de către soldații transnistreni, în văzul lui, dorința de eliberare de amintirea jocurilor riscante, care puneau viața copiilor în pericol.

În scrierile la care ne-am referit se conturează o estetică a memoriei, permițând o introspecție care scoate în evidență probleme ce țin de construcția individuală. Navigarea printre amintirile interpretate mereu este însoțită de confruntarea cu suferința pierderii și a dezrădăcinării, acestea conturându-se și în calitate de sursă a întrebărilor existențiale.

Repere bibliografice:

Anghel, Horvath 2009 = Remus Gabriel Anghel și Istvan Horvath, Sociologia migrației. Teorii și studii de caz românești, Iași, Polirom, 2009

Vertovec 2004 = S. Vertovec, Migrant transnationalism and modes of transformation, în „International migration Review”, vol. 38, 3/2004

Ambrosini 2007 = M. Ambrosini, Prospettive transnazionali. Un nuovo modo di pensare le migrazioni?, în „Mondi migrant”, 2/ 2007

Partole 2020 = Claudia Partole, Straniera, Chișinău-București, Bestseller, 2020

Bârlădeanu 2020 = Lucreția Bârlădeanu, Misterul de Est, Chișinău, Arc, 2020

Olteanu 2022 = Constantin Olteanu, Green card, Chișinău, Unu, 2022

Popescu 2022 = Alexandru Popescu, Montana, Chișinău, Arc, 2022

Memory in migration literature. Constructing and deconstructing identity

Keywords: migration literature; narrative discourse; constructing and deconstructing identity; intercultural dialogue

The author investigates the aspect of memory on migration literature in the Republic of Moldova and establishes theoretical parameters and analyses the prose of multiple authors, identifying the coordinates of memory aesthetic from migration literature.