Aspecte ale crizei teoriei literaturii din ultima parte a secolului al XX-lea

După cum se ştie, transformările şi provocările epistemice din spaţiul studiilor literare şi culturale au intrat – într-o măsură mai mare ori mai mică – şi în noile modele de teoria literaturii, desigur că mai puţin prestigioase faţă de modelul clasic furnizat de tratatul teoreticienilor americani René Wellek şi Austin Warren¹. Presupunând că toată lumea face distincţiile necesare între multiplele teorii literare şi teoria literaturii, admitem că nu cele dintâi, nu teoreza pe seama literaturii în genere, concretizată în diverse teorii ale literarului (surse de reflecție pentru științele literaturii, dar nu științe în adevăratul sens al cuvântului, precum teoria literaturii) s-ar afla în vreo criză. Singura care se află într-o permanentă (și fertilă) criză este teoria literaturii, în calitatea ei de disciplină umanistă, de ştiinţă a literaturii, dar şi de materie curriculară în şcoală şi universitate².

Situaţia teoriei literaturii nu este nici în zilele noastre una prea fericită, poate și pentru că această știință preponderent academică s-a alimentat aproape numai din crize încă de la începuturile ei. Chiar apariția, în 1925, a primului tratat de profil³, Teoria literaturii. Poetica, datorat lui Boris Tomașevski, se explică printr-o criză internă a științelor literaturii, dominate pe atunci de istorism și impresionism, soluția găsită de formaliștii ruși fiind aceea a scientizării cercetării literare prin recursul la științele limbii. Numele noii științe apare de altfel juxtapus, în titlul cărții lui Tomașevski, cu numele poeticii, o mai veche și cunoscută disciplină curriculară, fără ca alăturarea numelor celor două discipline să însemne echivalarea lor. După cum se știe, teoria generală a literaturii, în concepția cercetătorului rus, includea și retorica, pe lângă poetică, iar introducerea în domeniul celei din urmă era asigurată de stilistică. 

Cu volumul de referință Teoria literaturii, apărut la jumătatea secolului al XX-lea, René Wellek și Austin Warren au fixat parametrii disciplinei, asigurându-i, prin traducerile care practic au universalizat modelul, un destin academic global. Mai mult decât atât, puterea de iradiere a acestui mod de a face teoria literaturii, conținând celebrele subdiviziuni (abordarea extrinsecă și studiul intrinsec, imanentist al literaturii), preocuparea de a schița o metodologie a studiului literar, ca și intenția de a face din ea „un organon de metode”, i-a determinat pe unii să vorbească despre clasicizarea disciplinei  odată cu cartea teoreticienilor americani.

După primele două decenii de la apariția tratatului cercetătorilor americani, am putea vorbi de globalizarea teoriei literaturii ca disciplină academică (și mai puțin sau deloc ca știință de sine stătătoare), fenomen urmat, la scurt timp, de un neașteptat declin. Acesta s-ar putea explica, în egală măsură, printr-o criză de creştere și una de supraviețuire, în contextul înmulțirii fără precedent a științelor literaturii ținând de paradigme epistemice diferite: de la cele (mai cunoscute și mai utilizate) cu caracter pozitivist, istorist, determinist (predominante fiind orientările structuraliste), până la cele de ordin idealist, speculativ, filosofic (poststructuraliste, metafizice, hermeneutice). Nu pot fi ignorate nici mutațiile interne din cadrul unor curente și școli științifice, precum structuralismul (sau anumite sectoare ale acestuia), care generează unele variante de neopozitivism. Dacă la această supraproducție înregistrată în sfera studiilor literare adăugăm apariția și dezvoltarea tot mai pregnantă, cu începere din deceniul al șaptelea al secolului trecut, a studiilor culturale, o paradigmă epistemică tot mai puternică, interesată de literatură, dar din alte unghiuri de interes decât științele literare cunoscute, avem tabloul complet al crizei de identitate a teoriei literaturii. În această criză a supra-abundenței epistemice, concretizată în proliferarea uneori fără justificare a științelor literaturii și a științelor culturii (redefinite și re-statuate ca studii culturale), disciplina despre care vorbim va încerca să se redefinească ea însăși ca disciplină-pilot a vechii paradigme a științelor literaturii, dar și ca teorie a literaturii și a culturii, încercând să gestioneze nu doar studiile literare și relațiile dintre acestea, ci și relațiile dintre studiile literare și studiile culturale⁴. 

Din alt unghi privind lucrurile, trebuie spus că teoria literaturii nu a dus-o cel mai rău atunci când s-a aflat în diferite crize (de la cele de constituire la cele iscate din supra-abundența și aglomerarea științelor care și-au selectat literatura ca domeniu de studiu), ci poate abia acum se întâmplă asta, când am putea vorbi de o absență a crizei, generată de un interes limitat față de propria-i identitate. Această aparentă lipsă a crizei pare a nu fi altceva decât deghizarea unei crize mai adânci, lucru cunoscut cu adevărat doar de cei care sunt implicaţi în susţinerea disciplinei în ariile curriculare academice. 

În pofida atenției mai diminuate de care se bucură teoria literaturii în cadrul paradigmei moderne a studiilor literare, dar și ca disciplină academică obligatorie, au existat și continuă să existe cercetători și gânditori preocupați și de această problematică. Cei interesați sunt, în general, teoreticieni literari atipici, provenind din contexte cultural-geografice diferite, precum Adrian Marino (România), Terry Eagleton (Marea Britanie), Jonathan Culler (Statele Unite ale Americii) şi Antoine Compagnon (Franţa), care au căutat şi au găsit soluţii personale de relansare a disciplinei.

Fără a putea intra în detaliile fiecărui proiect de relansare a teoriei literaturii – dezvoltată și ca teorie a literaturii și a culturii, ultima, denumită uneori și teoria culturii sau, emfatic, teoria⁵ – vom evidenția, în cele ce urmează, câteva dintre soluțiile identificate de puținii cercetători consacrați ai domeniului.

Adrian Marino a urmărit înnoirea teoriei literaturii pe baza a ceea ce el a numit hermeneutica⁶ şi, ulterior, biografia ideii de literatură⁷. Miza centrală a acestui tip de teorie a literaturii a constituit-o abordarea domeniului de cercetare (literatura) dintr-o perspectivă globală, sistematică, integratoare și pe cât posibil exhaustivă, cu date culese din toată istoria şi geografia literară. Preocupat de ceea ce este literatura în litera sa şi traversând mai multe straturi istorice ale ideii de literatură, Marino ajunge să concluzioneze că termenul literatură este un nume convenţional, ca atâtea altele din spaţiul literar-artistic: „Literatura reprezintă un termen convenţional ca oricare altul. Este doar un «ecran» terminologic care se interpune între fapte şi observatori. Dar chiar «convenţie» fiind, ea este în primul rând instauratoare, explicativă şi funcţională pentru o anume idee: literatura”⁸.

Convins fiind că „teoria literaturii nu se poate întemeia decât pe descrierea- necesar istorică – a literaturii, respectiv a ideii de literatură” şi realizând un tip de „arheologie” a ideii de literatură, prin evidenţierea straturilor semantice suprapuse ale noţiunii, Marino ajunge să spună că, în definitiv, „ideea de literatură devine «enciclopedia» ideii de literatură”⁹.

Dacă pentru Adrian Marino, viitorul teoriei literaturii părea modelat de „o enciclopedie a ideii de literatură”, fundamentată, mai întâi, pe „hermeneutica ideii de literatură”, numită apoi, mai sobru şi mai inspirat, „biografia ideii de literatură”, pentru Terry Eagleton, după cum se poate vedea din cartea sa Teoria literaturii. O introducere¹⁰, a cărei primă ediţie, în engleză, a apărut în 1983 – teoria literaturii reprezintă un bun prilej de revizitare a celor mai consistente tradiţii ştiinţifice din secolul al XX-lea (tratate în capitolele cu titluri transparente: Fenomenologia, hermeneutica, teoria receptării; Structuralismul și semiotica; Post-structuralismul; Psihanaliza), care au influenţat decisiv înţelegerea şi interpretarea literaturii. Mai mult, pentru teoreticianul britanic, teoria literară (şi/sau teoria literaturii) este o disciplină care nu se poate sustrage influenței ideologicului¹¹, deoarece definirea literaturii pare a fi corelată cu utilitatea și/sau utilizarea ei în plan social și istoric, și mai puțin sau deloc cu intențiile sau dorințele unor persoane¹². De-a lungul secolelor 18-19, în Anglia, după cum exemplifică masiv autorul, înțelegerea și evaluarea literaturii au fost marcate de ideologiile influente (și concurente) generate de contextele istorice. Unele dintre ele (în special, cele create de industrializare, de urbanizarea masivă și abruptă, precum și crizele create de războaiele mondiale) au avut puterea de a decide utilitatea studierii literaturii engleze ca parte a luptei pentru reconfigurarea identitară a națiunii, un principiu nou al pedagogiei naționale britanice, de negăsit mai înainte de primul război mondial în această parte a lumii.  

La aproximativ un deceniu distanță, Antoine Compagnon¹³, un teoretician mult mai puțin angajat politic și ideologic decât Eagleton, va crede în posibilitatea teoriei literaturii de a deveni o „epistemologie a ştiinţelor literaturii”, nu fără a deplânge pierderea de prestigiu suferită de teoriile literare în Franța, o țară care doar cu două decenii mai devreme fusese un adevărat centru de generare/întreținere a noutăților teoretice în paradigma studiilor literare. 

Referindu-ne la proiectul de reînnoire a disciplinei legat în special de numele lui Adrian Marino şi Antoine Compagnon, între concepţiile celor doi, se pot stabili câteva paralelisme. Pentru amândoi, obiectivul de fond al teoriei literaturii este teoreza literaturii¹⁴, transpusă, în cazul lui Marino, în ideea de literatură (conceptul lui), tratată aproape monografic, prin investigații temeinice în istoria literaturii și a literelor (studiilor literare), concretizate în vreo șapte cărți, dacă luăm în considerare doar cartea Hermeneutica ideii de literatură și cele șase volume ale Biografiei ideii de literatură. Maniera de desfășurare a teorezei la cei doi este, evident, una sensibil diferită. În cazul lui Adrian Marino, modalitatea de studiu rămâne una preponderent descriptivă, parcursul cercetării fiind unul de tip enciclopedic, implicând erudiţie larg culturală, eforturi de analiză şi de sinteză, capacitatea asociativă şi, evident, simţ istoric şi spirit critic. Nici Antoine Compagnon, în încercarea sa de reconstrucţie critică şi multietajată a ideii de literatură, nu ignoră datele privind istoria (arheologia) ideii de literatură, însă acestea nu ocupă un spaţiu prea mare, fiind la el simple date de fundal. În cazul teoreticianului francez, accentul cade pe interogaţiile adiacente întrebării fundamentale (ce este literatura), respectiv: ce este intenţia literară, ce este realitatea literară, ce este receptarea literară, ce este limba literară, ce este istoria literară şi ce este valoarea literară. La toate aceste întrebări, teoreticianul francez caută să răspundă prin apelul la diferitele ştiinţe ale literaturii (mai noi sau mai vechi), ştiinţe care au ca domeniu de studiu entitățile vizate de interogațiile de mai sus: adică autorul, lumea, cititorul, stilul, istoria şi valoarea literară, considerate esențiale în ontologia și fenomenologia literaturii.

Perspectiva ştiinţelor literaturii cu privire la ceea ce este literatura nu este ignorată nici de teoreticianul român, cel care identifică, în spaţiul acestora, în special în secolul al XX-lea – căruia îi consacră cele mai multe volume ale Biografiei ideii de literatură – multiple unghiuri de descriere şi de definire a literaturii înseși (numită şi text, textualitate, intertextualitate, literaturitate, limbaj poetic, stil etc.). Faţă de teoreticianul francez însă, Adrian Marino acordă o mai mare atenţie modalităților de concretizare a ceea ce trece drept literatură, interesat fiind și de contextele vieţii literare, de instituţiile literare, toate jucând un anume rol în teoreza literaturii. Ceea ce se întâmplă în contextul vieții literare, în şcolile literare, în special în secolul al XX-lea, când tot mai mulţi scriitori sunt şi teoreticieni literari, uneori chiar profesori de literatură (în şcoli şi în universităţi), are consecinţe evidente şi în organizarea câmpurilor ştiinţifice adiacente diverselor studii literare (poetica, teoria literaturii, literatura comparată, hermeneutica etc.).

Note și referințe bibliografice:

¹ Cf. René Wellek, Austin Warren, Teoria literaturii, traducere de Rodica Tiniş, studiu introductiv şi note de Sorin Alexandrescu, Bucureşti, Editura pentru literatură universală, 1967

² În spațiul cultural românesc (și nu numai aici), denumirea disciplinei se întâlnește atât ca teoria literaturii, cât și ca teoria literară, expresii aflate în variație liberă, în pofida numelui theory of literature stabilit chiar de către teoreticienii americani, nu fără unele rezerve și explicații (cf. René Wellek, Austin Warren, op.cit., p. 30).

³ Boris Tomaşevski, Teoria literaturii. Poetica, traducere, prefață și comentarii de Leonida Teodorescu, Bucureşti, Univers, 1973

⁴ Cf. Jonathan Culler, Teoria literară, traducere de Mihaela Dogaru, București, Cartea Românească, 2003; Carmen Mușat, Frumoasa necunoscută. Literatura și paradoxurile teoriei, Iași, Polirom, 2017

⁵ O sinteză a mutațiilor prin care trece chiar denumirea disciplinei o realizează Carmen Mușat, în op. cit., cap. „Teoria literară versus teoria literaturii”, p. 204-211.

⁶ Adrian Marino, Hermeneutica ideii de literatură, Cluj-Napoca, Dacia, 1987

⁷ Idem, Biografia ideii de literatură, vol. I (1991), vol. II (1992), vol. III (1994), vol. V (1998), vol. VI (2000), Cluj-Napoca, Dacia

⁸ Adrian Marino, Hermeneutica ideii de literatură , p. 14

⁹ Ibidem, p. 31

¹⁰ Terry Eagleton, Teoria literară. O introducere, traducere de Delia Ungureanu, Iaşi, Polirom, 2008

¹¹ „Prin ideologie (spune Eagleton) înțeleg, în linii mari, modalitățile prin care ceea ce spunem și credem se leagă de structurile și relațiile de putere din societatea în care trăim” (Ibidem, p. 30).

¹² „Dacă nu puteam defini literatura ca pe o categorie «obiectivă», descriptivă, nu putem nici să spunem că este ceea ce capriciile oamenilor decid că e literatură” (Ibidem, p. 31).

¹³ Antoine Compagnon, Demonul teoriei. Literatură şi bun simţ,  traducere de Gabriel Marian și Andrei-Paul Corescu, Cluj-Napoca, Echinocțiu, 2007

¹⁴ Cu riscul de a spune un truism, exercițiile de definire, conceptualizare și înțelegere a literaturii nu lipsesc din niciun tratat important de teoria literaturii, numai că, spre deosebire de cei doi teoreticieni, la alții, aceste eforturi de delimitare a universului conceptual al termenului literatură nu depășesc un capitol sau două.

Aspects of the crisis of theory of literature in the last part of the XX^th century

Keywords: theory of literature; epistemic crisis; literary sciences; Adrian Marino; Terry Eagleton; Antoine Compagnon

The crisis of the theory of literature in the last quarter of the 20th century can be analyzed under two main aspects: first, as a crisis generated by its object of study, described in terms of semantization and resemantization of the „idea of literature” (Adrian Marino), proven by its multiple cycles of being defined and redefined, but also a crisis of an epistemic nature, a crisis of “overproduction” of the literary sciences, of disruptive nature for the role and functions of this academic discipline, once central, within the related paradigm. This paper captures some facets/implications of the crisis and their role in the construction and reconstruction of the discipline due to Adrian Marino, Terry Eagleton and Antoine Compagnon.