Regăsirea de sine în literatura basarabeană: flux și reflux (VI)

Nicolae Leahu. Tentațiile discursului subversiv

În „Limba Română” nr. 1/2021 am analizat fenomenul regăsirii de sine în literatura română din Basarabia postbelică din perspectiva corelației scriitor-cititor, luând în obiectiv romanele lui Aureliu Busuioc de după ’90, scrieri în care discursul narativ este marcat de accente individualiste. Momentul acesta, precum și faptul că autorul singur în fața dragostei (este și titlul primului său roman, apărut în 1966) își concepea scrisul și ca pe o aventură, dar și ca pe o experiență singulară, vor fi determinante pentru apropierea sa de noua generație de scriitori care se afirmă după anii ’80. Dacă e să ne întrebăm prin ce se deosebesc scriitorii care intră în arena literară a anilor optzeci de predecesorii lor și care sunt aspectele ce le marchează mentalitatea, răspunsul ar trebui căutat mai întâi în poezie, genul care, în peisajul de la est de Prut, fixează în mod prioritar schimbările ce se produc în mediul social și cultural. Ținând cont de aceasta, vom constata, mai întâi de toate, diferențierea prin angajarea într-un proces ce ține de orientarea către un individualism evident. Optzeciștii anunță că ei au intrat într-o nouă eră: titluri de cărți precum Cioburi (1990) de Lorina Bălteanu, Numitorul comun (1988) de Eugen Cioclea, Istorie geloasă (1990) de Vsevolod Ciornei, Timpul probabil (1987) de Nicolae Popa, Cel bătut duce pe Cel nebătut (1991) de Em. Galaicu-Păun reflectă atmosfera din perestroika și glasnost, care prevesteau o schimbare radicală în societate. Ruptura „mentală” e confirmată de mișcarea de emancipare națională a popoarelor din ex-Uniunea Sovietică. Acestea făceau loc năzuințelor spre o mai clară punere în valoare a colectivității pe plan social, dar și a individualităților pe plan artistic. Ar mai trebui spus că în peisajul literelor basarabene ruptura aceasta se manifestă nu atât prin căutarea singularității, cât prin căutarea unui alt limbaj, „mișcarea browniană” fiind o expresie cât se poate de elocventă în sensul acesta. Nicolae Leahu, autorul volumului cu acest titlu, care constituie și debutul său editorial,  din 1990, își concepe poezia ca experiență, teritoriul experiențelor conturându-se într-o zonă, la drept vorbind,  mai spre periferia peisajului literar, dacă e să ținem cont de faptul că „experimențialismul” (Marin Mincu)  se impune pentru început din perspectiva unui spațiu limitrof al literaturii. Într-un anume fel, autorul bălțean va tatona terenul, căutând să afle care este marja de manevră în lumea contemporană a ceea ce se numește poezie. Astfel, într-o Baladă a sa, asistăm la un fel de  „prohodire” a poeziei, ritualul desfășurându-se precum urmează: „poezia muri într-o zi senină / cu iarba încă rourată – / dăduse de mâncare la păsări / dusese vitele pe maidan / și se așezase oarecum obosită / lângă stâlpul prispei / sub cununile de ceapă și usturoi // își plecase fruntea / urmărind cum mișună furnicile / pe lângă prag / și așa a și rămas… / Treceau copii pe uliță / o priveau printre scândurile / costelive ale gardului / îi spuneau „buna ziua”/ și mergeau mai departe / ca și cum răspunsul ei la binețe / ar fi trebuit să-i ajungă din urmă // treceau femei necăjite / gândindu-se ce să mai facă / cu bărbații lor bețivi / veneau și ei pe urmele lor / iuțind pașii / mototolind cuvinte // treceau fete de măritat / cu flori albe-n priviri / tineri râzând zgomotos / iar ea rămânea tot așa / cu barba sprijinită-n piept / și ochii ațintiți / la furnicile dispărând / în umbrele înserării // nu tresări când se auzi cireada / nu se mișcă nici atunci / când un măr putred căzu / desfăcându-se / într-o căldare de tinichea // amurgul / mirosea a pelin uscat / și a fum de ciocleji / iar aerul curții / părea uns cu cântec de greier”. Este evidentă în exemplul de mai sus tendința de resetare a universului în care poate lua ființă poezia. Se conține aici un amestec constituit, pe de o parte, din nevoia de a anihila limbajul poetic canonizat, sau, mai exact spus, depășit,  și, pe de altă parte, de a nu rupe firele care îl leagă de sursele ancestrale ale unui fior liric perceput în copilărie. Drept rezultat, imaginea personajului adesea e deconcertantă, adică ușor iritantă, dar autorul nu poate fi suspectat de lipsă de sinceritate. La drept vorbind, autorul caută căile de re-definire a poeziei, ținând cont de faptul că, în context postmodern, literatura se redefinește din perspectiva libertății orientate spre un sistem de norme propriu al autorului. Cu toate acestea, căutarea căilor de renovare a expresiei poetice nu ocolește straturile statornice ale culturii din care vine scriitorul Nicolae Leahu. Această modalitate de a-și construi viziunile este eficace, permițându-i autorului să comunice cu cititorii având diverse orizonturi de așteptare. Ancorarea într-o etică ce se dorește a fi populară și în același timp elevată vine dintr-un timp anumit, cel al zilelor noastre, și dintr-un anumit loc, marcat de bulversări acute, cum este cel al unei urbe, anume orașul Bălți, care, în perioada interbelică, era considerat capitala Nordului Basarabiei, iar în prezent păstrează amprentele unei rusificări evidente. „Neastâmpărul cultural, ducând la un spectacol al formelor istorice”, evidențiat de către Grigore Grigurcu (Grigurcu 2019),  este dovada faptului că poezia, în cazul dat, se alimentează dintr-un sol în care resursele autohtone fac casă comună cu sursele și resursele „de import”.

Nicolae Leahu, profesor la Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălți, va urma traseul parcurs de optzeciștii din Țară, precum și de cei din spațiul dintre Prut și Nistru, orientați să ardă etapele, să recupereze experiențele artistice la care predecesorilor lor li s-a interzis accesul. Își va lua doctoratul la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași cu o teză despre optzecism, apărută ulterior de sub tipar cu titlul Poezia generației ’80 (Editura Cartier, Chișinău, 2000). În această lucrare,  autorul, referindu-se la poeții anilor ’60-’70, va menționa „strădaniile Anei Blandiana sau ale lui Marin Sorescu, ale lui Dorin Tudoran sau Mircea Dinescu de a-i imprima discursului o ambiguitate care să incite la descoperirea stratului polemic, subversiv al poemului” (Leahu 2000: 11).  Nicolae Leahu identifică reperele optzecismului anume în demersul liric al generației șaizeciste, precum și al generației lui Mircea Eliade (generația 27), stabilind, în felul acesta, conexiuni și o anumită continuitate a fenomenelor din peisajul literar românesc din secolul al XX-lea. Vom constata că, la rândul său, universitarul de la „Alecu Russo” va evolua pe tărâmul poeziei fără a se îndepărta de contextul teoretic pe care l-a conturat în vederea urmăririi mișcării literare optzeciste, astfel încât conexiunea dintre timpuri face parte din traseul căutărilor punctelor de reper, precum și ale coordonatelor menite să-i fundamenteze existența pe plan poetic și să-i accentueze individualitatea, Bălțiburgul înscriindu-se perfect în această ecuație.

Ca și predecesorii șaizeciști la care făcea trimitere, Nicolae Leahu e tentat să descopere stratul polemic, subversiv al poemului, pentru a-l conjuga cu un sens care pare pe cât de nou pe atât de străvechi, căci, după cum ne-o demonstrează însuși autorul, sensul recuperator al gestului poetic postmodern poate fi descoperit chiar și la Gheorghe Asachi, cel care afirma: „Însă geniile acele, demne chiar de nemurire, / Zac uitate, c-un poet n-a lăsat de ele știre”. În calitatea lor de motto la volumul Cronograful de la Bălțiburg, aceste versuri deschid o perspectivă cât se poate de clară asupra universului poetic, din acest volum, precum și din cele apărute anterior (după volumul de debut Mișcare browniană, lansat în 1993, a mai publicat: Personajul din poezie (versuri), 1997; volumele de eseuri Erotocriticon, 2001 și Comedia cumană și vodevilul peceneg, 2008; Nenumitul (poeme), 2008, Aia (poeme) 2010. Imboldul de a „umbla” la faptele de cultură ale înaintașilor divulgă o dorință de re-așezare în normalitate, de legitimare în aria literelor românești, textura poetică trădând o oarecare agitație, riscând să disperseze discursul. Statutul tradițional al discursului liric e bulversat, provocând deconstruirea unui eventual mit identitar. Ceea ce caracterizează poezia lui Nicolae Leahu nu reiese din faptul că ne sunt relatate situații și „întâmplări”  „trăsnite”, ci, mai cu seamă, din faptul că autorul propulsează în prim-plan un personaj anti-conformist, care se confruntă cu multitudinea de convenționalisme. Calea aleasă de scriitorul nouăzecist pentru reconstituirea sinelui reiese, de altfel, ca și în cazul șaizeciștilor, din dorința de a relansa hegemonia culturală, în vederea susținerii unui dialog mai amplu. De aici tentația creării unei noi paradigme bazate pe decriptarea, descifrarea unei identități individuale, în locul celei colective, pe ipostazierea personajului într-o perspectivă a marginalizatului, această „mișcare” deschizând multiple posibilități de explorare pe un teren post-totalitar, debusolatul personaj căutând să dea noi sensuri existenței sale. Luptându-se cu complexitatea creației, optând pentru forjarea unui stil reînnoit și specific, Nicolae Leahu se înscrie în rândul celor care se recunosc în actualitatea literară prin tentativele de ruptură subversivă în raport cu formele scriiturii îmbătrânite. S-ar părea că, prin raportarea la realitatea cotidiană dintr-o perspectivă post-totalitaristă, Nicolae Leahu repetă gestul șaizeciștilor, pe care îi aprecia pentru orientarea lor spre caracterul subversiv al versului capabil să surprindă. Dar nu e chiar așa: dorința nouăzecistului basarabean de a surprinde coincide cu scoaterea în relief a unui exotism post-sovietic, din care transpar în mod evident tensiunile de ordin sociocultural. Toate acestea vorbesc despre construcția unui eu post-totalitar printr-un soi de descentrare radicală, valorizând subalternarea, perspectiva locului, exotismul postcomunist fiind, de fapt, o percepție estetică, scriitorul confruntându-se cu multiple provocări, precum necesitatea păstrării utilității literelor, în timp ce literatura și-a erodat prestigiul, afirmarea sinelui, ținând cont de necesitatea gestionării poverii unei moșteniri din trecutul relativ recent, precum și a asimilării prezentului post-totalitar, care nu e mai puțin problematic.

Șaizeciștii tindeau să surprindă prin subtextul subversiv menit să-l orienteze pe cititor spre regăsirea propriei sale identități, pe când la optzeciști și nouăzeciști  tendința de a surprinde  se manifestă sub forma ieșirii dintr-un soi de normalitate, care, în perioada totalitaristă, era, de fapt, un fel de anormalitate. Prin urmare, nouăzecistul mizează pe ieșirea dintr-o normalitate anormală. El va căuta să se revendice de la un discurs al predecesorilor. Nu-l va găsi la șase- și șaptezeciști, ci tocmai în secolul al XIX-lea, la scriitori precum Gheorghe Asachi, cel care miza inclusiv pe valorificarea localismelor. Exotismul personajului din poezia lui Nicolae Leahu este mai curând un obiect al curiozității decât al unui studiu sistematic, deși chiar și așa acesta desemnează o dimensiune a discursului antitotalitar, un discurs oarecum superficial, de vreme ce se orientează spre spectacol, spre un fel de utopie a diferențierii. Experiența personajului pe teren bălțean face parte din revendicările în vederea emancipării spiritului, căutând un mod alternativ de a fi într-o lume alternativă, fie aceasta legată de un Bălțiburg. Această formă de repliere este, de fapt, o formă de rezistență (o formă schizoidală de rezistență), o formă a dorinței manifeste de autenticitate culturală a unei alterități emancipate, eliberate de sub comunism.  Aflată într-un spațiu în care mai persistă formele vechi ale exotismului și într-un loc de noi producții și de circulație a noutăților, Cronica… se plasează în zona unor metamorfoze contemporane ale exotismului. Oscilația dramatică între rezistență, deposesiune și complicitate punctează coordonatele unui orizont de așteptare spre care își orientează eventualul cititor. Scopul de a lăsa știre despre viața într-un burg precum este Bălți este atins prin intertext, joc lingvistic, spectacol de limbaj, toate acestea fiind puse în serviciul unui discurs descriptiv sui-generis. Detașat, la prima vedere, de contextul social politic, personajul din poezia lui Nicolae Leahu se lasă antrenat în vâltoarea faptelor ce țin de istorie. Este o dovadă că intenția protagonistului, construit după principii postmoderne, de a se salva de trena unui trecut sociologizant, în același timp, transformă discursul într-o pledoarie pentru memorie. Este vorba, în primul rând, de o memorie culturală, dar care nu poate fi desprinsă din împletirea faptelor pe parcursul istoriei, fapte care sunt re-scrise de fiecare dată când pe scena literară intră o nouă generație. Cum sunt rescrise faptele de astă dată? Să amintim că, potrivit lui Lyotard, postmodernitatea nu e o vârstă nouă, ci rescrierea câtorva trăsături revendicate de modernitate. Eterogenitatea reperată în plan istoric și cultural, jocurile limbajului ocupă un loc important în aria preocupărilor scriitorilor în post-totalitarism, iar punerea în discurs, construcția, arhitectura discursului construit prin analogie cu istoriografia vizează golul istoric din care își trage obârșia generația din care face parte și cronograful de Bălțiburg. În aceste condiții identificarea reperelor este o „aventură” nu tocmai simplă. Dintr-un Intermezzo aflăm coordonatele acestei aventuri descriptive încriptate la modul intertextualist: „Întunecându-se, / vine și ora / să declamăm / paginile albe / din / Antologia hogeacului… // Înainte de ieșirea zorilor, / ridicăm tabăra, / aruncându-ne / și noi în uitare. // Așa și / cutreierăm / bazarul – / în armuri / bâjbâind / metafizicile. / Muzele / strâmbă din nas / pe sub măști. / Ascultăm / știrile / în căști, / bineînțeles. / Desagii / și torbele-s pline / de surâsuri / cu subînțeles”.

În acest bazar anti-sentimental, bâjbâirea metafizicilor se derulează pe o scenă vastă, pe care istoria unui trecut îndepărtat se împletește cu cea a unui trecut relativ recent. Un amalgam în care fapte și personaje din istoria națională și cea universală se intersectează. Spectacularitatea pe care mizează autorul se iscă din limbaj, precum și dintr-un imaginar spumos, din descrierile pline de savoare ale unui degustător fin, priceput, deopotrivă, în arta consumului de licori oenologice și lexicologice.

Cronograful Nicolae Leahu  întocmește, de fapt, o metaficțiune istoriografică, sau, mai exact, un discurs în care istoria este revizitată de ficțiune și de elementul parodic. Demonstrația se odihnește pe un artificiu și pentru a fi înțeleasă de către cititor, acesta este invitat la o lectură plurală. Raportarea la istorie ni se relevă dintr-o perspectivă problematică. Nevroza ne-așezării lasă trecere liberă ironicului, luptând contra sentimentalismului de care poezia basarabeană pare să nu mai poată scăpa, protagonistul asemuindu-se unui Don Quijote care luptă cu o realitate fantomatică. Angajat într-un proces de exhibare a  unei memorii a literelor și a limbii, cronograful de Bălțiburg Nicolae Leahu propune o viziune subversivă asupra literaturii, valorizând, deturnând sau luând în derizoriu. E o viziune marcată atât de jubilarea, cât și de melancolia re-scrierii.