Eminescu sau brandingul de naţiune
Pentru tiparEminescu după Eminescu (texte şi contexte) de A. D. Rachieru
După un neostenit drum cu escale prin universul lui Liviu Rebreanu, Sorin Titel, Marin Preda, Nichita Stănescu, criticul şi istoricul literar Adrian Dinu Rachieru îşi propune, prin cea mai recentă carte a Domniei Sale, Eminescu după Eminescu (texte şi contexte), apărută la Editura Augusta, în 2009, o odisee a receptării critice a vieţii şi operei lui Eminescu, o subtilă replică celor împăcaţi cu imaginea unui Eminescu istovit, tocmai că ar fi „atât de studiat”, dosarul căruia nu ar mai avea ce releva şi acceptând ideea unei „eminescologii blazate, neputincioase, în retragere muzeistică” (p. 13), după cum susţine criticul.
Am trăit la prima lectură revelaţia con-vieţuirii cu Eminescu, care se descoperă perpetuu altfel, devenind la fiecare lectură un altul,fiind el însuşi un revelator al fiinţei, crescând, cum sugerează subtil Adrian Dinu Rachieru, din el însuşi. În pofida tuturor speculaţiilor, Eminescu este un mit, dar nu unul încremenit într-o admiraţie festivistă, consfinţit canonic şi îngropat în trecut. Chiar supus devenirii, Eminescu rămâne, ne avertizează criticul, „un mit viu, nu o mistificare” (p. 34), nu un „mit edulcorat, rozaliu, genialoid” (Ruxandra Cesereanu).
Argumentul care escortează prezenta lucrare este unul dintre cele mai punctuale pretexte literare pe care mi-a fost dat să le citesc în ultima vreme: limpede, analitic şi sintetic în acelaşi timp, menţinând un ton detaşat de polemicile existente şi implicat totodată în această idee de Eminescu, reordonând într-o manieră interpretativă întreaga „poveste” a receptării lui. Pornind de la consemnarea receptării frivole a poetului, ca poet al codrului, criticul inventariază analitic şi celelalte perspective din care s-a încercat perceperea abisalităţii eminesciene, amintind de vizionarismul poetului, de fiorul cosmogonic ce îl împinge spre absolut (Rosa del Conte), descoperind prin căutarea Fiinţei chiar miezul ontologic (Svetlana Paleologu-Matta). Calificând dualismul eminescian ca „inexplicabil”, E. Lovinescu înregistrează o nouă etapă în odiseea receptării lui Eminescu, prin recuperarea prozei politice, care face să apară un nou Eminescu. Dezvăluirea postumelor amplifică acest proces de recuperare. Chiar dacă G. Ibrăileanu, şi nu numai, se arată rezervat faţă de această „îmbogăţire cu sila”, avem şansa să obţinem „un Eminescu întreg, multiplicat prin exfoliere, neînţepenit în formula-standard”, cum afirmă Adrian Dinu Rachieru.
Înaintând cu precauţie, criticul urmăreşte sacralizarea şi demitizarea în acelaşi timp a poetului, solicitarea multdiscutatului „deceniu de tăcere” (E. Negrici), secundat de urgenta „decongelare a eminescologiei” (Gabriela Gavril), toate urmărite cu acribia unui ochi bine antrenat, ce vede în ajungerea la Eminescu o obligaţie morală. Adoptând neutralismul analitic, Adrian Dinu Rachieru sancţionează opiniile demitizante, pornind de la gravele acuze aduse poetului de naţionalism, reacţionarism, xenofobie, antisemitism etc., deopotrivă cu cele festiviste, făcând să se îngroape opera poetului sub „lespedea superlativelor” (p. 14) şi dând apă la moară celor alergici la clasici şi statui. Discret îndepărtându-se de neutralismul calm, în segmentele vizând detractorii poetului, dar şi adepţii „jetului festivist”, discursul distinsului critic timişorean îmbracă tonalităţi severe: „Paradoxal, Eminescu trebuie apărat de români. Azi killerismul cultural pe care îl practică unii cu osârdie are tocmai o astfel de motivaţie” (p. 46), aplicând totodată termeni neumblaţi, care îi fac discursul inconfundabil: „eminescolatru”, „killerism”, „tehnolatrie” etc.
Propunând o „împrietenire” cu poetul pe motiv că „e al nostru”, „e în mâinile noastre”, citez, criticul ne propune în următorul capitol, „Problema Eminescu” – un război imagologic, o inedită abordare a funcţionării brand-ului Eminescu, ivit din excepţionalitatea operei, din destinul martiric, din şirul de scandaluri pe versantul operei etc. Concluzia la care ajunge de data aceasta criticul se desprinde din următorul fragment: „Eminescu rămâne, în continuare, o problemă a culturii române şi angajează, în limbajul zilei de azi, «managementul de brand» [...]. Dacă un brand de succes este o bogăţie naţională, dacă brandingul de naţiune joacă, imagologic, un rol copleşitor într-o lume tot mai concurenţială, fenomenul de rebrandare este, şi el, o realitate preocupantă, consolidând identitatea” (p. 53).
Vorbind despre anii formaţiei poetului, în capitolul al doilea, autorul atrage atenţia asupra faptului că exegeţii ar trebui să mai studieze influenţa germană asupra lui Eminescu, îndemn schiţat anterior şi de Ilina Gregori, în 2002, în volumul Studii literare. Eminescu la Berlin.
În capitolul Despre „reacţionarismul” eminescian, autorul abordează gazetăria lui Eminescu, pornind de la controversata sa activitate la „Timpul”. Trecând în revistă acuzele de care a beneficiat generos poetul, fiind catalogat şi drept ziarist de naţionalism fervent şi de reacţionarism xenofob, criticul ne îndeamnă la aprecierea ziaristului în contextul epocii sale, dar şi în contextul României posttotalitare, care pendulează între autarhia naţionalistă şi retorica internaţionalistă.
În dezbaterea problemei formelor fără fond (cap. Eminescu şi teza „formelor goale”), criticul, plecând de la un articol semnat de Mihai Eminescu, cules în „Fântâna Blanduziei”, care demarează demersul investigativ metodic, pornind de la miezul problemei şi provocându-ne la o reflecţie asupra paternităţii ideii formelor fără fond, invocând, printre altele, numele lui Ioan Maiorescu, care incrimina galomania. Autorul nu ezită însă în a-i atribui lui Titu Maiorescu „denumirea epistemică” şi acea limpezire necesară a problemei efectelor „stricăcioase” ale invaziei formelor de împrumut.
Problematica basarabeană nu îi era deloc străină lui Eminescu-gazetarul, ne demonstrează autorul în capitolul Chestiunea basarabeană, pornind de la câteva excelente studii eminesciene: printre care Basarabia, un veritabil „memoriu politic”, după cum susţinea D. Vatamaniuc. Subtila intuiţie a spiritului eminescian releva de pe atunci ceea ce unii refuză să înţeleagă până în prezent, retrocedarea provinciei Basarabia fiind, scria poetul, „o chestiune de existenţă pentru poporul român”. În acest segment, autorul denotă o bună stăpânire a fenomenului receptării lui Eminescu în perioada moldovenismului sovietic. „Pentru spaţiul basarabean eminescianismul a însemnat chiar românismul salvator”, opinează, pe bună dreptate, criticul.
Acelaşi ochi veghetor, aceeaşi înaintare socratică, acribios documentată, aceeaşi cumpănă dreaptă observăm şi în capitolele Romanul epistolar,Eminescu şi canonul literar românesc, Eminescianism şi eminescologie. În ultimul, referindu-se la sfârşitul poetului, autorul lasă să se înţeleagă că „redeschiderea dosarului Eminescu devine obligatorie” (p. 252).
Denotând o excelentă cunoaştere a bibliografiei critice despre Eminescu, autorul face trimitere la cele mai pertinente şi mai recente studii în materie de eminescologie (Const. Cubleşan, Eminescu în comentarii critice, 2008; Svetlana Paleologu Matta, Eminescu şi abisul ontologic, 2007; Radu Mihai Crişan, Eminescu interzis: gândirea politică, 2008; Ioan Stanomir, Tradiţia ca profeţie politică, 2008, Nicolae Cârlan, Mihai Eminescu în context bucovinean, 2009; Ilina Gregori, Ştim noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze, 2008; Nicolae Georgescu, Eminescu şi editorii săi, 2000).
Îmbrăcată într-un stil dinamic, fluent, de o plasticitate inconfundabilă, lucrarea prezintă un imens efort documentaristic. O carte densă, obligatorie de acum încolo în bibliografia celor pentru care Eminescu iese dincolo de „confortul clişeelor”, completând în mod substanţial exegeza eminesciană.