Traducere şi context
Pentru tiparÎn lumea complexă şi complicată, în care am ajuns să trăim, să ne manifestăm, să interacţionăm ca indivizi sau comunitate, factorul ’context’ capătă valenţe importante. Deseori, o percepere eronată a contextului în comunicare poate genera un lanţ întreg de neînţelegeri care, asemeni unui cerc vicios, pot cauza situaţii cel puţin nedorite. Astfel, fenomenul de care ne ocupăm, cel al traducerii literare, este afectat de realitatea invocată.
Această evidenţă este subliniată de multe teorii care vin în sprijinul problematicii traducerii; aşadar, aşa cum arată şi Susan Bassnett, care îi citează pe Edward Sapir1 susţinut de Benjamin Lee Whorf2 şi mai târziu de Juri Lotman3 (pentru a enumera numai câţiva): „Nicio limbă nu poate exista dacă nu este cimentată în contextul cultural; cum nicio cultură nu poate exista dacă nu are în centru structura unei limbi naturale. Limba este, aşadar, inima ce bate în cultură şi numai din interacţiunea celor două poate lua naştere energia vieţii. La fel cum un chirurg ce operează pe cord deschis nu poate face abstracţie de corp, la fel niciun traducător nu poate trata un text în afara culturii din care provine”4. M. Snell-Hornby5 analizează cultura din punct de vedere antropologic drept „totalitatea aspectelor vieţii umane social condiţionate” după modelul preluat de la expertul german în comunicare inter-culturală, H. Gohring6: cultura este, aşadar, percepută ca fiind „totalitatea cunoştiinţelor, experienţelor şi percepţiilor aflate în imediată legătură cu acţiuni care au la bază norme condiţionate fie lingvistic, fie social-comportamentale”.
Comunicarea inter-lingvistică, ce este asigurată prin girul traducerii, nu poate ieşi de sub incidenţa contextului cultural. Mai mult, teoreticienii „skopos”-ului (înţeles drept cultura celuilalt coroborată cu intenţionlitatea traducerii) subliniază că şi cultura este, la rândul ei, închegată, sprijinită prin traducere. Aceştia consideră traducerea nu numai influenţată (şi influentă) vis-a-vis de context (context sensitive), ci şi de cultură (culture sensitive)7. Astfel, traducătorul capătă două sarcini sociale: pe de-o parte, să înlesnească comunicarea între doi parteneri şi, pe de altă parte, să îmbogăţească cultura ţintă (receptoare) prin introducerea în societatea acestei culturi şi în tradiţia literară a acesteia a noi aspecte de formă, conţinut sau sens, aşadar, noi aspecte ale lumii.
Aşa cum am arătat, actul de traducere stabileşte o relaţie între doi parteneri. Paul Ricoeur8 îi identifică drept „Străinul – termen care acoperă opera, autorul, limba acestuia şi Cititorul – destinatar al lucrării traduse”. Înţelegem că poziţia de mediator este cea ocupată de traducător, care are complicata şi complexa misiune de a transmite şi înlesni trecerea mesajului dintr-un cod lingvistic în altul. Ni se subliniază, dacă mai era nevoie, cât de inconfortabilă poate fi această instanţă de mediator, sau arbitru, sau judecător de bun gust, sau susţinător al unor termeni care îşi caută intrarea în limbă, sau liant între limbi şi culturile din spatele acestora.
Indiferent care ar fi poziţia luată, ni se pare foarte potrivită aici metafora folosită de Franz Rosenzweig9 şi preluată mai apoi de foarte mulţi teoreticieni şi practicieni în ale traducerii: „a traduce înseamnă să fii slugă la doi stăpâni: îl slujeşti pe străin în opera sa, dar şi pe cititor în dorinţa lui de a şi-o apropria. Autor străin, cititor ce locuieşte în aceeaşi limbă cu traducătorul. Paradoxul ţine astfel de o problemă excepţională, sancţionată de două ori, atât de un legământ de fidelitate, cât şi de suspiciunea unei trădări. (...) Schleiermacher10 descompunea paradoxul în două propoziţii: să-l călăuzeşti pe cititor către autor şi să-l călăuzeşti pe autor către cititor”.
Este evident că, din moment ce această ecuaţie este atât de complexă, pot apărea o serie de probleme ridicate de rezistenţa unei părţi sau a alteia; vorbim despre o rezistenţă dinspre limba / cultura străinului în procesul traducerii, precum şi despre o rezistenţă venind dinspre cititor.
În prima instanţă traducătorul se poate afla în situaţia de a percepe limba străinului ca pe un zid inert de rezistenţă, în faţa căruia să se simtă neputincios, chiar inhibat, pornind de la premisa că un original nu poate fi dublat de o valoare egală, nici din punct de vedere lingvistic (vezi termenii intraductibili, specifici unei anumite limbi), nici din punct de vedere cultural. Astfel, traducătorul pare a fi în ipostaza de a-şi asuma condiţia de pseudoartist, făuritor al unei opere de pseudoartă. Mai mult, să nu uităm nici de problema memoriei colective a unei culturi, care încearcă parcă să păstreze intact tezaurul cultural care i-a asigurat, până la urmă, individualitate între celelalte culturi. Nimic de obiectat, decât poate de comentat că, odată cu pătrunderea acestor valori în circuitul universal, ele nu sunt puse în pericol, ci, dimpotrivă, recunoscute la o scară mai largă, putând fi accesate şi deci valorificate de un public mai larg.
Pe de altă parte, nici rezistenţa din partea cititorului nu trebuie subestimată, căci este expresia unui sentiment, a unei pretenţii de autosuficienţă. Această formă de etnocentrism lingvistic poate deveni periculoasă într-un proces de globalizare cultural-lingvistică, dacă cititorul nu este educat spre o înţelegere corectă a fenomenului în discuţie, spre acceptarea adevărului conform căruia prin traducere se presupune o permanentă îmbogăţire a limbilor, în special a celor ţintă. „(Traducerile) prilejuiesc un act de căutare a unor concepte, de veşnică explorare de nuanţe cerute de redarea cât mai fidelă a textului prim. Mereu atent să nu trădeze sensurile fundamentale, tălmăcitorul creează forme noi, impune un limbaj specific unui mare poet, prozator sau filozof”11.
Antoine Berman12 consideră traducerea o „încercare a străinului”, o experienţă fundamentală în care se defineşte raportul nostru cu celălalt, cu străinul. Reacţia naturală la străin poate fi deci, aşa cum am menţionat, rezistenţa, refuzul, etnocentrismul. Orice cultură – şi, prin extrapolare, orice limbă – îşi este suficientă sieşi şi tinde să aservească, să anexeze alte culturi şi alte limbi. Traducerea anexantă este deci efectul acestei tendinţe etnocentrice, a complexului de superioriate faţă de străin, de limba străină, de textul original. Berman propune o traducere bazată nu pe o relaţie de subordonare a limbii străine de către limba receptoare, ci pe o relaţie de egalitate, pe „un raport dialogic între limba străină şi limba proprie”13.
Aşa cum am anticipat deja, pericolul care încă mai planează asupra activităţii traducătorului constă şi în problema intraductibilităţii sau a nonechivalenţei de termeni, cauzată de existenţa în cadrul sistemelor lingvistice a unor termeni specifici pe care mizează în mod special un anumit context.
„Există o primă treaptă a intraductibilului, intraductibilul de plecare, care constă în pluralitatea limbilor şi pe care ar fi mai bine să-l numim de la bun început, aşa cum a făcut şi von Humboldt, diversitatea, diferenţa limbilor, sugerând ideea unei eterogenităţi radicale, în virtutea căreia traducerea ar trebui să fie a priori imposibilă”14.
Problema intraductibilităţii unui text, a nonechivalenţei nu se opreşte aici şi vom sublinia cum aceasta ia anumite forme la nivelul cuvântului ca exponent lingvistic şi cultural. Astfel, distingem două tipuri de intraductibilitate, aşa cum consideră şi Catford15: la nivel lingvistic fenomenul este cauzat de lipsa din limba ţintă (receptoare) a unui substitut lexical sau sintactic pentru un item ce aparţine limbii sursă (emiţătoare). Pe de altă parte, ni se atrage atenţia că al doilea tip de intraductibilitate este mai problematic: dacă intraductibilitatea lingvistică este rezultatul inerentelor diferenţe ce apar între limba sursă şi limba ţintă, intraductibilitatea culturală se datorează absenţei din limba ţintă a unor „modele situaţionale relevante” pentru textul din limba sursă.
Faptul că limba şi contextul cultural în care aceasta funcţionează sunt supuse schimbărilor generate de evoluţia şi dinamica vieţii, duc la nevoia de re-traducere, de re-spunere a mesajului în noi termeni adaptaţi şi aliniaţi la realitate. Observăm cum nu de puţine ori un text literar original trădează epoca şi timpul în care a fost produs. Limba şi contextul sociocultural aveau anumite coordonate la acel moment; dificultatea traducerii constă şi în a surprinde aceste date, pentru a „sluji” limbii sursă, dar şi de a le adapta limbajului şi contextului în care funcţionează receptorul. De aici senzaţia că traducerea este o tentativă de a lega două lumi paralele, precum şi nevoia de re-traducere.
Indiferent din ce parte am alege să privim lucrurile, devine în cele din urmă evident că totul se rezumă la context. Contextului îi revine rolul hotărâtor în impunerea anumitor termeni pentru o traducere. Lărgind discuţia în acest sens, vorbim despre context lingvistic, în care cuprindem elementele lingvistice şi semantice constituind textul (de) tradus şi de un context cultural, care se constituie într-un cadru general şi generos de cuprindere a problemei, care are menirea de a seta directivele coordonatoare în stabilirea formei şi sensului mesajului într-o comunicare de orice tip.
Care sunt, aşadar, elementele caracteristice contextului în vederea asigurării unei bune comunicări interumane? Şi în concepţia lui Ricoeur16, cele de ordin lingvistic se împart în trei unităţi: „cuvintele, adică semnele pe care le găsim în lexic, frazele, pentru care nu există un lexic (nimeni nu poate spune câte fraze au fost sau vor fi rostite într-o limbă) şi, în fine, textele, adică secvenţe de fraze.” O interesantă observaţie completează această clasificare simplă. „Mânuirea acestor trei feluri de unităţi, una semnalată de Saussure, cealaltă de Benveniste şi Jakobson, iar cea de-a treia de Harald Weinrich, Jauss şi teoreticienii receptării textelor, constituie un izvor de divergenţă vis-a-vis de o presupusă limbă perfectă şi un izvor de neînţelegere în uzajul cotidian şi, ca atare, o ocazie pentru interpretări multiple şi concurente”17.
În faţa posibilelor neînţelegeri şi interpretări multiple şi concurente pe care cele trei unităţi lingvistice discutate le pot genera prin împletirea lor în ceea ce se vrea limba unei comunităţi lingvistice, traducătorul are sarcina de a lua decizii pertinente pentru a reduce la minimum pericolul care ameninţă comprehensiunea din cadrul unei comunicări. Aşa cum am încercat să arătăm, comunicarea este constituită şi condiţionată de numeroase etape care, la rândul lor, sunt determinate de alte aspecte legate de limbă, context, cultură, situaţie, realitate, timp, pentru a enumera numai câteva dintr-o serie interminabilă. Toate acestea pentru a facilita interrelaţionarea umană, singura, pare-se, în măsură să şteargă disparităţile existente în realitatea în care trăim.
Putem considera, aşadar, traducerea drept una dintre cele mai importante preocupări lingvistice, dar şi cele mai pline de responsabilitate şi de paradox, în acelaşi timp. Traducerea este un act de mare răspundere, ne asigură, dacă mai era nevoie, Radu Enescu18, pentru că poate altera ceea ce numim „universul spiritual al unei unităţi lingvistice”. Cu atât mai mult, cu cât ea este supusă unor rigori mai severe decât textul sursă, ea nefiind „creaţie ci re-creaţie, nu e invenţie ci re-producere şi comunicare”.
Note
1 Edward Sapir, Culture, Language and Personality, Berkley, Los Angeles: University of California Press, 1956, p. 69, citat de Susan Bassnett.
2 Benjamin Lee Worf, Language, Thought and Reality (Selected Writings), ed. J. B.Carroll (Cambridge, Mass. The Mit Press, 1965), p. 213, citat de Susan Bassnett.
3 Juri Lotman şi B.A. Uspensky, On the Semiotic Mechanism of Culture, New Literary History, IX (2) 1978, p. 211-32, citat de Susan Bassnett.
4 Traducere liberă – B.-O. H.
5 Mary Snell-Hornby, Translation Studies: An Integrated Approach, Amsterdam/ Philadelphia, 1988, p. 39, citată de Rodica Dumitriu în Theories and Practice of Translation, Colecţia Cursus, Institutul European, Iaşi, 2002, p. 71.
6 Citat de Rodica Dumitriu.
7 Hans Vermeer, Translation Today: old and new problems, 1992, în Mary Snell-Hornby, Translation Studies: An Interdiscipline, Philadelphia, New York, p. 3-16, citat de Rodica Dumitriu, p. 72.
8 Paul Ricoeur, p. 66-68.
9 Parafrazat de Paul Ricoeur.
10 Idem.
11 Romul Munteanu, Permanenta Îmbogăţire a Cunoaşterii, „Contemporanul”, nr. 39 (1976) / 1984, p. 12.
12 Citat de Paul Ricoeur, p. 66.
13 Idem.
14 Paul Ricoeur, p. 115.
15 J. C. Catford, A Linguistic Theory of Translation, Oxford University Press, London, 1965, citat de Susan Bassnett, p. 32-35.
16 Paul Ricoeur, p. 94-97.
17 Idem.
18 R. Enescu, Traducerea – mijloc de cunoaştere, „Familia”, nr. 8, 1979, p. 7.
Bibliografie
1. R. Baconsky, D. Gouadec, Ghe. Lascu, Teritorii actuale ale traducerii, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 2002.
2. M. Baker, In Other Words, Routledge Publishing House, London and NY, 2002.
3. A. Bantaş, E. Croitoru, Didactica traducerii, Editura Teora, Bucureşti, 1999.
4. S. Bassnett, Translation Studies, Routledge Publishing House, London and NY, 1996.
5. R. Bell, Teoria şi practica traducerii, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
6. E. Croitoru (coordonator), English Through Translations, Interpretation And Translation Oriented Text Analysis, Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos”, Galaţi, 2004.
7. R. Dumitru, Translation Theories and Practice, Editura Institutului European, Iaşi, 2002.
8. U. Eco, În căutarea limbii perfecte, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
9. R. Enescu, Traducerea – mijloc de cunoaştere, „Familia”, nr. 8, 1979.
10. D. Fejes, Fiecare traducere e o provocare, „România Literară”, 16/2006.
11. T. Ionescu, Ştiinţa şi / sau arta traducerii, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2003.
12. L. Leviţchi, Manualul traducătorului de limba engleză, Editura Teora, Bucureşti, 2001.
13. I. Mavrodin, Despre traducere, literal şi în toate sensurile, Editura Scrisul Românesc, Fundaţia Editura Craiova, 2006.
14. G. Steiner, După Babel. Aspecte ale limbii şi traducerii, tradusă de Valentin Negoiţă şi Ştefan Avădanei, Editura Univers, Bucureşti, 1983.
15. M. Vazaca, Preţul dorinţei de a traduce, „România Literară”, 8/2008.