Triada timpul – natura – omul
Pentru tiparÎn 1784 Academia de Ştiinţe din Berlin anunţa un concurs întru fundarea teoriei riguroase şi clare despre infinit. În locul noţiunii clasice se cerea propusă o alta, distinctă şi verificabilă. Problema se punea în felul următor: poartă ea oare natura în sine însuşirea de a fi infinită? Nu cumva i-o atribuie doar omul?
Réné Descartes declara încă în sec. al XVI-lea că Terra e lipsită de infinitatea reală, că acest precept e doar o consecinţă a imperfecţiunii noastre de a gândi. La nivelul ştiinţelor academice de azi, ne-am trezit în faţa unui paradox, referitor la care Centrul internaţional de cercetări în domeniul fizicii teoretice din oraşul Trieste afirmă că, dacă ai desprinde un firicel din ţesătura fizicii moderne, puţin ar fi ca ea să se năruie, mai mult, am fi nevoiţi să reevaluăm obişnuitele noastre concepte despre cauzalitate, care fac baza întregului sistem al ştiinţelor.
În urma acestor informaţii şi declaraţii te întrebi dacă nu cumva şi magia ar putea fi „îmbucată” ca o ştiinţă, deocamdată, insondabilă. Vedem înşine că propagată, experimentată prin psihotropică, prin aşa-zisul extrasens, uneori televizat, cum ar fi cazul Caşpirovski, dă de gândit. O ciudată informaţie de ultimă oră: un mag notoriu din Indonezia a reuşit să oprească ploile musonice (de) deasupra Djakartei pe durata întâlnirii căpeteniilor de state din bazinul Oceanului Pacific (America, Japonia, Indonezia, China, Malaysia şi celelalte).
Un savant autodidact din Kiev înaintează însă propria sa teorie: natura are un mecanism structurat biosistemic. Tot aşa şi timpul are spaţiul său real din care rezultă că ar exista infinitul ca atare. Mai mult, universul e alcătuit din biosisteme, iar spaţiul este periodizat în timpuri. Conform teoriei sale, biosistemul organizează mişcarea făcând-o reciprocă. Timpul însă nu are proprietatea mişcării, deci nu curge, ci comportă configuraţia unui fagure, ale cărui celule sunt identice şi indivizibile.
Eu cred că omul muritor, aflat acum la răspântia mileniilor şi angoasat de potopuri şi tzunami oceanice, îşi măsoară micimea şi neputinţa.
Am devenit iremediabil profani. După ce negăm natura, dar o negăm cu îndârjire, agresiv, prin luptă, exterminând ozonul, oxigenul, ca şi cum am fi noi înşine duşmanul nostru cel mai crâncen, nu credeţi, nu vedeţi, nu simţiţi că ne-a mai rămas să ne tăgăduim propria noastră fiinţă? Necuratul nu are strămoşi, nu are părinţi şi mereu năruie, negaţia fiind condiţia lui existenţială.
În copilărie, la prăşitul ogorului, uneori din neîndemânare, se întâmpla să-ţi răneşti laba piciorului cu tăişul sapei. Lăcrima cu roşu piciorul. Răsuna glasul vârstnicului: pune iute nişte ţărână! Presoar-o pe rană, că se opreşte sângele. Pe-atunci ţărâna nu avea nici pesticide, nici erbicide, era ozonată, cum se zice...
Am întâlnit odată un bătrân care mi-a povestit destinul, viaţa lui legată de ţărână. L-a apucat războiul în ’41 fochist pe o locomotivă. Era din miazănoapte, dinspre Lipcani. Izbucnirea războiului a mânat mecanicii şi fochiştii cu tot cu locomotive spre răsărit. S-a trezit în Odesa, apoi în Nicolaev, de acolo spre Rostov. Şi el, şi locomotiva făceau războiul pe şinele căilor ferate, cărând oaste, amuniţie, refugiaţi, alimente, arhive, utilaj de uzine. Ba şi vagoane goale, ca să nu fie lăsate pradă năvălitorului. Nu o dată fusese căutat din văzduhuri de avioanele inamicului. Îl salva adesea întunericul, căci mâna transportul la vreme de noapte. Odată însă primeşte ordin să aducă nişte vagoane încărcate cu lăzi, ghiulele şi cartuşe, să vină urgent cu amuniţia în ajutorul frontului. O escadrilă de bombardiere îl descoperă în plină zi şi prinde a-l vâna. O apocalipsă de foc s-a prăbuşit asupra lui, iar o bombă îi cârligă locomotiva ca pe o săpăligă. Mecanicul – mort, iar fochistul, cum spuneam, un omulean din părţile Lipcanilor, este aruncat cât colo în ogor. O schijă îi sfârtecase abdomenul şi măruntaiele îi ţâşniseră grămăjoară ca dintr-un peşte despicat. Ce să facă? Reproduc spusele lui, căci de nu va fi răposat până în zilele noastre, să-i amintesc, iar de nu va mai fi fiind printre noi, rămână istorisirea drept monument. „Mi-am dat seama că sunt mort, vlaga m-a părăsit şi doar ochii bulbucaţi mă făceau să înţeleg că sunt martirul propriei mele pierzanii. Ce-mi vine în minte, crezi? Cum să stau ca să nu se împrăştie maţele mele peste ogor? Cu dreapta prind a trage ţărână peste ele. Le hotărnicesc cu pământ din ogor, însă sângele răzbeşte, răzmoaie colbul, ţărâna... şi eu din nou trag ţărână... Pe scurt, fac muşuroi ca peste nişte răsad de varză. Ştiut lucru, mi-am pierdut cunoştinţa. Dar, se vede, am avut zile, Dumnezeu m-a miluit: din direcţie opusă, trecea alt tren... S-a oprit. Cei care mai rămăseserăm cu suflare am fost culeşi. Povesteau medicii că m-au găsit cu un ditamai muşuroi de sânge închegat cu tot cu ţărână, aşa cum o uscase şi împietrise văzduhul pe pieptul meu. Un an de zile după aceea m-au tot purtat prin operaţii şi spălături, numărul cărora nu-l ţin minte, precum nu-mi amintesc nici spitalele”. Azi nu i-aş relata destinul, dacă „bandajul” pe care i l-a făcut pământul nu i-ar fi fost salvarea. Istorisirea lui m-a răvăşit şi cu al doilea final: când s-a întors peste ani şi ani în satul natal, când, repet, peste ani grei de invaliditate, a ajuns în dreptul porţilor dragi, în pragul casei proprii a răsărit un alt bărbat. Cu un prunc în braţe...
Iarăşi a închis ochii... De data asta a binecuvântare... „Fericiţi rămâneţi... Dumnezeu mi-a dăruit o viaţă! De ce să nu dărui şi eu un trai altora!?”. Şi a plecat în lume.
Zice o legendă, că Dumnezeu făcea albina şi furnicile, în vreme ce Diavolul, încornoratul, meşterea ţânţarul şi musca. Preaînaltul meşterea floarea cea mirositoare a trandafirului, pe când Ucigă-l Crucea, harnic şi plin de iniţiativă, împroşca pe trandafir salivă, să fie, chipurile, trandafirul şi mai mirositor, aşa precum îl face roua de dimineaţă. Dar unde nimerea stropul de salivă al Necuratului, hop că ţâşnea şi spinul din lujer... Nu vi se pare că spinii de pe lujeri sunt consecinţele revoluţiilor tehnice ale veacului XX. Ah!
Svetlana Alexeevici, o scriitoare din Bielorusia, meleag şi republică blândă şi pătimită ca noi, relatează un caz cutremurător: într-o localitate, unui miliţian i se poruncise să nimicească cu arma toate vietăţile rămase în sătucurile pustiite de explozia Cernobâlului. Motivul? Să se evite hidoşeniile şi monştrii ce s-ar fi iscat între patrupede neştiutoare, negrăitoare. Om cu armă şi sub arme, miliţianul porni la treabă, de ajuns era numai să scoată chemare de om, şi vietăţile – pisicile, câinii, găinile, gâştele, caii, cornutele, alergau bucuroase ca la foştii de cândva stăpâni. Cum necum, glas omenesc!... Miliţianul însă îşi făcea datoria: trăgea cu nemiluita rafale ucigaşe doborând, decimând... Într-un târziu, lecţia au însuşit-o vietăţile şi la chemarea lui fugeau ca în faţa prăpădului. Până la urmă, tot alungându-se după acele nevinovate fiinţe păgubite tot de către om, o, minune! Răzbunarea, muma tuturora, veni... cine? De unde, dincotro!? Natura! Bietul om cu calaşnicovul în gât… a înnebunit.
Nu mă lasă un gând. Veni-va o vreme când, deznădăjduită şi deznădăjduiţi, natura, copacii, pădurea se vor urni din loc, vor căpăta umblet sau aripi şi vor zbura spre mările şi oceanele planetei ca să se înece, aşa cum se mistuiesc vietăţile din preajma Cernobâlului. Aţi luat seama? Din când în când ziarele publică nişte ştiri enigmatice: un cârd de balene s-a aruncat pe uscat ca să piară. Nu cumva apa oceanelor a devenit pe alocuri leşie? Şi să ne mai întrebăm, zău!: de ce cântecul, de ce toate melodiile pornesc în meleagul nostru binecuvântând frunza verde? Nu cumva din teama şi angoasa de a nu primejdui verdele?