Claritate şi exhaustivitate în restituirea procesului literar
Pentru tiparFenomenul literar junimist a fost consemnat de-a lungul vremii drept un moment de maturitate a vârstei literare româneşti. Importanţa lui este dedusă nu dintr-un caracter revoluţionar, în sensul clasic al cuvântului, după cum ar părea la prima vedere orice tendinţă literară sau culturală (care îşi fixează cu stricteţe principiile şi reperele funcţionale, iar abaterile fiind percepute, nici mai mult nici mai puţin, ca plasând opera în afara curentului), ci dintr-o configurare a unui spaţiu creator care, pe de o parte, lansează o nouă concepţie asupra valorilor, iar, pe de altă parte, mediază nişte factori existenţi care ar putea eficientiza asimilarea lor fără a scandaliza.
Cercetătorul şi profesorul Dan Mănucă este cel care a studiat în profunzime aceste realităţi, relevându-le în amănunt şi cu implicare în diverse articole şi volume, printre care se remarcă mai ales Principiile criticii literare junimiste (1864-1885) (Editura Junimea, Iaşi, 2000, ediţia a doua, revăzută şi substanţial amplificată, a volumului, apărut în 1975, Critica literară junimistă (1864-1885)). Lucrarea nu se înscrie, nici pe departe, în liniaritatea unei simple consemnări ale unor principii abstracte, de inventar, dar nu se vrea nici tocmai o provocare pentru interesaţii de mişcarea literară junimistă. Prin ample analize la zi, autorul volumului amintit pune în lumină aspectele importante şi revelatoare care fixează dintr-o optică multiplă şi esenţială critica literară junimistă. În mod firesc remarcă nişte puncte de plecare esenţiale în discuţiile despre o estetică junimistă, de exemplu, afirmând, ca şi alţii, că temelia ei teoretică „nu este originală, ci alcătuită din idei frecvente în literatura de specialitate a epocii. (...) Dar prin aceasta junimismul nici nu pierde, nici nu câştigă în valoare, întrucât el nu a urmărit noutatea teoretică. Dimpotrivă, a acceptat numai ideile pe care le confirmau timpul, realităţile literare şi cei mai mulţi dintre esteticieni (deşi nu făceau neapărat o legătură între număr şi valoare)” (p. 43).
Caracterul de ruptură în estetica literară a vremii, prin înfiinţarea Societăţii „Junimea”, este atent diminuat prin comentarea numeroaselor amănunte care anticipă, într-un fel sau altul, pe anumite segmente sociale şi de creaţie naşterea noii generaţii literare. „În toate provinciile româneşti, afirmă cercetătorul, critica literară de după 1840 poate fi considerată drept un produs nemijlocit al politicii de renaştere naţională şi socială – notă distinctivă, care o individualizează în raport cu critica literară a etapei următoare, care va fi generată în primul rând de literatură” (p. 11). Pornind din acest punct, în paginile volumului vom găsi răspunsuri ample la întrebările: În ce măsură şi sub ce formă s-au făcut simţite socialul, politicul sau tematica patriotică în literatura perioadei junimiste (şi mai ales faţă de o etapă precedentă)?, Care este acum gradul importanţei geniului naţional sau al influenţei mediului în actul creator?, De ce este indispensabil sentimentul continuităţii?, Cum se instituie raportul tradiţie – noutate în arta promovată de junimişti?, Cum şi pe ce coordonate prezentul se dovedeşte a fi un prag al inovaţiei?, Care este natura domeniului emotiv al poetului şi cum se explică la fiecare creator în parte?, Cum se integrează, în opinia junimiştilor, valorile naţionale în cadrul culturii universale? etc. Prin spectrul problematicii enunţate se dezvăluie rolul clar al junimismului „de a transforma critica literară într-un domeniu independent, de a concilia, prin argumente noi, specifice, funcţia estetică şi, mai ales, de a aplica sever principiile teoretice la realitatea vie a literaturii” (p. 28).
Dar „realitatea vie a literaturii” trebuia surprinsă cu ajutorul unor reflectoare exacte. Astfel, de exemplu, emoţiile şi sentimentele pe care le trăieşte şi le transpune artistic un poet redimensionează şi estetizează chiar şi unele aspecte politice tangenţiale tematicilor diverse ale operelor literare, refuzate în principiu. Maiorescu va face o apreciere relevantă în acest sens poeziilor lui Goga, spre exemplu, spunând că „patriotismul este în inimile sincere, în afară de orice tendinţă politică, un simţământ adânc şi, întrucât este astfel, poate fi născător de poezie (T. Maiorescu, CL, XL, 206)”. Esteticul va fi subliniat anume printr-o seninătate a sentimentelor („se cade ca «fondul estetic» să fie o stare sufletească senină (T. Maiorescu, CL, I, 39)” (p. 115)) determinată de echilibrul sufletesc şi de înălţarea spirituală pe care o produce opera de artă. Însă o egală atenţie îi este acordată şi coordonatei ideatice. Aşa încât refuzând romantismul tumultuos şi apropiindu-se mai mult de normele clasicismului, „cei mai mulţi junimişti au acordat o deosebită însemnătate acestei însuşiri (emoţiei), înţelegând-o ca pe o facultate independentă, liberă de orice influenţe exterioare în momentul în care ea devine activă (I. Negruzzi, CL, II, 111)” (p. 59).
Alte principii aplicate de critica junimistă ce mărturisesc despre viabilitatea esteticului şi integrarea lui în actualitatea literară sunt în mod sistematic abordate: combaterea formelor fără fond şi descurajarea mediocrităţii; fundamentarea criticii prin metodă („în critica junimistă, metoda se bucură de o atenţie specială întrucât contribuie hotărâtor la descoperirea adevărului (A. D. Xenopol, CL, III, 293)” (p. 104)); crearea unei legături spirituale între cititori pentru atingerea unor scopuri generale, posibile numai dacă între indivizi există o comuniune de idei; aflarea precursorilor şi susţinerea unei continuităţi; dezvoltarea inegală a raportului gust – criteriu în favoarea primului; înţelegerea operei de artă ca unitate; evitarea vechilor principii de investigare a operei; căutarea criteriilor de judecare a creaţiei în interiorul ei şi, în proporţie directă, identificarea logicii ei proprii; constanţa frumosului ca centru de intersecţie a tuturor celorlalte laturi principiale; obstrucţiunea influenţelor străine şi considerarea folclorului drept unul dintre mijloacele de stimulare şi dobândire a originalităţii artistului cult; un prag de verificare a operei îl constituie luciditatea actului creator etc.
Lucrarea luată în discuţie oferă, în afara unei sistematizări detaliate a principiilor criticii literare junimiste, şi o descriere multilateral exemplificată a modului de funcţionare a lor, a gradului de abatere de la acestea, a necesităţii concesiilor etc. De pildă, discuţiile despre fond şi formă, termeni asociativi înseşi esenţei esteticii junimiste, ia numeroase întorsături prin care aceştia ajung să reprezinte un mod exact de adecvare a lor la priorităţile junimiştilor de definire a artei şi a axelor ei constitutive. Autorul urmăreşte cum şi de ce termenul fond va fi înlocuit cu cel de idee sau de concepţie ideologică, de ce un fond poate fi considerat fals şi care este raportul lui cu literatura franceză, spre exemplu, dar şi cu valorile autohtone. Analiza laturii formale a operei devine una tangenţială şi fondului: „valoarea literară a unui op nu atârnă atâta de la cuprinsul său, ci mai cu seamă de la forma sub care acel cuprins este esprimat (A.D. Xenopol, CL, II, 248)”, criticii junimişti „definind arta «o formă nepieritoare» (T. Maiorescu, CL, XLI, 467), rezultată din iubirea pentru formă a artistului” (p. 117). În această ordine de idei, detaliile continuă să fie puse în lumină prin focalizarea unor păreri şi a unor teorii ale personalităţilor creatoare importante: „Soluţia avansată este una singură: înfăptuirea desăvârşitei unităţi a fondului cu forma, pentru a se putea asigura echilibrul dintre înălţimea ideilor şi exprimarea lor adecvată. Legătura aceasta este cerută chiar atunci când, folosindu-se de o terminologie curentă, se vorbeşte precum Slavici în Estetica sa, de o «formă internă» şi de o «formă externă»” (p. 117). Prin urmare, este subliniată ideea unicităţii poziţiei junimiştilor care, între 1864-1885, au făcut din solidaritatea dintre fond şi formă un principiu critic cert, aplicat în orice împrejurare.
Ultimul capitol al cărţii, Spre o deontologie a criticii literare, coordonează statutul criticii junimiste în cadrul celorlalte domenii culturale – adiacente: etică, psihologie, filozofie, istorie (care „servă de punct de plecare a adevărului” (A.D. Xenopol, CL, II, 31) (p. 246), medicină chiar (la nivel de terminologie – „boală socială”, „epidemie spirituală”, „beţie de cuvinte”...) etc. Plasarea, ca tendinţă, a Societăţii „Junimea” mai mult printre valorile clasice ale culturii este întemeiată şi la modul global prin posibilitatea reperării unei comparaţii interdomeniale. Astfel, volumul Principiile criticii literare junimiste se substanţializează vădit prin relevarea finelor conexiuni de la particular la general / universal în încercarea restituirii integrale a fenomenului junimist. Elaborarea lucrării este mărturia nu numai a unei perspicacităţi şi exactităţi a reflecţiilor autorului, ci şi a impresionantei experienţe documentare a semnatarului care fixează importanţa particulară şi rolul fiecărui document în descrierea cât mai obiectivă a realităţii literare din a doua jumătate a secolului al XIX-lea românesc.