Ion Moraru şi drumul spre casă

Încă mai păstrez pe masă o invitaţie cu numele meu scris în partea de sus, cu numele pictorului scris mai jos, cu o zi şi o oră şi cu reproducerea unei picturi în stânga. Probabil nişte case, probabil nişte copaci, probabil nişte-nălţimi şi poate o pană – că eu pană-am văzut, care poate urcă, poate coboară. Acuarelă. Pentru mine personal, acuarela este genul de pictură care încă mă lasă să găsesc în ea copaci şi oameni. Şi poate anotimpuri. Şi poate casa în care am copilărit eu. Chiar dacă Ion Moraru nu a văzut-o niciodată. 

Cei care cunosc tehnicile acuarelei umblă prin istoria acestui gen şi caută explicaţii în specificul vopselei. Acolo unde apa e obligatorie. Atunci când artistul pictează, reintră apa în lucruri, aşa cum a făcut-o la facerea lumii. Şi e o continuă înviere, chiar dacă lucrarea despre toamnă e. Acuarela lăsă lucrurile să se contopească sau cel puţin să se-atingă. Aşa cum pot vedea eu, acuarela admite o geometrie mai mult aproximativă, pentru că ea exclude linia. Casa curge puţin în copaci, copacii curg în acoperişuri, acoperişurile curg într-o înnourare, înnourarea curge în iarbă, iarba – în drumuri, drumurile – în case. Şi e câte puţin din toate în fiecare. 

La deschiderea expoziţiei s-a tot vorbit despre un Ion Moraru rămas pentru câţiva ani în New-York şi care chiar a înălţat pe pânzele sale clădiri spărgând cerul. În ziua în care am ajuns şi eu la New York, înălţimile oraşului erau ascunse în ceaţă, lăsând să se vadă o nebunie aproximativă acolo sus ajutată de alta trăită de oameni care aleargă fără să ştie că afară e iarnă. În acuarela lui Ion Moraru, ceaţa e jos. Adică acolo unde suntem noi, de fapt, şi unde parcă ar fi nevoie, parcă ar fi nevoie de-un pic de soare.

Am căutat şi alte lucrări de acolo, dar nu le-am găsit. Aparenţa asta că nu le-am găsit! Doar până când înţelegi că cel mai căutat în America nu a fost nici Manhattanul, nici Broadwayul. Poate nici chiar Muzeul Metropolitan din faţa parcului în care a murit Lennon. Ceea ce a căutat Ion Moraru-n New York erau nişte case în sat, o toamnă-n care plouă galben-ruginiu, o rapsodie în care după toamnă vine toamna şi… întinderi de ape şi de pământ care trec uşor peste lemnul ramei. Asta vezi la New York. Abia ajuns acasă, abia ajuns aici, poate cauţi făclii ridicate spre cer şi poate cauţi o zebră care te poate trece de partea cealaltă a Fifth Avenue. Pentru că, spuneam mai devreme, oraşul acela e locul în care te cauţi, te cauţi, dar nu te poţi găsi. Ca să-ţi poţi atinge fruntea cu palma, ca să-ţi poţi lega umbrele de picior, vii acasă. Cu un avion care te temi să nu-ntârzie. Dar mai bine cu un tablou în acuarelă. Singurul care poate alege mereu drumul cel scurt. Când cerul e acoperit cu nori groşi, dar tu vezi soarele.