Despre bulversarea reperelor și răsturnarea valorilor

Multe s-au schimbat dramatic în ultimele decenii, în ultimii ani. Trăim într-o epocă de denaturalizare, de deconstrucție a valorilor, a reperelor tradiționale concomitent cu standardizarea abruptă, creșterea neîncrederii, declinul instituțiilor, viteza mare a răspândirii civilizației digitale, interconectarea oamenilor, instituțiilor, societăților prin mișcarea banilor, bunurilor și serviciilor, a persoanelor și a bagajelor lor de cunoștințe, priceperi și deprinderi. Consecințele pentru societăți sunt reperele bulversate, valorile răsturnate, fragmentarea fără precedent, decalajele teritoriale, generaționale etc. Despre bulversarea, răsturnarea reperelor au scris mulți gânditori de-a lungul timpurilor. În acest articol fac o prezentare a ideilor fundamentale (voința de putere, acceptarea vieții, respingerea ideii de adevăr absolut, atacarea valorilor tradiționale, eterna reîntoarcere, supraomul) ale lui Friedrich Wilhelm Nietzsche, gânditorul care a avut o influență deosebită asupra generațiilor de după el. Prin critica modernității, a filosofiei oficiale, filosoful german a urmărit o restructurare a societății timpului său. Procesul de reevaluare a tuturor valorilor nu se poate opri la denaturalizarea, la deconstrucția celor vechi, ci presupune crearea unui nou sistem de valori care afirmă viața, libertatea individuală, creativitatea. Nietzsche a fost unul dintre anti-dogmaticii promotori ai libertății individuale, ai înțelegerii vieții bazate pe afirmare, creativitate și responsabilitate personală.

Despre bulversarea reperelor. Trăim o denaturalizare, o deconstrucție a valorilor, a reperelor tradiționale, fie că e vorba de cele din politică, economie, știință, artă, etică etc., fie de cele din universul nostru mental. Multe s-au schimbat dramatic în ultimii ani, în ultimele luni și zile, odată cu pandemia de Covid-19, războiul Rusiei contra Ucrainei, cel al Israelului cu Iranul... Într-o societate a spectacolului, ostilității și fricii de ce poate aduce ziua următoare, nu puțini sunt oamenii care nu mai au repere tradiționale în condițiile standardizării abrupte, creșterii neîncrederii, declinului instituțiilor, vitezei răspândirii „civilizației digitale”... Toate acestea și multe altele  afectează respectul pentru ceilalți, induc individualism, egoism, iar oamenii nu pot cere respect dacă nu îi respectă pe ceilalți. Pierderea respectului din partea celorlalți induce pierderea respectului de sine, a angajamentului personal, a simțului datoriei și al responsabilității. Globalizarea, mondializarea înseamnă interconectarea societăților, instituțiilor datorită mișcării banilor, bunurilor și serviciilor, a persoanelor și bagajelor lor de cunoștințe, priceperi și deprinderi, concomitent cu o reducere a marjei de manevră a statelor-naţiune, o mai mare omogenizare, pierdere de identitate, de referințe, de repere, de orientare, concomitent cu încercări de „punere sub control, deschisă sau disimulată, în mâini mai mult sau mai puțin vizibile, a diversității lumii”, fapte care contaminează relațiile cotidiene dintre state, comunități, oameni.

Vocabularul cotidian se înnoiește accelerat cu cuvinte noi, se insinuează un fel de „monocultură” inoculată de „elite”, de comercianți, de bogați, concomitent cu transhumanța sărăciei, cu insidioasa invazie în sens invers a mediocrității docile, a deculturalizării... De la o „societate așezată”, o „societate a încrederii”, trecem „pas cu pas” la una a neîncrederii, timp în care liantul social se „sfarmă” și din el țâșnește neîncredere, teamă, dezorientare. E greu de „restabilit încrederea”, de alungat teama, de aflat orientarea după răspândirea neîncrederii în rândul „masei mari a oamenilor”, în „publicurile televiziunilor” sau ale „social media” bântuite de afirmații contradictorii, de declarații contrare, opuse, contradictorii făcute „de unii și de alții”, declarații, afirmații care subminează credibilitatea guvernelor, autorităților, instituțiilor, experților... „Canalele tv” se agită seară de seară în privința pensiilor, ajutoarelor sociale, impozitării muncii etc., dar nu aduc în dezbateri serioase valoarea muncii oneste care pare că nu mai dă dreptul la respect. Este ironizat cel care vorbește despre meserie ca de o „brățară de aur” (în timp ce cuvântul aur e des folosit în „viața politică”...). Succesul pare să nu se bazeze exclusiv pe muncă, pe merit, în timp ce „crește asistarea socială” și „se înmulțesc ajutoarele sociale”...

Este vizibilă și gravă „criza instituțională” (din justiție, administrație, economie, sănătate, educație, cultură). Instituțiile par tot mai nesigure de rolul lor, de capacitatea lor de a-și îndeplini misiile pentru care au fost construite, de a-și ține promisiunile asumate. „Școala românească” a beneficiat de un mare credit, dar de un timp este prinsă la mijloc de „bulversările sistemului educațional” care oscilează între logica (auto)reproducerii și re-formarea demagogică, neîntreruptă, plină de excese. Școala și „sistemul” de învățământ par să denunțe nivelarea și egalitarismul, concomitent cu subminarea talentului, excelenței, succesului și diferenței (un exemplu recent este „decizia” unui ministru de a da burse de merit elevilor care n-au note de trecere...). „Sistemul de sănătate” e bolnav și pierde în continuare medici emigranți - după ce le-au crescut mult salariile – fapt ce ilustrează un mare eșec al politicii de sănătate. De criză sunt afectate și instituțiile construite să asigure siguranța, securitatea cetățenilor, instituţiile politice care „țin la democrație”, dar întrețin o „democrație a neîncrederii” și ruptura între cetățeni și „liderii politici” (mulți fără probitate, autoritate, deconectați de la realitățile cotidiene, imorali). Nimic nu rezistă fără instituții, dar nimic nu e posibil fără oamenii care lucrează în ele. Credibilitatea unor instituții poate fi grav afectată de oamenii care le conduc temporar. Spunea cineva că, la fel ca orologiile, din când în când instituțiile ar trebui curățate, resetate, fiindcă în devenirea lor istorică și cotidiană trec prin perioada de prestare a serviciilor conform misiilor asumate și pot ajunge în perioada privilegiilor, chiar a abuzurilor. Instituțiile sunt garanția guvernării unui popor liber împotriva corupției, și al cetățenilor împotriva corupției guvernelor, de aceea nu ar trebui să contribuie la menținerea oamenilor în mediocritatea care îi face mai ușor de a guvernat...

Internetul ca bază documentară gigantică este omniprezent în viața de zi cu zi și transformă masiv, rapid organizarea materială, socială, culturală, bulversează modurile îndătinate ale oamenilor de a fi, gândi, simți, acționa, surexcită emoții, răstoarnă concepții despre societate și om... O consecință dezastruoasă a societății cu repere bulversate, sau fără repere, este fragmentarea acesteia. Nu toți românii se simt „confortabil cu” instrumentele digitale (dacă le au la îndemână...), au dificultăți sau sunt incapabili să le utilizeze (se vorbește tot mai des de „ilectronism” pe lângă iletrism...). Insistența pe abordarea complet digitalizată, peste noapte, izolează populații precare, numeroase persoane în vârstă, izolează și radicalizează persoane fără carte sau cu carte puțină, fără gândire critică... Decalajul teritorial înseamnă decalaj de acces la servicii publice, la mobilitate, la acoperire medicală, culturală. În comunități amenințate de stingere, în „sate care mor”, se șterg treptat sau brusc repere precum demnitatea, onoarea, respectul, simțul efortului, sacrificiul de sine, apartenența la grup etc. și își fac loc individualismul, nepăsarea, laxitatea, indiferența, iresponsabilitatea, extremismul... Cei „cuplați online” cad pradă „iluziei fraternității, solidarității” când „au sute sau mii de prieteni” pe facebook, tiktok etc. și „își dau like”-uri, confundând tweet-urile, „tap-tap”-urile și „postările pe rețelele sociale” cu comunicarea autentică. În fapt, o astfel de „comunicare 24/24, 7/7”, duce la însingurare, la singurătate, la alterarea și diminuarea vieții emoționale... „Smartphonul” îi face pe mulți să rămână conectați pentru „a nu rata nimic”, îi face să devină anxioși excesiv dacă nu-l găsesc temporar... Sunt mulți indivizi care „stau pe mobil” înconjurați de alți indivizi „cu mobilul la ureche”, „stau cu ochii în telefon” în timpul mesei laolaltă cu familia neglijând interacțiunile sociale reale...

În aceste condiții apar întrebări de genul: în ce societate vrem să trăim? ne dorim o societate în care să fim dezorientați, fără nici o direcție pe care s-o alegem? ne dorim extremisme? acceptăm ca onoarea, demnitatea bazate pe muncă cinstită să fie înlocuite de pasivitate, lașitate, lene, indiferență în fața pericolelor reale care ne amenință? sunt mulți cei gata să moară astăzi pentru libertate, egalitate, fraternitate?

Astfel de întrebări, de frământări, nu sunt noi... Despre bulversarea, răsturnarea tuturor reperelor au scris mulți oameni mari de-a lungul timpurilor.

Despre răsturnarea valorilor. Friedrich Wilhelm Nietzsche (1844-1900) a avut mare influență într-o epocă frământată, asupra generațiilor de după el. Numeroasele sale lucrări conțin temele fundamentale abordate: voința de putere – principiul fundamental care explică dinamica vieții și a valorilor, forța fundamentală a vieții, tendința intrinsecă a ființelor de a-și afirma existența, de a crea, de a se autodepăși; acceptarea vieții cu dificultățile și suferințele ei, ca formă supremă de afirmare a existenței; respingerea ideii adevărului absolut, susținând că orice adevăr este condiționat de perspectiva celui care interpretează lumea (aceasta fiind accesibilă prin multiplele perspective asupra ei); după ce a afirmat că Dumnezeu a murit, a anunțat moartea valorilor tradiționale (între care credința în divinitate ca fundament al sensului vieții), dar a susținut că omul își poate crea, este necesar să-și creeze, propriile valori, a cerut omului să se bazeze pe voința sa de putere, să se afirme, să creeze, să se depășească; toate evenimentele vieții se repetă într-un ciclu infinit (eterna reîntoarcere), iar dacă viața este reluată la nesfârșit, înseamnă ca omul ar trebui să-și asume fiecare moment, să depășească limitele condiției umane contextuale și ale valorilor morale tradiționale pentru a-și crea și consolida propriile valori; cel care reușește un asemenea demers devine supraom, adică un om care se autodepășește, opus „omului comun”, conformist, care se supune tuturor convențiilor, dogmelor…

Un volum existent în Biblioteca Academiei Române conține o selecție din diferite lucrări ale lui Nietzsche.

Dorind să restructureze societatea timpului său, a criticat modernitatea, filosofia oficială. Renașterea, spune el, s-a produs într-o epocă în care era descoperită cu adevărat Antichitatea greacă, disiparea era mare și totul se răsturna, se împrăștia, chiar și forța care ar fi trebuit să servească asamblării. Reforma a fost o urmare a Renașterii, o mișcare ieșită din impulsuri similare cu Renașterea, cu diferența că, în nord-vestul Europei a trebuit să fie travestită religios. Instinctele ar fi trebuit să rămână discrete, să fie înfrânate, dar „au răbufnit precum câinii în călduri”, fiindcă oamenii se referiseră la libertatea promisă, propusă, la care sperau, și închideau ochii la cea pe care o aveau... În acea epocă se confruntau „aristocratismul” (unui Descartes care promova domnia rațiunii și suveranitatea ei în raport cu voința), „feminismul” (unui Rousseau ce propunea domnia sentimentului, suveranitatea simțurilor), „animalismul” (unui Schopenhauer care vorbea despre domnia poftelor, de suveranitatea instinctelor animalice). Faptul că știința începea să devină suverană, că se căutau, se formulau teorii care să justifice supunerea față de „imperiul faptelor”, arăta că lumea se sustrăgea dominației idealismului în timp ce prindeau formă determinismul, doctrina mediului și a adaptării, aveau impact doctrina obiectivității, observația independentă (ca „singura cale ce duce spre adevăr”), doctrina credinței în geniu, mecanicismul (asimilat cu rigiditatea determinabilă a procesului mecanic), dar și naționalismul (cu eliminarea subiectului care alege, judecă, interpretează). În scrierile lui Rousseau găsim critici ale voinței de putere, ale voinței și putinței de a acționa, precum și precepte moralizatoare plecând de la cauza stării mizerabile a omului văzută în existența claselor dominatoare. Rousseau stăruia asupra regulilor fondate pe sentiment, pe ideea că omul se perfecționează în măsura în care se apropie de natură (de aceea avea nevoie de Dumnezeu pentru a critica societatea și civilizația). Voltaire s-a vrut și el un misionar al culturii, dar ca aristocrat, ca reprezentant al dominanților. Kant a adus germanilor idei din teoriile engleze ale cunoașterii (folosind multe „înflorituri scolastice pentru a le face pe gustul științific german”, spune Nietzsche, fiindcă John Locke, David Hume erau prea clari pentru evaluările germane mai superficiale).

Trebuia dat omului curajul afirmării instinctelor sale, spunea Nietzsche, trebuiau combătute falsele opinii ale oamenilor despre ei înșiși. Trebuiau înlăturate contradicțiile din lucruri (dacă tot mai mulți oameni pricepeau că oamenii le-au pus acolo...), așa cum ar trebuia suprimată orice formă de idiosincrazie socială (despre greșeală, pedeapsă, dreptate, cinste, libertate, iubire etc.). Mila, senzualitatea, slăbirea voinței, catolicismul valorilor spirituale etc. au constituit fondul secolului al XVIII-lea. În secolul al XIX-lea, Napoleon a trezit omul, lupta pentru putere. „Indisciplina spiritului modern”, spune Nietzsche, s-a manifestat prin: toleranță pentru incapacitatea de a spune da sau nu, lărgirea simpatiei (cu „o treime indiferență, o treime curiozitate, o treime iritabilitate maladivă”), obiectivitate, adevărul științific (înaintea minciunii, a falsificării), pasiunea (în locul dezordinii și intemperanței), profunzimea (în locul haosului și amestecului de simboluri). „Remedii contra modernității” au fost: severitatea militară și practica datoriei, îngustimea națională care simplifica și concentra, încetarea „luării în glumă”, predominanța fiziologiei asupra teologiei, moralei, economiei și politicii, dar și mai buna hrănire a oamenilor (cu mai multă carne), spațiul mai mare și mai curat al locuințelor, sănătatea mai bună, recunoașterea calităților și a forței corpului. Erau evidențiate încrederea în „drumul drept” și nevoia de obișnuire cu valorile „patrie”, „știință” etc.

Acest ansamblu, în mișcare ascendentă mai mult decât descendentă, a fost însă plin de echivocuri, spune Nietzsche. Modernitatea însemna toate cele enumerate, dar și cosmopolitismul formelor, gusturilor, literaturilor, jurnalelor, chiar al peisajelor... Omul se apăra de impresii, se ferea să absoarbă orice și să digere tot, dar se dezvăța să acționeze, cheltuindu-și forțele fie asimilând, fie apărându-se, fie dând replica, timp în care îi slăbea spontaneitatea. Istoricul, criticul, analistul, interpretul, observatorul, cititorul erau mai curând reactivi la ceea ce se întâmpla. Totul devenea cabotinaj, spune Nietzsche, tot ce se gândea parcă avea scopul de a o rupe cu „rădăcinile”, în timp ce tradiția era văzută ca fatalitate și studiată ca ereditate... În general însă, „principiile dezorganizatoare dădeau caracterul epocii”, spune Nietzsche, ca și dezvoltarea exagerată a formațiunilor intermediare, declinul tipurilor, ruptura tradițiilor, a școlilor etc. Era o „preeminență” a negustorilor, a istoricului amalgamator al trecutului și prezentului și a terților (intermediari între filosofie și științele naturale, de exemplu).

Într-un asemenea context, Nietzsche distinge simptomele pesimismului (identificabile în pesimismul rus, pesimismul estetic, pesimismul anarhistului, pesimismul culturii, pesimismul moral, receptarea budismului). Depășiri pasagere ale pesimismului au fost în timpul unor războaie, al întăririi organizațiilor militare, prin naționalisme, concurență industrială, atunci când se miza pe impactul educației, disciplinei, al predicilor despre instincte, despre ambiții nesatisfăcute, despre importanța atitudinilor și comportamentelor „proactive” (cum am spune astăzi). Erau flatați, scoși la vedere revoltații, literații, femeile, cititorii poeților etc., dar incitările în acest sens erau cele ale „sufletelor obosite”, iar bucuria pașilor făcuți, era una pe care o puteai avea rar, spune Nietzsche. Se încerca simplificarea complexității prin formule, dar formula tiraniza, fiindcă închidea multiplicitatea, tulburările de sens, multitudinea nuanțelor...

După ce face critica modernității, Nietzsche conchide că orice creștere abundentă, dezvoltare, aduce cu ea fărâmițare, prăbușire, ofilire. Suferința, degenerescența, decăderea se manifestă în epoci care fac un mare pas înainte. Orice mișcare a umanității, mare și fecundă, a creat în același timp o mișcare pesimistă, nihilistă care indica trecerea la noi condiții de existență...

Mila, altruismul etc. sunt valori prin care omul se neagă pe el însuși pentru a-și da aparența unei frumuseți morale și a se crede superior. Nietzsche a propovăduit virtuțile omului sănătos, ale omului plin de vigoare, ale omului care știe și vrea să fie liber. El a folosit expresia Dumnezeu a murit! pentru a rezuma consecințele produse de Iluminism asupra ideii, asupra conceptului de Dumnezeu în cadrul civilizației vest-europene, pentru a rezuma consecințele triumfului raționalității științifice asupra revelației sacre. Dumnezeu a murit, spune Nietzsche. Ce ispășiri, ce jocuri sfinte va trebui să inventăm acum? Nu este oare dimensiunea acestei fapte prea mare pentru noi? Nu trebuie să devenim noi înșine zei pentru a părea cel puțin demni de ea? Dar filosoful german explica: această faptă uriașă este pe cale a se împlini, e pe drum, nu a pătruns în auzul, în mintea oamenilor… Fulgerul și tunetul au nevoie de timp să se audă, să se vadă, lumina stelelor are nevoie de timp să ajungă la noi, faptele au nevoie de timp să fie remarcate, văzute și auzite, chiar și după ce au fost înfăptuite. Această faptă este încă mai depărtată decât cele mai depărtate stele. Zeul e mort, dar după cum sunt făcuți oamenii, poate că vor mai sta mult în peștera în care li se vor arăta – și ei vor vedea – umbrele, iar noi va trebui să-i biruim și umbra… Zarathustra spunea că „morți sunt toți zeii” și ei vor fi înlocuiți de Übermensch.

Decadența, descompunerea etc. sunt consecințe ale vieții, ale creșterii, dezvoltării sale, sunt necesare precum înflorirea și progresul vieții, spune Nietzsche, n-avem cum le suprima și le lăsăm să se manifeste, să se arate... Unii teoreticieni (ai socialismului, de exemplu) ar spune că pot exista circumstanțe, „combinări sociale” în care viciul, boala, prostituția, mizeria, crima etc. nu cresc, nu se dezvoltă. Însă o societate nu rămâne mereu tânără și chiar în momentele de înflorire ea produce mizerie, gunoaie, deșeuri. Cu cât progresează, cu atât produce mai multe reziduuri, cu atât e mai aproape de decădere, iar decadența are ca urmări boala și starea bolnăvicioasă, crima și criminalitatea, alcoolismul, celibatul și sterilitatea, slăbirea voinței, scepticismul, pesimismul, nihilismul, anarhismul... Decadența este proprie fiecărei epoci, fiecărui popor. Poate ar trebui combătută contagiunea părților încă sănătoase ale corpului social, dar corupția, coruperea moravurilor, „chestiunea socială”, bolile nervoase, cerebrale etc. fiind în logica decadenței, indică faptul că forța viguroasă a naturii oamenilor este slabă, „e pe ducă”. Putem identifica decadența atunci când: se aleg remedii, se alege ceea ce accelerează epuizarea; se pierde din forța rezistenței la excitări; se îngroașă, se amplifică faptele și evenimentele, suprimând personalitatea; se dezagregă voința, iar esențialul moralei altruiste constă în slăbirea personalității „care ajunge să tremure ca o coardă sensibilă”, spune Nietzsche. Sunt reevaluate stările inconștiente, apatice etc. pentru a le da valoare. Se transmite și starea maladivă, spune Nietzsche, neputința de a rezista invaziei periculoase în părțile sănătoase ale organismului social, iar resemnarea și umilința în fața acestei invazii cuprinde pas cu pas pe cei slabi, alienați, neurastenici... Starea maladivă, morbidă nu sunt ușor sesizabile în raport cu starea normală, fiindcă sănătatea și boala nu sunt cu totul diferite (așa cum le imagina medicina veche, cum cred și în modernitate diferiți practicieni). De fapt, între ele e o diferență de grad. Exagerările în raport cu normalul sunt o caracteristică a stării morbide (slăbiciunea e considerată o sarcină, ca și slăbirea dorințelor, a senzațiilor de plăcere sau/și neplăcere, a voinței de putere, a sentimentului de mândrie, a dorinței de a spori binele, fără să se vrea combaterea lor printr-un sistem fortifiant, ci prin justificări, prin moralizare). Ideea de epuizare se dobândește, poate fi transmisă, iar ea micșorează și desfigurează tot ce cuprinde, transformă valoarea lucrurilor. Cei săraci în vitalitate, cei slabi, sărăcesc viața, iar cei puternici o îmbogățesc.

Când sistemul devine prea apăsător, prea dur, trebuie incitări violente pentru a-i pune funcțiile în mișcare, spune Nietzsche. Atunci omenirii i se poate da un șoc printr-o mare epidemie. Valoarea celor slabi constă în faptul că cei puternici sunt constrânși să guverneze cu ei, cu „masa”, cu cei care nu se hrănesc bine și suficient, cel mai adesea sunt în ignoranță, sunt precoce sexual, ies din școală corupți și pângăriți, iar când intră în lume nu se pot debarasa de relațiile și aplecările lor de disprețuit, spune Nietzsche (aici el critică „idealurile propuse” în timp, fiindcă multe idei, sentimente sublime formulate au fost sursă a nefericirii, a micșorării, a decăderii omului; triumful unui ideal a adus de fiecare dată o mișcare retrogradă; creștinismul, revoluția, abolirea sclaviei, drepturile egale, filantropia, dreptatea, adevărul etc. „au fost cuvinte mari” care au servit „sub drapel”, dar ulterior au devenit cuvinte de paradă, folosite pentru a desemna altceva, nu realități).

În „epoci de trecere” s-au făcut evaluări generale, s-a luptat contra degenerescenței, decadenței, dar s-a putut constata și... o „lene a evaluărilor”, spune Nietzsche. El recunoaște că „nu făcuse nimic în afară de a reflecta”, de a se reculege ca filosof solitar care s-a retras să-și petreacă viața în tăcere, căutând „să fie cât de cât la curent cu ceea ce se întâmpla”. A devenit însă „un temerar care s-a hazardat prin labirintul viitorului”, „un nihilist care a surmontat nihilismul” pe care l-a trăit în suflet și în minte, l-a văzut în urma lui, sub el, deasupra lui. El consideră că a avut fericirea să afle, „după mii de ani de aberații și confuzii”, drumul care duce spre un da și un nu (de a spune nu la tot ce ne face slabi, ne epuizează și da la tot ce ne întărește, ne fortifică, ne dă sentimentul vigorii).

Civilizația europeană „se agita de ceva vreme sub o presiune care ajunge ca o tortură, o angoasă ca și cum ar vrea să provoace o catastrofă”. Neliniștea, incertitudinea, violența veneau ca un fluviu ce nu ține seama de nimic în cursul lui... De ce? se întreabă Nietzsche. Pentru că valorile tradiționale construite și promovate își văd ultimele consecințe, nihilismul fiind „capătul logic al marilor valori și idealuri”. E nevoie de valori noi în momentul deschis al contradicției între lumea propusă venerată și lumea în care trăim, spune Nietzsche. După „Dumnezeu este adevărul”, „Dumnezeu este calea”, „Dumnezeu este drept”, „Dumnezeu este iubirea” etc.,  vine afirmația „Dumnezeu este mort !”, iar o morală – privată de sancțiunea supremă – nu se poate susține prin ea însăși, deci se ajunge și la prăbușirea interpretării morale, ca și a valorilor filosofiei aflate în desuetudine. Tendințele nihiliste se manifestă și în economie, în educație, în istorie, în artă. Întregul sistem al aspirațiilor umane, al conștiinței absurdității lor, al imoralității, raporturile între adevăr, iubire, justiție și lumea existentă sunt invadate de nihilism. Scopurile și valorile preconizate până la nihilism par improprii, par că nu-și mai află loc, astfel că sinteza valorilor și a scopurilor – pe care se bazează orice cultură solidă – se descompune, iar diferitele valori intră în război unele cu altele, are loc o bulversare, o răsturnare a lor...

De fapt, spune Nietzsche, nihilismul este o stare patologică intermediară, când forțele producătoare de noi valori și scopuri nu sunt solide, iar decadența încă ezită, nu-și arată întreaga față, toate mijloacele. Nihilismul vede că nu există adevăr, că nu există modalitate absolută a lucrurilor, nici lucruri în sine, exprimă faptul că nici o realitate nu corespunde valorilor propuse ca superioare, dar întrebarea „la ce bun?” ar pleca de la un scop fixat, dat, cerut dinafară de o autoritate care folosea un limbaj absolut și comanda scopurile, sarcinile. Răsturnarea voinței unui scop suprem dă scop voinței sinelui individual. Dacă spunem: nu este necesar un scop determinat, nu e posibil să prevedem asemenea scop, am avea nevoie de răspunsurile conștiinței, spiritului, rațiunii care sunt furnizate deja... Fatalismul ar spune că „nu există răspunsuri, dar mergem undeva”, însă acceptarea fatalismului ar arăta că omul și-a pierdut mult din demnitate, spune Nietzsche, că din centrul lumii unde era odinioară, are din ce în ce mai puțină înrudire cu divinul. Pesimismul, nihilismul, fatalismul apar atunci când ne străduim să dăm sens, să căutăm sens, nu-l găsim și sfârșim prin a ne pierde curajul, simțim anxietatea, angoasa pe care ni le aduc incertitudinea, lipsa ocaziilor de a (re)face câte ceva, rușinea de sine, faptul că ne vedem și ne simțim păcăliți... Multe concepții, „idealuri” au vrut să se atingă ceva în procesul devenirii, numai că, prin devenire nu s-a realizat ce s-a propus... Nihilismul este decepția legată de un scop al devenirii, decepția raportată la un scop determinat și apare atunci când este propusă o totalitate, o sistematizare, o organizare a tot ce vine, când binele totalității cere abandonul binelui individual, dar... nu există o asemenea totalitate, iar omul își pierde credința în valoarea sa. Fiind date judecățile: „prin devenire nu s-a realizat nimic”, „devenirea nu e produsă de o mare unitate” iar „individul se poate pierde ca element al valorilor superioare”, nihilismului nu-i rămâne decât să condamne această lume a devenirii întregului ca iluzie și să coparticipe la inventarea, construcția unei lumi dincolo de aceasta. O cauză a nihilismului este aceea că am măsurat valoarea lumii după categorii care se referă la o lume fictivă, propusă. Toate valorile prin care s-a încercat până în prezent să facă lumea stimabilă pentru noi și apoi am depreciat-o până când acestea s-au dovedit a fi inaplicabile, sunt rezultatul faptului că perspective, idealuri au fost propuse pentru a menține și crește terenul dominației umane, iar apoi au fost proiectate în esența lucrurilor (a continuat să se manifeste naivitatea hiperbolică a omului care se consideră măsura tuturor lucrurilor, spune Nietzsche).

Nihilismul radical vine cu convingerea recunoașterii unor valori superioare, dar fără a le postula, fixa pentru totdeauna, și astfel să fixăm un dincolo, un în sine al lucrurilor. Ipoteza moralei creștine dădea omului o valoare, în opoziție cu micimea lui în fluviul devenirii și al dispariției. Ea servea „avocaților lui Dumnezeu” fiindcă lăsa lumii, cu toată mizeria și răul din ea, faimoasa libertate, posibilitatea perfecționării, evitând ca omul să se disprețuiască ca om.

Nihilismul se manifesta atunci nu pentru că existența era de plâns mai mult ca altădată, ci fiindcă, în general, oamenii erau mai confuzi, mai neîncrezători în semnificația pe care o mai aveau răul, existența, interpretarea fundamentală (care trece drept singura interpretare), le părea că existența nu mai are nici o semnificație, că totul e în zadar... Or prelungirea traiului într-un „van fără scop și motiv” e paralizantă mai ales când oamenii pricepeau că s-au înșelat, fără a avea forța de a nu se lăsa înșelați... Neputința în fața oamenilor, nu neputința în fața naturii a produs disperarea de a trăi. Morala a tratat ca inamici oamenii autoritari, organizați, viguroși și a indus ideea că „oamenii simpli” trebuie protejați, încurajați, întăriți. Morala a indus disprețuirea voinței de putere... A nega, a descompune, a suprima acea morală însemna o evaluare contrară. Valorile superioare – în serviciul cărora oamenii ar trebui să trăiască – au fost ridicate deasupra oamenilor ca realități, ca și cum ar fi adevărata lume, sau „speranța unei lumi ce va să vină”, în timp ce lumea reală e depreciată, apare fără sens...

Și tentativele de a imagina tipuri de oameni superiori au eșuat. A deveni egalul lui Dumnezeu, a fi ca Dumnezeu etc. au fost, timp de milenii, obiectul dorințelor naive și convingătoare, dar ceva care convinge nu înseamnă că e mai adevărat, ci eventual mai convingător, spune Nietzsche. S-a renunțat la aceste dorințe, la acest ideal? Nu... Metafizicienii au construit dogma că lumea noastră, a aparențelor, devine vizibilă cum e prin expresia unui ideal, fără a spune că metafizica e creatoarea ei. Lumea, ca operă a lui Dumnezeu, ar trebui să fie întruchiparea perfecțiunii, concluziona Leibniz, la fel ca și cunoașterea care aparține perfecțiunii. Dacă e de la Dumnezeu, cunoașterea poate fi o consecință a clemenței sale speciale care permite oamenilor să aleagă între bine și rău, dar acest privilegiu nu e instalat automat în oameni, în fiecare om, de unde libertatea ca ei să se înșele, să aleagă răul. Dacă lumea este imperfectă, răul și greșeala sunt reale, determinate, inerente ființării ei, dar atunci... lumea nu e o „lume-adevăr”, iar cunoașterea nu e decât drumul care ne duce la negarea acesteia... „Cunoașterea coruptă” a făcut din revelație o necesitate pentru înțelegerea lumii... Pesimismul, nihilismul, fatalismul vin atunci când prosperă mediocrii și specia superioară eșuează, nu vrea să mai intre în conflict, deși se indignează contra lor, vin odată cu „văicăreala”, cu „facultatea de a suferi”, cu agitația continuă, cu ceea ce numim civilizație facilă, cu indivizii care se supun în fața enormei mașinării lumești... Atunci se destructurează valori, atunci rămânem în lumea reproșabilă cu toate deziluziile...

Dar, spune Nietzsche, așa ar gândi și vorbi oamenii care nu mai au curajul să-și arate voința, intenția, să-și dea sens traiectoriei. Pentru specia de oameni sănătoasă, puternică, valoarea vieții nu se măsoară cu etalonul accesoriilor. Un exces de suferință poate induce o mai mare voință de a trăi. Unii spun că viața nu merită trăită, deci se resemnează, însă la ce ar servi lacrimile? Gradul voinței de a fi pe care o avem, face să putem fi de acord în diverse grade cu aparența realității, cu necesitatea minciunii, fără a ne provoca decăderea, pierderea...

Iluminismul a adus triumful raţionalităţii ştiinţifice în raport cu revelaţia sacră, a indus secularizarea societăţii europene. Oamenii nu mai puteau crede într-o ordine morală rânduită de divinitate, de unde și respingerea credinţei într-o lege morală obiectivă şi universală. Nietzsche a căutat soluții la acea stare, fiindcă viața nu se putea opri nici atunci, nici acolo.

El și-a propus să reevalueze fundamentele tuturor valorilor. A reevaluat filozofia și arta Greciei antice, a reevaluat conceptele metafizicii, fapt ce avea să antreneze abolirea valorilor idealiste, în special ale creștinismului. Prin „răsturnarea tuturor valorilor” (Umwertung aller Werte), Nietzsche înțelege procesul fundamental de reevaluare și inversare a valorilor tradiționale, în special a celor religioase și morale, scopul fiind acela de a elimina pe cele decadente și de a promova valori noi, care afirmă viața, care cer autodepășirea. Valori precum umilința, ascetismul, compasiunea excesivă sunt văzute ca decadente, fiindcă neagă viața și o reduc la suferință, la vinovăție și supunere, în timp ce valorile noi sunt voința de putere, curajul, creativitatea, afirmarea vieții. Procesul de reevaluare, de răsturnare a valorilor presupune demascarea originii și funcției valorilor tradiționale, faptul că acestea nu sunt absolute, ci contextuale. Dar acest proces de reevaluare a tuturor valorilor nu se poate opri doar la denaturalizarea, la deconstrucția, distrugerea valorilor vechi, ci presupune crearea unui nou sistem de valori care afirmă viața, libertatea individuală, forța, creativitatea. Aceste valori sunt ale Supraomului (Übermensch), un om capabil să-și creeze propriul sens al existenței fără a se baza pe dogme. În loc ca suferința să fie glorificată, ca în morala tradițională, prin reevaluare ar putea fi sursă de creștere și forță. În locul vinovăției și smereniei, ar putea fi propuse mândria, curajul și asumarea responsabilității. În locul unei vieți orientate către recompensele din „viața de apoi”, se poate susține o viață trăită plenar, aici și acum. Nietzsche vizează eliberarea omenirii de constrângerile valorilor care o înstrăinează de natura ei autentică și susține acceptarea vieții cu aspectele ei tragice și imperfecte, susține auto-depășirea, creația, responsabilitatea. Efortul de reevaluare a tuturor valorilor este o chemare la reconstrucție, la crearea unei vieți autentice și pline de sens, este un apel la eliberare și la responsabilitatea omului de a deveni creatorul propriei lumi cu propriile valori. Nietzsche a demontat, denaturalizat concepte precum cauzalitatea, rațiunea, logica, spiritul, substanța, subiectul, conștiința, individul etc. fiindcă ele înghețau într-o singură perspectivă procesualitatea, dinamismul vieții. Crearea unor noi concepte, principii, valori revine unei noi filosofii care așează omul ,,la înălțimea omului”, ca supraom, adică un om care corespunde ,,noilor condiții de existență”.

Reevaluarea valorilor nu înseamnă, pur și simplu, afirmarea puterii fără limite a celor puternici în raport cu cei slabi, nu înseamnă afirmarea unui supraom care stă deasupra tuturor convingerilor morale, ci mai eliberarea acestor valori de resentimentul din care au crescut, scoaterea conceptelor de sub mirajul metafizicii, așezându-le în aria devenirii istorice, culturale, sociale, religioase. Nietzsche polemizează cu tradiția filosofică care a ridicat un set de categorii la rang universal și caută modalitatea prin care indivizii pot evita să devină prizonierii unor instituții, valori, norme, concepte propuse de unii sau alții care au tins să le extrapoleze la nivelul ,,umanității”, „în numele unui ideal”.

În Așa grăit-a Zarathustra, Nietzsche abordează temele supraomului și ale eternei reîntoarceri. Zarathustra „a studiat de toate” până la 30 de ani, când a decis „să plece din lume”, „să coboare în peșteră”, fiindcă și-a dat seama că Dumnezeul creștin și-a istovit posibilitățile, a murit, lăsând omul pradă pesimismului, nihilismului… Numai că el a decis să coboare și în adâncul lumii sale interioare, fiindcă embrionul transformării, al reconfigurării lumii se află în lumea subterană din om. Omul ar trebui să coboare în el, să ajungă la izvoarele vieții care au făcut ca ființa să ajungă ceva măreț, înalt, să se autodepășească.

Supraomul nu e în linearitatea evoluției de tip darwinist… „Rațiunea și sminteala secolelor” care zac în noi imprimă o ordine a instinctelor pe care n-o punem la îndoială. Religia, statul în care trăim configurează circuitul vieții din noi, iar trupul simte, neputincios, cum propria vitalitate e „călăuzită” de forțe străine lui. Zarathustra cere omului ca printr-o cunoaștere care „purifică corpul” să recupereze haosul de dincolo de bine și de rău din care țâșnește viața. Omul ar trebui să aibă tăria de a-și dirija vitalitatea pentru a crea noi virtuți, pentru a propune o altă ordine a instinctelor, a lucrurilor. Depășindu-și viața eșuată, omul care poate inventa lumi noi, poate păși pe calea supraomului.

Zarathustra a decis să revină în lume, pentru a se delimita de teoriile pe care le-au îmbrățișat discipolii în lipsa lui. Creștinismul, comunismul etc. izvorăsc din spiritul răzbunării și neagă viața. Voința de putere creatoare face ca viața să sacrifice formele ei inferioare pentru a se reconfigura pe trepte mai înalte. Dar aceasta înseamnă că sferele superioare stau pe cele inferioare, că omul inferior e inclus în ordinea necesară a esenței vieții. Zarathustra este afectat de posibilitatea ca umanitatea superioară să se bazeze pe una inferioară, dar și de faptul că nu poate schimba trecutul… Și atunci caută și ajunge la o cheie a salvării: timpul. Depășirea este imposibilă dacă în spate stă un timp mort asupra căruia voința nu are nici o putere. Spiritul răzbunării care a stat la temelia religiei își are originea în faptul că voința nu are putere asupra trecutului (de aici aversiunea voinței împotriva timpului și împotriva lui a fost). Singura cale posibilă spre salvare rămâne mântuirea de trecut. Omul care vrea să se depășească trebuie să aibă în el „setea inelului”, trebuie să vrea eterna întoarcere a Aceluiași.

Zarathustra, profetul reîntoarcerii, se simte supus unui destin, prins în desfășurarea necesității și aflat pe treapta cunoașterii tragice. Dacă posibilul supraom trebuie să lupte întâi cu tot ceea ce vine împotriva propriei voințe, iar apoi, întinderea voinței peste întregul timp are ca scop „mântuirea întâmplării”, în altă etapă întâmplarea încetează să existe și „revine-n mine ca acasă propriul sine” (sinele fiind numele pe care Nietzsche l-a dat vieții originare din propriul corp). Coborând spre sursele vieții originare, supraomul moare și învie, viața recreându-se mereu. Coborând din lumina conștiinței în noaptea propriului sine, sufletul individual se identifică cu sufletul lumii, sinele individual se reîntoarce în el însuși ca sine al lumii.

Nietzsche insistă asupra lecției oferite prin Zarathustra: orice transformare a spiritului rămâne incompletă dacă voința nu se poate întinde spre trecut și nu vrea eterna reîntoarcere. Dacă timpul e infinit, iar spațiul și energia sunt finite, atunci toate posibilitățile trebuie să fi fost deja realizate. Viitorul a fost deja și se află în spate, iar trecutul va fi din nou venind din față… Cu această viziune, Zarathustra a urcat iar muntele „cărând un pitic în spate” căruia i-a arătat un arc de poartă ce simbolizează timpul: Vezi, cele două fețe, două drumuri pe care nimeni nu s-a dus până la capăt, se-ntâlnesc aici. Lunga cale îndărăt ține o veșnicie și lunga cale înainte o altă veșnicie. Ele se-nfruntă cap în cap, și aici, sub acest arc de poartă, se-ntâlnesc în clipă. Trecutul și viitorul vin spre noi și intră în conflictul care creează clipa, în care toate cele trei dimensiuni temporale se întrepătrund, sunt atât de strâns înlănțuite încât clipa trage după sine toate lucrurile și pe ea însăși. Această clipă intrată în sine înfățisează comprimarea infinitudinii temporale într-un singur punct, fiind clipa trecerii sufletului individual în sufletul lumii. Voința creatoare a supraomului e prinsă în înlănțuirea întregului. El trăiește angoasa de a fi etern prins în marea conexiune a întregului. Gândul că pentru a fi supraom trebuie să vrea eterna reîntoarcere, iar dacă o vrea, va trebui să accepte întrepătrunderea cu treptele inferioare ale vieții, îl înspăimântă pe Zarathustra… Numai că, eterna reîntoarcere nu trebuie înțeleasă doar ca succesiune temporală, ci ca înveșnicire. El înfățișează eterna reîntoarcere ca pe „un revărsat al zorilor, în care lumina cerului fără nori și pământul care iese din întuneric își spun un Da reciproc”, eterna reîntoarcere fiind a Aceluiași.

În acest fel, Nietzsche a reușit să transforme negarea absolută întreținută de nihilism: „Toate sunt la fel”, adică nimic, în „Toate sunt la fel” adică toate se reîntorc. Zarathustra a căpătat virtuți supraomenești învățând în călătoria sa despre împăcarea departelui cu aproapele, a bucuriei cu durerea, a necesității inelului cu libertatea supraomului, a binelui cu răul, a timpului cu eternitatea…

Scrierile Nietzsche sunt critice la adresa timpului său și profetice. Unii au spus că a fost un filosof demolator, nihilist, în timp ce el se voia un reformator (al Germaniei) acelor vremuri. A inspirat filozofi, artişti ș.a., dar și mişcări politice (mai ales prin falsificarea textelor sale de către sora sa, pentru a le intersecta cu ideologia nazistă ca să obţină profit...). Conform Nietzsche-Lexicon editat de Cristian Niemeyer (2009), cei 150 de cercetători specialiști în filozofia lui Nietzsche au constatat că sora sa, Elisabeth Forster, „a măsluit masiv și sistematic opera marelui gânditor, schimbările introduse de ea fiind scandaloase și criminale”.

În fapt, putem reține că Nietzsche a fost un anti-dogmatic, un promotor al libertății individuale, al autodepășirii omului, al creării de sensuri noi. El a criticat valorile tradiționale și idealurile metafizicii, și a îndemnat oamenii să meargă pe calea înțelegerii vieții bazate pe afirmare, creativitate și responsabilitate personală. Nietzsche a vizat eliberarea omenirii de constrângerile valorilor care o înstrăinează de natura ei autentică și a susținut acceptarea vieții, autodepășirea, creația, responsabilitatea omului de a deveni creatorul propriei lumi cu propriile valori.