Alexandru Bantoș și Maramureșul – o absență care doare
Pentru tipar
Mâna și mintea mea cu greu acceptă să scrie despre Alexandru Bantoș la trecut, că bărbatul falnic ca un stejar din codrii Basarabiei, sociabil și altruist, s-a retras în amintire și în memoria noastră. O voce lăuntrică ține să mă consoleze că doar s-a mutat în transcendența divină, unde „nu este durere, nici întristare, ci viață fără de moarte”.
Mă leagă de familia Bantoș un sfert de secol de prietenie fără fisură, în pofida distanțelor fizice dintre Maramureș și Chișinău, compensând printr-o neîntreruptă comunicare. Începutul s-a produs în primăvara anului 2000, când Ana și Alexandru au venit în Maramureș, propunându-și să facă mai bine cunoscut ținutul nostru cu rezonanțe istorice confraților basarabeni prin intermediul prestigioasei reviste „Limba Română”. M-a entuziasmat proiectul lor și, în calitate de prefect, am agreat un parteneriat fratern și generos. Astfel, o ediție specială, numărul 3-5 din martie-mai 2000, cuprinde semnificative eseuri dedicate identității istorice și culturale a Maramureșului, semnate de personalități bine cunoscute din Republica Moldova și România, implicit din Maramureș. Editorialul semnat de Alexandru Bantoș se intitulează sugestiv Pe urmele descălecătorilor de neam, remarcând că în periplul maramureșean și-a propus să identifice „ceea ce are mai trainic și mai autentic această zonă”, din convingerea că „sufletul, întreaga ființă a basarabeanului are o legătură ancestrală cu Maramureșul”. Academicianul Mihai Cimpoi, numește Maramureșul „vatra noastră arhetipală”. Ana Bantoș rememorează vizitele la mănăstirea Bârsana, la Sighet, la Baia Mare, participarea la sărbătoarea ritualică Tânjeaua hotenarilor, trâind clipe inegalabile în mijlocul maramureșenilor. Sunt inserate texte despre Maramureș ale lui Ion Alexandru, Constantin Noica, Nicolae Steinhardt. Partea de cer numită Maramureș cuprinde imagini foto cu bisericile de lemn, obiceiuri, mănăstiri, personalități ecleziastice și chipuri de maramureșeni în port tradițional etc. Ana Blandiana și regretatul Romulus Rusan reiterează Povestea Memorialului Sighet. La fel de importante sunt eseurile etnologilor, folcloriștilor, istoricilor, dar și grupajele lirice ale celor mai importanți poeți maramureșeni. Spun că această ediție specială a revistei „Limba Română” are semnificația unui reper, a unui „pod de flori spiritual” între basarabeni și maramureșeni, printr-un concept publicistic fără precedent. În interviul acordat lui Alexandru Bantoș mi-am exprimat și opinia că evenimentele revoluționare din Decembrie 1989 din România își au originea și în lupta eroică a intelectualității din Republica Moldova pentru restaurarea limbii române și a alfabetului latin, spre sfârșitul anilor ’80 din secolul trecut, după decenii de umiliri, falsuri istorice, având în avanpost pe cei mai importanți scriitori. A fost implicit o sursă de curaj, demnitate și patriotism. Alexandru Bantoș s-a aflat în furtuna acestor evenimente, ca jurnalist și, alături de Nicolae Mătcaș și Ion Dominiuk, au fondat revista „Limba Română” în anul 1991, el preluând destinul ei ca redactor-șef până la ultima lui suflare. O revistă deschisă către știință și cultură, civilizație și istorie românească, într-o perioadă când și în noua Constituție a Republicii Moldova era oficializată așa-zisa „limbă moldovenească”, ce a durat până recent, în disprețul adevărului lingvistic. Acest eveniment publicistic a prefațat prezența unei numeroase delegații maramureșene, cu personalități din administrația publică, oameni de cultură din județul Maramureș la Ziua Limbii Române din 28 august 2000, care a culminat cu un spectacol extraordinar susținut de Ansamblu Național Transilvania din Baia Mare, în Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău, în vecinătatea statuii lui Ștefan cel Mare.
S-a întâmplat totul într-o perioadă când opțiunile politice, în pofida faptului că formal Moldova devenise „suverană și independentă”, balansau politic, uneori inegal, între Răsărit (Moscova) și Apus, adică spre valorile civilizației românești și europene. În febra acestor tensiuni, Alexandru Bantoș dovedește curaj intelectual de neclintit, animat de noblețea apartenenței sale la neamul românesc. Relevante sunt opiniile exprimate în editorialul nr. 5-6, din 2017 al revistei, intitulat Țara mea de dincolo de Prut: „Istoria noastră mai veche și mai nouă, experiența amară a aflării sub oblăduirea rusească pun la îndoială oportunitatea de a mai avea un drum mai departe cu Rusia, dacă râvnim cu adevărat să evadăm din mizeria economică actuală și dacă dorim (în plan identitar) să rămânem ce am fost: români!” și că „Numai prin efort și sacrificiu constant, prin consolidarea mișcării unioniste vom reuși să reedităm evenimentul astral de acum un veac” (se referă la Centenarul Marii Uniri). Parafrazând, aș zice: câtă credință, atâta conștiință! O definiție pentru portretul moral și spiritul vizionar din structura personalității sale. Revista a fost tribuna de la care s-au rostit imperativ convingeri. A antrenat în jurul ei personalități exponențiale din Republica Moldova și România, dar și personalități din exilul românesc. A făcut din unitatea lingvistică cel mai puternic argument al unității spirituale și de credință a neamului românesc, amintindu-ne de ceea ce Eminescu spunea, referindu-se la Transilvania, că, în anumite circumstanțe, patria limbii poate să preceadă patria politică.
Acum, Alexandru Bantoș este o absență ce doare, greu de înlocuit chiar și în destinul revistei „Limba Română”. A fost arhitectul acesteia, i-a construit profilul publicistic și notorietatea. A fost, după cum s-a autodefinit „martor la răscrucea destinului”, în volumul cu același titlu, cuprinzând o parte din editorialele sale, apărut la Chișinău în 2017, oferit și familiei mele cu un autograf emoționant: „Distinsei doamne Rozica și lui Ghiță Bârlea, cu respect și admirație pentru vechea și nedezmințita prietenie izvorâte din inima unor demni urmași ai descălecătorilor de neam și țară” (9.X.2017).
Îi port recunoștință că m-a onorat prin nominalizarea în Colegiul de redacție al revistei, mi-a publicat texte, a fost atent la evenimente din viața mea. A iubit Maramureșul și pe noi, maramureșenii, l-am prețuit și iubit. Proiectasem împreună ca în această vară să ne reîntâlnim la Chișinău și în Maramureș, dar viața a vrut altceva și ne-a înfrânt optimismul și proiectele. În frecventele noastre convorbiri telefonice, cu trei zile înainte de ultima suflare, m-a sunat de pe patul de spital la o oră matinală. Simțeam că e obosit, dar speram să fie o impresie trecătoare și că își va recăpăta elanul și optimismul. Dar nu a fost să fie... Împreună cu prietenul comun, prof. univ. dr. Ion Ionescu, ne-am deplasat la Chișinău pentru a-l veghea și asista la Liturghia înmormântării, alături de familie și mulțimea de prieteni prezenți, în semn de prețuire și respect, ventilându-ne emoțiile și lacrimile până la așezarea lui în Casa de Veci. Nu am să-i mai pot spune Salutare, Alexandre și el să-mi replice Salutare, frate Ghiță. Dar va rămâne o permanență în memoria mea, un veritabil model de jurnalist, scriitor, patriot, prieten de o gentilețe rară, ce merită să îi fie cinstită opera și atașamentul exemplar la identitatea românească. Vreau să cred că Dumnezeu îl ocrotește printre Cetățenii Raiului!
Ingratul timp
Pentru Ana şi Alexandru Bantoş
Am încercat să zidesc prin cuvânt,
mizând pe adâncimea lui
faţă de tot ce este lumesc,
şi n-am reuşit.
Am ameninţat cu pumnul ridicat
revoluţionar în piaţa publică,
contând pe efectul de turmă,
şi n-am reuşit.
Ne-am chemat prietenii,
convinşi de solidaritatea lor,
ei înşişi victime, ca noi,
şi n-am reuşit.
Ne-am pus sufletul la bătaie,
cu forţa lui emoţională rezistentă
la toate încercările vieţii,
şi n-am reuşit.
Ne-am consolat duşmanii
pentru faptele lor vinovate,
făcându-i demni de numele lor spre uitare,
şi n-am reuşit.
Resemnaţi în lupta cu ingratul timp
al neliniştilor dilatate,
visăm, totuşi, un răstimp
şi pentru propriile noastre idealuri.