Înfloreau merii atunci

În ziua în care a plecat Alexandru Bantoș, eram la Barcelona. Nu știu de ce cred că, dacă aș fi fost la Chișinău, s-ar fi întâmplat altceva. Chiar nu știu. Mă obișnuisem să-l văd un pic mai rar, iar trotuarele pe care îl întâlneam aveau lipite de ele niște spitale. Mereu lipite niște spitale. Așa cum zilele aveau lipite de ele niște nopți. Despre ele-mi vorbea, despre nopți. Că aduc cu ele durere și că aduc cu ele nesomn. „Da’ de inimă ce a spus?”, îl întreb așteptându-l să iasă din policlinică. „A spus că sunt un norocos și că am inima tare.” M-am bucurat. Eram la câțiva pași de doctorul acela și eram la câțiva pași de o cafenea în care se făcea cafea la nisip. Bună cafea. Bună. Ca o amintire. De fapt, asta făceam în cafeneaua din fața bisericii „Sf. Pantelimon”. Mai întâi, că urma să clarificăm al cui e rândul să servească poporul, iar apoi ne lăsam prinși în plasa de mătase a unor istorii care, fără lingurița aceea de sinceritate, nici rost nu ar fi avut, nici farmec.

Alexandru Bantoș era omul pe care îl cauți atunci când ți-e dor de tine. Cu tine vorbești atunci când vorbești cu el. Și de tine te desparți când te desparți de el. Are fiecare dintre noi câte o lume despre care nu vorbești cu oricine. Și de bine, și de rău. Taci. Pur și simplu taci și aștepți. Poate îl întâlnești. Poate îți telefonează. Lumea zice că există un clasament al cafelei. Că cea mai bună e nu știu care, că împrăștie arome irepetabile și trezește senzații pe care le aveai tăinuite tu pe undeva. O fi. Eu cred că gustul cafelei depinde de omul cu care o servești. De omul pe care îl ai în fața ta. Poate de asta beam cafea cu Alexandru Bantoș într-o cafenea din fața bisericii. Poate de-asta beau cafea doar sâmbăta și duminica cu soția mea în grădina noastră. Dar, o fi, nu zic.

Când mi-a apărut romanul Green Card, i-am găsit bucuria pe față. A spus că a citit-o cu glas tare, având-o lângă el pe doamna Ana Bantoș. De ce fel de recenzie ai mai avea nevoie? Știu că sinceritățile nu se admit în dosarele care însoțesc demersurile pentru titluri și distincții, dar tocmai ele, aceste cuvinte pline de sinceritate sunt titlul și distincția pe care o meriți. Și îți rămâne astfel nepătat de străluciri reverul.

Apoi au urmat alte zile. Cu programări la medici. Cu discuții despre revista pe care o făceam împreună. Cu o toamnă care și-a uitat acuarela pe fața lui. „Vreau să te rog să treci pe la Ana, că am nevoie să-mi transmită câte ceva. Și poate-n drum spre casă treci pe aici, pe la spital.” O geantă care are în ea tot ce au gențile duse la un spital. Și ceva de acasă. L-am găsit în poarta spitalului. Poarta prin care se intră în alte lumi. Un pic prea singur mi-a părut. Nu e nicăieri mai multă speranță decât acolo. Nu sunt atâtea iconițe în toate bisericile lumii câte sunt sub pernele spitalului oncologic. Și rugăciunile sunt șoptite neîntrerupt. Și e cea mai lungă slujire din câte au fost. Și e atât de aproape Dumnezeu de oameni. Numai că par, nu știu cum, mai singuri.

Probabil am vorbit despre ceva. Și am lăsat în poarta aceea un bărbat cu o geantă în care era ceva de-acasă.

Apoi mi-a telefonat de la cardiologie. Și mi-am amintit de doctorul de ieri-alaltăieri. Spunea că are inima tare și împărțea bucurii când nu le prea împărțea nimeni pe altundeva. L-am văzut coborând de la un etaj oarecare și am citit, scrisă mărunt, frica pe fața lui. Moartea are scris frumos, caligrafic – știu. Am văzut listele persoanelor deportate. Componența fiecărui vagon. Scria frumos omul acela. Ucigător de frumos.

Am vrut să scriu în ziua în care am aflat că a plecat. Ce să scrii atunci?... Taci. Numai că fiecare dintre noi citim tăcerea diferit. Am scris câteva cuvinte, dar mai mult am tăcut.

Înfloreau merii.