Alexandru, fratele meu de peste Prut

Despre pierdere... Pierderea unui frate e o despărțire (temporară) dramatică, durere, suferință, pentru că pleacă de la locul lui în viața mea. Să știți, Ana și ceilalți membri ai familiei lui Alexandru, că sunt alături de voi pentru a vă transmite afecțiunea și gândurile mele bune, pentru a vă susține, acum când fratele meu prieten a plecat, mormântul lui e gol și el rătăcește prin înaltul cerului, fericit că-l pomenim... Acolo unde e, ne vede, ne aude, nu ne uită, ne așteaptă... Cu mâinile împreunate, mă rog pentru el, fiindcă mi-a umplut o parte bună din viață cu prietenia lui. Pot trăi și în trecut, dar pot fi fericit în prezent și în viitor din cauza bucății de trecut petrecut împreună. Îi prețuiesc memoria, trăiesc, merg mai departe. Drumul lui nu s-a terminat, deci nu-l putem reține cu lacrimile noastre. Punct și de la capăt, cum obișnuia să spună... El merge mai departe prin Universul în expansiune și binecuvântează de sus amintirile comune.

Despre frate... Eu și prietenul Alexandru ne-am spus de la început frați, fiindcă am fost de acord amândoi că fratele este prietenul dat de natură, de Dumnezeu, că iubirea fraternă durează chiar și atunci când împrejurările, o vreme, ne pot ține departe unul de altul. Frații vorbesc, simt, cresc asemănători și diferiți, legătura dintre ei având o forță indestructibilă, este rezistentă la distanță, timp și vremuri. Ei împărtășesc amintiri și vise, își sunt protectori, sfătuitori și ghizi. Iubirea frățească învinge încercările vieții, iar tot ce nu o doboară, o întărește. Frații sunt adevărați tovarăși de călătorie în marea aventură a vieții. Ei nu se părăsesc unul pe altul, își rămân în inimă pentru totdeauna, iar trăirile și amintirile lor comune devin povești de familie, de comunitate, de țară. Fratele e un dar al naturii, al lui Dumnezeu, dar și al ocaziilor sociale și întâlnirilor lumești, pământești, memorabile. Fratele e dar pentru inimă, prieten pentru minte și suflet, fir de aur întins pe sensul de mers al vieții...

L-am admirat mereu pe fratele Alexandru fiindcă a luptat din greu, ca un martir, să poată spune pe nume limbii române, limba noastră, acolo, în Basarabia. El a avut curajul să-și trăiască drept și cinstit viața, corect cu sine și cu istoria neamului românesc, a avut voința de a înțelege în profunzime dramatismul destinului și traiectoriei neamului nostru despărțit temporar de Prut... Fratele meu Alexandru a fost un optimist, a trăit cu speranța și credința că „toate vor trece și noi, românii de la Nistru pân’la Tisa, de la Carpați, Dunăre și Marea cea mare vom fi cândva împreună, puternici, uniți, cu demnitate, îndrăgiți și de dușmanii noștri”.

Grijile lui în calitate de redactor-șef al revistei „Limba Română”, de director al Casei Limbii Române au fost mereu mari în condițiile în care existența presei culturale și a culturii naționale a fost întotdeauna complicată și cu perspective incerte. „Din vânzări, o revistă ca a noastră, se știe, nu poate supraviețui”, spunea el, îndurerat; „din subvenții guvernamentale abia își poate croi cale spre cititor; în spațiul nostru, dominat de sărăcie, dezbinare, invidie și politizat până la refuz, nu reprezintă o soluție nici donațiile din partea cititorilor, puține la număr și extrem de modeste...”

Fondată de Nicolae Mătcaș, Ion Dumeniuk și Alexandru, revista „Limba Română” a însemnat planul realizării unui mare vis al fraților basarabeni: acela de a spune deschis și fără frică, pe nume, limbii lor, de a promova adevărul, de a avea un reper autohton cu autoritate, în măsură să contribuie la stoparea procesului de degradare a limbii, la „anihilarea infernului lingvistic până în 1989”... Alexandru mi-a povestit cât de mare a fost efortul de înlocuire a numelui revistei „Limba noastră” cu „Limba Română”, ce a însemnat rezistența, timp de 35 de ani, în fața tuturor greutăților (nu numai de ordin financiar, ci și cele legate de pângărirea edificiului Casei Limbii Române, de răul venit din partea rusofonilor și rusofililor, de răul venit din interiorul breslei intelectualilor care nu-și onorau întotdeauna statutul și nu justificau încrederea ce li se acorda...). Cu toate acestea, el a luptat fără încetare pentru a fi în slujba destinatarilor principali ai revistei și Casei: școlile de toate gradele, instituțiile de cultură, oamenii cu carte și cu valori spirituale. I-au stat alături coechipierii și cei cu care a organizat, în Parlamentul Republicii Moldova, Conferința Limba Română este numele corect al limbii noastre (pe 20 și 21 iulie 1995). Se bucura când amintea de perioada rodnică dintre 2007-2012, când a reușit să editeze, concomitent cu revista, numeroase antologii colective sau de autor, studii, comunicări, documente etc., se lăuda cu proiectele culturale (finalizate cu editarea unor numere speciale, a unor ediții speciale dedicate unor centre de cultură și civilizație românească din Muntenia, Maramureș, Bucovina), cu omagierea la vârsta de 80 de ani a marelui lingvist Eugeniu Coșeriu (Alexandru aproape declama discursul acestuia de atunci: „Să nu lăsăm să piară această revistă, să nu lăsăm să scadă și să decadă această tribună! Ea trebuie să trăiască mai departe și să ne ajute cum ne-a ajutat până acum la afirmarea culturii românești și la cultivarea limbii române... Dacă această revistă moare, începem să murim cu toţii spiritualiceşte şi nu mai suntem noi înşine...”). Se mândrea cu toate conferințele organizate, cu cele la care a participat, cu toate competiţiile şcolare de anvergură organizate sub egida Limbii Române. Cu mare drag și dor amintea de „susținerea fraților de peste Prut” prezenți în echipa redacțională a revistei.

Despre prieten... Pe Alexandru l-am cunoscut cu peste 25 de ani în urmă, de Ziua Limbii Române, la Chișinău, într-o zi frumoasă de august, la statuia lui Ștefan cel Mare. Mă alăturasem unei delegații de maramureșeni în frunte cu Gheorghe Mihai Bârlea, prefectul județului. După manifestările specifice organizate, am fost oaspeții Casei Limbii Române, conduse de Alexandru Bantoș. I-am cunoscut acolo pe cei care se ocupau de revista „Limba Română”, am mers împreună peste drum la sfințirea locului unde se plănuia ridicarea unei biserici maramureșene din lemn... Am plecat din Chișinău cu cărți, reviste de colecție și am păstrat legătura. Au urmat ani în care prietenia dintre noi s-a închegat, s-a consolidat. Împreună am colindat țara în lung și-n lat, de la Nistru pân-la Tisa, împreună cu familiile noastre, cu mulți alți prieteni. Am publicat în revistă într-o secțiune creată de Alexandru pentru „a demonstra că limba română poate fi corect stăpânită și respectată nu numai de către filologi, de scriitori”. Și după ce m-am mutat de la Iași lângă București, legăturile noastre au continuat și am fost fericit să mijlocesc relațiile Casei și revistei „Limba Română” cu Academia Română, cu alte instituții implicate. Și în acest fel am putut urmări cu atenție planul propus de Alexandru încă de la apariția revistei: promovarea limbii române, a culturii și istoriei Basarabiei, a sute de personalități românești... Amintirile planului încă nerealizat până la capăt devin vise frumoase, realizabile...

Prietenul meu, Alexandru, a plecat... Sunt nedumerit, pierdut, fiindcă-mi pare nedrept ca eu să scriu acum despre el, când nu mai e, ca să-mi exprim durerea. Nu pot să cred că nu mai este, că nu mai pot vorbi cu el, în timp ce luminează o traiectorie a vieții și putem merge pe urmele sale când sunt de făcut alegeri la răscruci ale vieții...

Cuvântul „prieten” este adesea folosit cu multe alte sensuri. În fapt, unicul, marele scop al prieteniei noastre a fost acela de a oferi celor care ne (re)cunosc ca frați gust de pace și bună înțelegere, dorința de a ne face înțeleși, căutați, apreciați pentru ce suntem, am fost și vom rămâne. Cât timp am fost împreună, pe aici, am căutat și am indus respect, cunoaștere, capabilitatea de a fi prieteni și de a ne face demni prin ea. Nu poate exista prietenie adevărată acolo unde-i neloialitate, nedreptate. Când cei răi se unesc, ei nu sunt prieteni, ci complici, fiindcă nu se iubesc, ci se tem unii de alții...

Despre moarte... Cine a pierdut pe cineva drag, un prieten ca un frate, știe ce înseamnă să vezi un corp rece, rigid, să te uiți la el, să-l atingi, să-i săruți icoana de pe piept, să vezi în jur dezamăgire, durere, plânsete, să-i vezi sicriul și crucea, să auzi povestiri în șoaptă despre el și să aduni în minte, în câteva clipe, amintirile cu el, cu un prieten, cu un frate așa cum a fost... E tare greu să-ți vezi pentru ultima dată prietenul ca fratele și să știi că nu-i mai poți vorbi vreodată... să auzi tonurile stinse ale vocilor triste, să respiri aerul solemn al recviemului, să te uiți la sicriu ca la o barcă ce așteaptă să pornească spre necunoscut, cu pânzele albe fluturând, să constați, după slujba de pomenire, că prietenul ca un frate dispare din ochi, că „pleacă”...

Ne folosim zilele vieții pentru a ne umple de noi înșine, de mândrie. Alergăm, visăm, ne aplecăm, cădem, ne ridicăm, urcăm, iar la capătul eforturilor ne așteaptă mormântul traiectoriei noastre... Îmi spun mereu că iubirea e mai puternică decât moartea, dar resimt din plin durerea pierderii rudelor apropiate, a prietenilor dragi... Resimt tristețe, furie, lipsă de speranță, descurajare, epuizare... Aud că sunt „fericiți cei ce plâng, fiindcă vor fi mângâiați”, dar încerc să înțeleg și să mă conving cum poate durerea vindeca pe cei care știu să-și gestioneze emoțiile, să prețuiască amintirile, pe cei care experimentează durerile sfâșietoare și testările până la limitele rezistenței... Am pierdut părinți, surori, alte rude dragi și aș putea spune că îmbinarea durerii, a suferinței cu credința (religioasă) poate fi un mod de a face față calvarului pierderii... Îmi pot spune și pot crede că Dumnezeu a pregătit un loc bun pentru prietenul meu frate, Alexandru, că-l iubește, că are un plan pentru el și eu pot rămâne aici împăcat cu gândul că într-o zi voi fi cu el, în univers, că vom vorbi amândoi cu stelele, în infinitul albastru, în brațele imense ale luminii...

Despre neuitare... Ce om extraordinar a fost Alexandru! Îmi este și-mi va fi foarte dor de el! Chiar cred că ne vom revedea undeva, cândva... Acum vreo câteva săptămâni voia să ne vedem cu toți cei dragi nouă la mine, în beciul amenajat ca muzeul nostru dionisiaco-apolinic... Ce momente grozave am petrecut împreună! Acum Alexandru nu mai e pe unde a fost, dar este și va fi peste tot unde voi fi eu... Memoria mea e mai puternică decât moartea celui plecat din lumea celor vii. El trăiește atât timp cât mă gândesc la el, cât timp vorbesc cu el în liniște, în taină... Moartea face parte din viața noastră. Perspectiva ei poate rupe bariere, dărâma ziduri, risipi ceața și reface legături. Cu cât mai multe ființe dragi ne pleacă, cu atât vom avea mai multe legături celeste, iar raiul ne va deveni mai familiar, ca o casă a familiei, ca un apartament situat la un etaj mai sus... De aceea mă gândesc și la faptul că a fi credincios celui care moare nu înseamnă blocare în durere. Mă gândesc că Ana și familia ei trebuie să continue să fie cum a fost Alexandru, să ducă mai departe ce a început, ce a făcut și nu a terminat. Alexandru poate trăi cu noi, printre noi, transmițându-ne chipul, vocea, mesajul lui. A rămas din el ceea ce a însămânțat și înflorit în noi... Alexandru ne mulțumește pentru dragostea pe care i-o arătăm, dar, dacă tot „i-a venit timpul”, să-l lăsăm să călătorească mai departe, singur, iar viața noastră să mai continue o vreme pe aici... Amintirile cu el ne pot calma suferința pierderii. Chiar dacă nu-l putem vedea sau atinge, el poate fi aici, acolo, dincolo de nori, nu în mormântul la care mergem să plângem, să depunem coroane... Îl putem căuta cu ochii la cer, îi putem păstra amintirea. Nu ne vom mai vedea pe aici, dar așteptăm să ne revedem cândva, undeva...

Putem fi siguri că vom rămâne despărțiți doar o vreme! Trece repede timpul! De fapt, noi trecem... Viața ne este dăruită temporar, iar moartea este nimic... Îmi pot închipui că Alexandru e în camera alăturată, fiindcă are același nume și renume – pe care le-a avut mereu –, că ne vorbește așa cum a făcut-o întotdeauna, că râde de ceea ce ne-a făcut să râdem împreună... Când îi rostesc numele, îl văd cum apare în fereastra deschisă din cer, îi văd mâna întinsă, palma deschisă, ochii și chipul de bonom... Doamne, ajută-mă să trăiesc fără vocea lui, fără ochii lui, fără el... Ajută-mă să trăiesc frumos până când ne vom revedea!

București, mai 2025