Alexandru Bantoș și bastionul limbii române

Alexandru, știi bine că în viață există zile faste, când simți că ești arhitectul desăvârșit al tuturor cuvintelor și cu acele cuvinte, însuflețite de duhul divinității, construiești ceruri cu aștri strălucitori, lumi cu oameni minunați, cu inimi pline de dor, cu gânduri și cu idei ce nasc frumuseți nepieritoare. Dar există, Alexandru, și zile nefaste, zile în care simți că ,,în cap îți cade cerul”, că îți pierzi darul vorbirii, iar cuvintele se golesc de semnificație, de sensul primordial. În acele momente de impas ontologic, ce durează parcă o veșnicie, vezi cum o ființă umană, clădită din emoții, cuvinte și fapte strălucite, e străfulgerată de ,,clipa cea repede”, vezi cum din nobila ființă, până la urmă, nu rămâne decât praful de stele, fumul subțire, ruina...

Dragul meu Alexandru, acum, la plecare, vreau să știi că în urma ta va rămâne neclintit bastionul acestei puternice, splendide fortărețe: Limba Română. Rămân faptele tale de cultură – profund umane, patriotice, literare –, care au contribuit la creșterea spiritului românesc al basarabenilor. Rămân cuvintele tale vii, adunate între copertele unor cărți înțelepte, cuvinte pe care va trebui să le învățăm din nou, să le rostim pe silabe, ca la începutul lumii, pentru a descoperi, cu aceeași mirare copilărească, simplitatea și măreția vieții, singurătatea și nimicnicia morții.

Drum bun, Alexandru. Zbor lin la ceruri. Ne rugăm pentru sufletul tău. Ne rugăm cu cuvintele de gratitudine ale Limbii Române!