Un om al acestei epoci culturale

Nu întâlnești ușor, astăzi, oameni dedicați cu totul unor cauze cu adevărat nobile, întrucât privesc viața istorică a unor întregi comunități, modul demn și liber în care aceste comunități pot să-și trăiască propria istorie. Alexandru Bantoș a fost un astfel de om, și-a asumat o misiune dificilă pentru generația sa și s-a dedicat acesteia decenii la rând.

Ne sunt cunoscute străduințele și reușitele sale, unele realmente de excepție, atât ca redactor și editor, cât și ca publicist, prin articole, studii și volume de referință în istoria noastră recentă. Deopotrivă ca polemist și om de idei, memorialist și vizionar în același timp, disponibil pentru dialog și pentru inițiative care, deși generează uneori confruntări mai aspre sau chiar riscuri personale, se dovedesc în cele din urmă eficiente.

Cine parcurge cu atenție paginile revistei „Limba Română”, pe care Alexandru Bantoș, împreună cu alți doi intelectuali remarcabili, Nicolae Mătcaș și Ion Dumeniuk, o fondează în 1991 și o conduce, începând cu 1994, în calitate de redactor-șef, înțelege bine calitățile intelectuale și morale ale unui om cu adevărat dedicat patriei sale, adică limbii și culturii în care trăiește.

Memorabila sentință a poetului, care ne lasă a înțelege că limba în care trăiești și visezi îți este adevărata patrie, a devenit pentru Alexandru Bantoș un crez de viață. A trăit, a lucrat și a murit în orizontul acestui crez. Faptul ca atare este de natură să ne determine a reflecta din nou cu privire la însemnătatea uriașă a unei limbi istorice în care cineva se naște și învață să trăiască alături de ceilalți. Sigur, orice limbă culturală sau istorică e deschisă celorlalte, comunică mereu cu altele, atât la un nivel cumva subteran, mai greu sesizabil, cât și în forme pe care viața de toate zilele le face evidente. În același timp, limba unor comunități istorice constituie mediul viu și inepuizabil ca atare în care cineva învață să gândească și să simtă, să se raporteze la ceilalți și la sine, la această lume și la cele pe care le consideră sfinte. Adevăratele repere ale vieții, mai ales în ordine morală și estetică, istorică și religioasă, le recunoaștem așa cum sunt numite și semnificate, eventual resemnificate sau refăcute, în limba pe care o vorbim.

Așadar, are multă dreptate Alexandru Bantoș să creadă și să spună că refacerea vieții istorice în Moldova din estul Prutului presupune o grijă nesfârșită față de limba moștenită, limba română. Și, desigur, față de cultura născută în această limbă, cultură care, ea însăși timp îndelungat și în varii moduri, a păstrat și a ocrotit limba moștenită. Întregul efort legat de istoria recentă a limbii române în partea de est a Prutului – cu dorința de a fi regăsită ca atare și recunoscută oficial, susținută și îngrijită, apărată și cultivată mereu – este în cele din urmă un efort de refacere a vieții istorice în această parte a Europei. Nu întâmplător afli mereu vorbindu-se în acest spațiu și în paginile revistei „Limba Română” despre nevoia firească de refacere a țării, despre dorința unei adevărate renașteri naționale, cum adesea auzim și citim. Nu e nimic anacronic sau obscur în aceste cuvinte. Dimpotrivă, prin ele se exprimă năzuința mai veche a unor comunități de a-și reface modul propriu de viață, de a regăsi o formă de normalitate culturală și istorică. O asemenea normalitate presupune să te poți exprima liber în limba comunității tale, să gândești și să creezi liber în această limbă, să te deschizi liber și constant către alte limbi sau alte orizonturi culturale, grație tocmai virtuților limbii în care trăiești, capacității ei de a participa la un dialog mult mai larg al culturii și al formelor istorice de viață.

Ar fi multe de spus în această privință. Însă aici voi mai adăuga doar un singur lucru. Își dau bine seama de însemnătatea uriașă a unei limbi proprii din punct de vedere cultural și istoric mai ales acei oameni care, la un moment dat, prin jocul greu de prevăzut și de stăpânit al istoriei, pierd posibilitatea de a gândi și de a trăi liber într-o asemenea limbă. Se văd nevoiți atunci fie să-și ascundă singuri unele gânduri și simțăminte proprii, valori și vise, fie să și le traducă parțial într-o altă limbă, fie să-și asume riscuri imense, precum cel al libertății sau cel al vieții. Acești oameni nu doar că recunosc, într-o manieră reflexivă, importanța decisivă a exprimării libere și a vieții situate într-o limbă proprie, dar o și trăiesc pe propria piele, cum se spune. Sigur, orice pas făcut în orizontul unei alte limbi istorice este într-un fel sau altul pozitiv, căci te aduce în fața unor noi lumi mentale, simbolice și istorice. Doar că acest pas se dovedește binefăcător dacă ține de o alegere liberă, de o nevoie resimțită ca firească chiar de omul în cauză. Altfel, generează de obicei multă suferință morală și destule dificultăți în viața de toate zilele.

Unii oameni sensibili și deopotrivă cultivați, precum Alexandru Bantoș, au simțit ei înșiși această situație istorică nefericită, au trăit-o
nemijlocit și multă vreme. Aveau destule motive, prin urmare, să se dedice, atât în deceniile de până în 1990, cât și după aceea, unei cauze comune și nobile, cu relevanță istorică. Aveau destule motive și, deopotrivă, o disponibilitate spirituală admirabilă, un simț aparte al dăruirii de sine. Ceea ce doresc să spun este că asemenea oameni și-au dăruit mare parte din viața lor pentru o bună așezare în lume și în istorie a vieții celorlalți și, în definitiv, pentru buna conviețuire într-un spațiu istoric mai larg. Au crezut cu sinceritate și timp îndelungat în afirmarea liberă și demnă a celor care își apără posibilitatea de a se deschide continuu, prin chiar moștenirea lor lingvistică și valorile generate de aceasta, către propria lume și către spațiul de viață al altor comunități istorice.