Alexandru Bantoș și Mănăstirea Curtea de Argeș a limbii române din Basarabia

Sunt convins că tuturor celor cărora destinul le-a hărăzit nu numai norocul să-l cunoască îndeaproape, ci și onoarea de a lucra ani la rând cot la cot cu redutabilul publicist, redactor, editor și scriitor Alexandru Bantoș, oștean neînfricat din oastea limbii române a lui Grigore Vieru, le vine incomensurabil de greu să vorbească apelând la timpul trecut despre faptele de vitejie și abnegație ale regretatului combatant basarabean. Parcă mai ieri, cum ne bucuram împreună ca niște copii la apariția în depărtatul an 1991 a primului număr al revistei „Limba Română” de la Chișinău, savuram recent tipăritul, voluminos ca o carte de zile mari, nr. 12/2024, nebănuind că acesta ar putea fi și ultimul purtând semnătura dlui redactor-șef, cântecul de lebădă al domniei-sale. Și tot parcă mai ieri, în urmă cu vreo două săptămâni de marea trecere, mă suna de pe un pat spitalicesc de la Institutul Republican de Cardiologie cu un glas aparent mai stins, dar cu încrederea și optimismul pe care știa să ni-l inculce întotdeauna fiecăruia dintre conlocutori, să mă convingă, la neliniștea mea, că nu-i nimic serios cu inima, că pur și simplu medicii i-au recomandat să-i mai calmeze un pic palpitațiile. În optimismul lui afișat de-a lungul anilor, forțat de marile idealuri pentru care milita să reziste tuturor strâmtorărilor, opreliștilor, hăituirilor, amenințărilor, nu bănuiam că amărăciunile de la aceste impedimente le punea atât de adânc la inimă, încât ea, într-un final, coroborată cu alte afecțiuni, unele dintre ele iremediabil de grave, de care, în timpurile noastre, organismul nu duce lipsă și pe care colegul și prietenul nostru le-a ținut într-o discreție totală, să nu mai poată rezista. A încetat să mai bată, dar, cu toate acestea, Alexandru Bantoș continuă să trăiască prin activitățile, faptele sale: prin revista de suflet „Limba Română”, cu care s-a identificat total, mănăstirea Curtea de Argeș a limbii române din Basarabia; prin Casa Limbii Române „Nichita Stănescu” și Școala Tânărului Filolog; prin memorabilele simpozioane și conferințe naționale și internaționale consacrate clarificării unor probleme esențiale privind istoria, limba, identitatea și conștiința națională, starea și funcționarea limbii române în condițiile actuale, școala națională din Republica Moldova; prin formularea și propagarea consecventă, fără ezitări, a rezoluțiilor curajoase, hotărâte și definitorii ale acestor manifestări științifice privind denumirea corectă a limbii de stat din RM și revenirea la alfabetul latin, trezirea conștiinței și a identității de sine și de neam a românilor basarabeni, combaterea intransigentă a falsurilor propagandei rusești și sovietice privind existența a două limbi, două istorii, două culturi, două popoare române diferite; prin lansările de carte și expozițiile de literatură din sediul redacției, din republică și din România; prin expozițiile de artă și omagierea unor personalități notorii din republică, din Țară, din vecinătate și din diasporă ș.a.; în sfârșit (dar nu în rândul din urmă), prin urmele notabile pe care le-a lăsat pe pământ, prin familia pe care a iubit-o și venerat-o, prin prietenii, cunoscuții, colaboratorii și discipolii săi, la care a ținut, pe care i-a prețuit, respectat, susținut, promovat.

I. O nouă revistă cu noi redactori și noi orizonturi

Cu dl Alexandru Bantoș ne cunoșteam la vedere mai de demult, încă din perioada restructurării și publicității proclamate de conducătorul de facto al URSS-ului, prim-secretarul CC al PCUS Mihail Gorbaciov, perioadă care, în condițiile așa-numitului bilingvism armonios rus-național și național-rus (care bilingvism funcționa numai într-o direcție, obligatoriu numai pentru populația de bază a republicilor, rusofonii limitându-se exclusiv la monolingvismul lor rusesc), declanșase în toate republicile naționale o mare mișcare pentru salvgardarea de la pieire anume a limbilor naționale ale majorității populației, limbi înlocuite în toate sferele de activitate cu marea limbă rusă. Salvgardare în ce mod? Prin luarea sub ocrotirea statului, adică conferirea statutului de limbi de stat în fiecare din republicile naționale și reglementarea folosirii lor în raport cu limba rusă, care, prin statutul ei de mijloc de comunicare pentru toate naționalitățile și grupurile etnice, devenise, de fapt, limbă de stat, generând o ignorare și strâmtorare/excludere a limbilor naționale din sferele oficiale de comunicare. Dezbaterile din presă, colective, diversele întruniri publice, conferințe științifice etc. au obligat conducerea republicilor să instituie comisii care să examineze serios problema luării sub protecție a limbilor naționale și a reglementării funcționării limbilor naționale vorbite pe teritoriul republicilor respective în raport cu limba rusă ca mijloc general de comunicare pe întregului spațiu URSS. În RM a fost creată în 1988 pe lângă fostul Prezidiu al fostului Soviet Suprem o Comisie interdepartamentală în care să fie dezbătute problemele spinoase ale statutului limbii moldovenești pe teritoriul republicii și ale raporturilor ei cu limba rusă, dar și cu limbile altor etnii (găgăuză, ucraineană, bulgară etc.) răspândite compact, și care (Comisie) să elaboreze proiectele respective de legislație lingvistică. În plus, la problemele de rezolvat comune cu alte republici RM mai avea de rezolvat și o nouă problemă care apăruse pe parcurs: problema revenirii la alfabetul latin (în variantă românească). Către începutul celei de-a doua jumătăți a anului calendaristic 1989, proiectele Comisiei interdepartamentale propriu-zise, alcătuită oficial (cu drept de vot) din peste 30 de personalități notorii considerate de încredere de către oficialități (profesori universitari, cercetători științifici, scriitori, deputați etc.), extinsă ulterior, sub presiunea maselor protestatare, în vederea dezbaterilor proiectelor, pentru cercuri mai largi de oameni de creație (scriitori, actori, pictori, medici ș.a.), aceștia din urmă însă fără drept oficial de vot, fuseseră elaborate și publicate în mass-media pentru dezbatere publică largă timp de o lună de zile, astfel ca, la sesiunea a 13-a din august 1989, ele, completate și redactate în urma dezbaterilor publice, să fie înaintate Sovietului Suprem (așa se numea la vremea aceea Parlamentul Republicii) spre discutare, redactare și aprobare. Ceea ce s-a și întâmplat în zilele de 30-31 august 1989, fapt pentru care ziua de 31 august 1989 a devenit ulterior sărbătoare națională. La aproximativ o lună de la adoptarea legislației lingvistice, Alexandru Bantoș îmi ia un interviu despre semnificația evenimentului și perspectivele funcționării limbii de stat, interviu care (Izbânda și răspântia graiului) a apărut în nr. 12/1989 al revistei „Moldova”. Interviul respectiv făcu posibilă cunoașterea noastră personală, fără a ști că peste un an și ceva vom deveni, împreună cu Ion Dumeniuk, fondatori ai revistei „Limba Română”, iar noua revistă – o nouă epoca în conștientizarea identității de sine, de limbă și de neam, întâi de toate, a românilor din Basarabia și din Transnistria, iar apoi – și a celor din actualul teritoriu al Ucrainei.

Ajuns, în iunie 1990, printr-o (fericită?, nefericită?) întâmplare a sorții, la pupitrul Ministerului Științei și Învățământului, prins în vâltoarea acțiunilor de revenire la valorile naționale și de accedere la schimbările produse în sistemele de învățământ din România și din Europa, îmi revenea și sarcina de a invita redacțiile revistelor de sub tutela ministerului („Limba noastră”, „Învățământul public”, „Scânteia leninistă”, „Tânărul leninist”) și a le propune să-și schimbe orientarea (unele chiar și titlurile ideologizate) spre noua mentalitate și noile perspective, chemându-le să promoveze esența reformelor didactice la care ne angajasem, inclusiv să contribuie la punerea în practică a prevederilor legislației lingvistice conform Planului complex de măsuri elaborat de guvern. În ceea ce privește revista destinată școlii, „Limba noastră” (fosta „Limba și literatura moldovenească în școală”), eram indignat de faptul că redactorul revistei, în loc să-i ajute pe profesorii de limbă și literatură cu materiale care să conțină analiza operelor artistice din patrimoniul general românesc pe care urmau să le predea elevilor în școală, dar pe care (opere) nu le studiaseră, în virtutea condițiilor vitrege cunoscute, la facultate, o transformase într-o tribună personală de răfuială cu oamenii de litere neagreați sau cu adversarii de idei. Îi propusesem încă din toamna lui 1990 colegului de luptă pentru limbă și alfabet Ion Dumeniuk să preia conducerea revistei. Acceptă, nu înainte de a-mi înainta două condiții: 1) de a schimba componența redacției și a colegiului, formând, pe propria răspundere, o echipă nouă; 2) de a schimba titlul revistei din „Limba noastră” în „Limba Română”. Prima condiție am acceptat-o din mers. În suflet, îmi plăcea și cea de-a doua, dar am încercat să-i reproșez că o revistă cu titlu similar apare de mai multă vreme în România. „Da, Nicolae, e adevărat, însă românul din Țară știe ce limbă vorbește, pe când aici, la noi, acest titlu poartă o semnificație dublă: revista are menirea, pe de o parte, să-l convingă pe orice basarabean, mai cu seamă acum, când am revenit la grafia latină, că limba din Basarabia e aceeași ca și cea din România și că ea trebuie vorbită la fel de îngrijit; pe de altă parte, să-l facă să conștientizeze că, vorbind aceeași limbă, având aceeași literatură, cultură, istorie, este și el român”. Argument imbatabil, mi-am zis, și l-am felicitat pe noul redactor. Într-o discuție ulterioară privind strategia revistei, formatul, colegiul de redacție, eventualii colaboratori, I. Dumeniuk l-a prezentat pe fostul meu intervievator de la revista „Moldova”, Alexandru Bantoș, în calitate de locțiitor al redactorului-șef și partener al acestuia, asigurându-mă de competențele domnului Bantoș și de perspectivele optimiste ale viitoarei reviste „Limba Română” (titlu acceptat pe dată și de locțiitor, cu motivarea pentru românii basarabeni a scrierii cu majusculă a determinativului).

Timpul ne-a dat dreptate (mie și lui Ion Dumeniuk) în privința capacităților profesionale și manageriale ale tânărului redactor-șef adjunct și a perspectivelor revistei „Limba Română”, care într-un răstimp relativ scurt a ajuns să fie considerată de exegeți notorii precum Eugeniu Coșeriu, Nicolae Corlăteanu, Silviu Berejan, Gheorghe Mihăilă, Mioara Avram, Dumitru Irimia, Dan Mănucă, Stelian Dumistrăcel, Valeriu și Aurelia Rusu, Gheorghe Chivu, Theodor Codreanu, Adrian Dinu Rachieru, Nicolae Saramandu, Solomon Marcus ș.a. drept una dintre cele mai prestigioase reviste de lingvistică și cultură din întreg arealul românesc. Primul număr apăru la începutul verii lui 1991, când glotonimul „limba română” contravenea legislației lingvistice aprobate de vechiul legislativ, comunist, și concepției ideologizate a partidului democrat-agrar cu majoritate în guvern și parlament, dar era din ce în ce mai mult promovat de către lumea științifică academică și universitară (Academia de Științe a RM, Ministerul Științei și Învățământului, Comisia pentru știință, învățământ, tineret și sport a Parlamentului etc.). La descătușarea din ghearele fricii a istoricilor, a început să prindă rădăcini și etnonimul „român/români” pentru denumirea „moldovenilor” din partea stângă a Prutului și a Nistrului și a celor din actuala Ucraină, fără ca revista să-l cenzureze sau ostracizeze.

Cu regret însă, Ion Dumeniuk s-a aflat la timona corabiei numită „Limba Română” doar până la 3 noiembrie 1992, inima profesorului încetând să bată în preajma sicrielor martirilor Doina și Ion Aldea-Teodorovici. După trecerea la cele veșnice a redactorului-șef Ion Dumeniuk, temerar luptător ucrainean pentru cauza românismului în Basarabia (ucrainean mai român decât mulți români de la noi), nu s-a mai discutat candidatura noului redactor-șef. Deși fără titluri și onoruri, a fost acceptat direct adjunctul, mâna dreaptă a lui Ion Dumeniuk, pentru că, la ora aceea de politică și construcție lingvistică, la conducerea revistei valorau nu atât toga sau toca de academician sau de doctor în științe ori honoris causa, cât competența, capacitățile de organizare, elanul, curajul și, nu în ultimul rând, patriotismul, devotamentul față de cauza asumată de recunoaștere a unității istorice, culturale și lingvistice moldo-române și a militării pentru reunificarea celor două state românești separate printr-un rapt istoric al Basarabiei, nordului Bucovinei și ținutului Herța și pentru combaterea moldovenismului primitiv, mincinos și agresiv. Redactori onorifici aveam și la alte publicații; redactori fără orgolii și vanități, care să știe și să poată să organizeze colectivul și să muncească de rând cu colegii, mai puțini. Bantoș le avea pe toate.

Profesionist autentic și om de caracter, onest, sincer, intransigent și intolerant față de lucrul făcut de mântuială sau față de comportamentul dubios sub aspect moral sau ideologic, patriot înflăcărat, având norocul să lucreze ceva timp la revistă și la Departamentul de Stat al Limbilor în preajma lui Ion Dumeniuk, Alexandru Bantoș n-a putut să nu-și mențină aceste calități native sau educate în familie, fără a fi tentat să preia și altele, remarcabile, de la mentorul său spiritual, pe care literalmente îl venera: spirit combativ, exigență maximă, cultura relațiilor de comunicare, capacitatea de a alege echipa și de a educa spiritul muncii de echipă, curajul de a spune oricui adevărul în față, refuzul oricăror menajamente sau compromisuri ideologice, detestarea minciunii, a lașității etc. Al. Bantoș a impus un ritm de lucru pe care trebuia să înveți și să reușești a-l menține: apariția numărului revistei poate întârzia numai din lipsa banilor, nicidecum din motive de randament. Scoatem numărul la timp și apoi respirăm mai larg, ne relaxăm ușor, însă... redactarea următorului număr deja a început – acesta e principiul de care se călăuzea în activitatea sa domnul redactor. Domnia-sa a dat un nou curs publicației, păstrând, totuși, reperele itinerarului stabilit la fondare. Diversificând numărul rubricilor permanente, Alexandru Bantoș a extins și orizontul tematic al revistei, dându-i o orientare științifică și culturală și sporindu-i astfel considerabil numărul de cititori: de la lingviștii propriu-ziși și profesorii metodiști, cu care și-a început existența, la iubitorii de literatură, de arte plastice și design, de istorie și cultură, de frumos, într-un cuvânt, la cititorul cu cele mai largi interese. E o pierdere sau un câștig? Cu tot egoismul profesional, înclin să afirm că balanța obiectivității indică spre polul câștig.

Fire deschisă, comunicativ, perseverent, răzbătător și, în același timp, reverențios, delicat, domnul redactor a reușit să atragă pe parcurs în componența colegiului de redacție și în coloanele revistei personalități notorii din lumea științei, culturii, literaturii, artei din Basarabia, din Țară, de peste hotare, din diasporă, de talia lui Eugeniu Coșeriu, George Uscătescu, Nicolae Corlăteanu, Silviu Berejan, Ion Coteanu, Anatolie Ciobanu, Dennis Deletant, Valeriu Rusu, Dumitru Irimia, Stelian Dumistrăcel, Marius Sala, Gheorghe Mihăilă, Valeria Guțu-Romalo, Gheorghe Chivu, Mircea Borcilă, Solomon Marcus, Eugen Simion, Constantin Ciopraga, Dan Mănucă, Alexandru Zub, George Pruteanu, Eugen Grebenicov, Bartolomeu Valeriu Anania, Nicolae Corneanu, Alex. Ștefănescu, Dumitru Tiutiuca, Onufrie Vințeler, Stanislav Semcinski, Rajmund Piotrowski, Andrei Eșanu, Ion Ungureanu, Mihai Cimpoi, Grigore Vieru, Vladimir Beșleagă, Vasile Vasilache, Nicolae Dabija, Spiridon Vangheli, Alexandru Lungu, Ion Ciocanu, Andrei Strâmbeanu, Vasile Romanciuc, Ion Hadârcă, Anatol Codru, Vasile Tărâțeanu, Eugen Simion, Sorin Anca, Nichita Danilov, Adrian Dinu Rachieru, Gheorghe Mihai Pârja, Gheorghe Vrabie, Tudor Zbârnea, Anatol Danilișin, Anatol Rurac, Mihai Țăruș ș.a., care au sporit, evident, prestigiul revistei chișinăuiene, făcând-o cunoscută și populară în toate colțurile lumii, de la Chișinău la București, Cluj, Cernăuți, Heidelberg, Tübingen, Berlin, Aix-en-Provence, Madrid, Moscova, Chicago, Sidney, Honolulu...

Se mândrea cu modul în care evolua revista; admira prestigiul, larga popularitate de care se bucura atât în rândurile specialiștilor, cât și în cele ale contingentului din ce în ce mai extins. Vanitos nu era, invidios pe realizările colegilor de la alte publicații – nici atât. Se bucura de fiecare număr nou apărut al revistei ca de momentele cele mai fericite din sânul familiei. Numele redactorului-șef se identificase cu numele revistei. Când auzeau în Țară de revista „Limba Română” de la Chișinău, toți își aminteau de numele redactorului. Îmi făcea și mie plăcere să le spun că fondasem revista împreună cu dumnealui și cu Ion Dumeniuk și că, de-a lungul atâtor ani, continuăm să colaborăm.

Manager desăvârșit, caracter hotărât, optimist, stăpân pe cuvântul dat, Alexandru Bantoș a știut să țină pe linia de plutire corabia revistei în cele mai dificile condiții social-politice și financiare, inclusiv în interminabila perioadă de criză; îți lăsa impresia că ar reuși să scoată banii necesari pentru editare (și pentru retribuirea muncii unei mâini de salariați harnici) și din piatră seacă. În toamna lui 1993 i s-a vărsat în contul revistei ultima, insuficientă necesităților reale, dar sigură până atunci, subvenție din fondurile Ministerului Științei și Învățământului, iar la 17.03.1994 Ministrul Nicolae Mătcaș semnează cu mâna tremurândă ordinul de scoatere a revistei de sub jurisdicția ministerului, trecând-o la autogestiune, nu înainte de a-l mai întreba o dată pe redactorul-șef Al. Bantoș: „Veți reuși să supraviețuiți singuri?”. „Vom rezista, răspunse ostășește redactorul. Împreună”.

II. 32 de ani la timona navei-amiral de promovare a adevărului științific și istoric despre noi, numele corect al nostru și al limbii noastre

a) Activitatea administrativă în postura de director/manager al Casei Limbii Române și de redactor-șef al revistei „Limba Română”

În condițiile unei finanțări insuficiente, la limită (de multe ori și sub limită, dar și cu întârzieri inimaginabile), fără personalul complet necesar (nu mai aduc vorbă despre orice minimă posibilitate de stimulare a autorilor), fără, o bună perioadă de timp, sediu propriu stabil (nu degeaba adresa de recepționare a materialelor expediate pentru redacție era o cutie poștală de la Poșta Centrală), redacția nu-și putea permite un redactor-șef titrat și onorific, ca pe vremuri, care să-și plimbe privirea pe cuprinsul și, pe diagonală, pe conținutul revistei, ci de unul cu o activitate pluridimensională, începând cu cea de management administrativ: angajare prin contract determinat a unui lucrător contabil (Elena Călin); colaborarea în cazuri de litigii cu un avocat-jurist; asigurarea finanțării personalului și a lucrărilor de editare; colaborarea intensă cu editorii la machetare și cu zețarii la crearea unei forme grafice sui generis, inconfundabile, a revistei; raportarea cheltuielilor lunare și raportul general lunar până la ultimul bănuț către instituțiile finanțatoare; soluționarea litigiilor apărute pe parcurs între inspecțiile oficiale și redacție; bunul mers și controlul lucrărilor de secretariat etc., până la cea de redactor propriu-zis: formarea unui colectiv sumar de colaboratori „tehnici” de specialitate: redactori-șefi adjuncți (Ana Bantoș, Viorica Ela Caraman); secretar general de redacție (Leo Botnaru); dactilografă (Oxana Bejan); redactor de limbă și stil (Dorina Balmuș); corector (Veronica Rotaru); revista se poate mândri, pe drept, că i-a avut ani la rând ca responsabili de redactare și corectitudine pe Vlad Pohilă, Ion Ciocanu, Ion Conțescu, Raisa Belicov, Elena Vizir, subsemnatul ș.a.; instituirea unui colegiu de redacție cu specialiști notorii întâi de toate în domeniul limbii și literaturii și metodicii de predare, iar apoi, odată cu extinderea profilului revistei, la cel istoric, filozofic, cultural, al artelor vizuale ș.a., și cu specialiști în domeniile respective (aici, cu riscul de a mă repeta, voi spune că revista întrecea multe altele similare prin numărul de personalități notorii: multiacademicanul și multidoctorul honoris cauza Eugen Coșeriu, somitate lingvistică mondială; academicienii și membrii corespondenți Nicolae Corlăteanu, Silviu Berejan, Ioan Aurel Pop, Anatol Ciobanu, Andrei Eșanu, Victor Spinei, Victor A. Voicu, Gheorghe Mihăilă, Gheorghe Chivu, Ștefan Afloroaiei ș.a.). Conform concepției promovate de redactorul-șef, nici colegiul de redacție nu era unul strict onorific, ci unul care trebuia să funcționeze, să se implice activ în viața revistei, într-un cuvânt – să trudească pentru sporirea prestigiului ei. Membrii colegiului, specialiști de renume în mediul lor (oameni de știință, profesori universitari și de liceu, învățători și educatori, scriitori, pictori, specialiști în artele plastice etc.), erau datori să contribuie la sporirea prestigiului revistei nu numai prin titlurile deținute, ci și prin elaborarea orientărilor și tematicii revistei, în primul rând, conform cerințelor școlii naționale în schimbare și, în al doilea rând, prin explicarea unor probleme spinoase și neclare pentru publicul moldovean aflat mai bine de un secol și ceva sub ocupație străină și rusificat la maximum (publicarea, în noile condiții de reformă a curriculumului școlar, a unor materiale de analiză a operelor literare din întreg arealul românesc; explicarea unor noțiuni etnolingvistice și istorice mai puțin cunoscute, ca etnonim, glotonim, politonim, grup etnic, națiune, popor, națiune etnică, națiune civică, unitate lingvistică, unitate etnică, identitate națională, conștiință națională, imixtiunea politicului în știință, lupte ideologice, particular și general în domeniul limbii; politică lingvistică și cultură lingvistică, grai, dialect, limbă, interacțiunea dintre limbi, limbă de stat, limbă de comunicare reciprocă, bilingvism și monolingvism, dezvoltare și stagnare, înflorire și degradare în limbă, dispariție de limbi naționale; moldovenesc, muntenesc, transilvănean, bucovinean, dobrogean, maramureșean, crișean, bănățean în raport cu român, românesc ș.a.). În plus, de datoria membrilor colegiului de redacție era să publice ei înșiși materiale în revistă, care să facă lumină în probleme stringente înaintate de școală, de mentalitatea publică, de societatea în schimbare în condițiile suveranității și independenței republicii. Redactorul-șef, în consens cu majoritatea din colegiul redacțional, nu s-a jenat, pe parcurs de peste 30 de ani de activitate, să renunțe la deserviciul unor membri formali și să recurgă la cooptarea altor nume, ale căror purtători să se includă plenar în munca de afirmare a revistei (un cititor neîncrezător poate să urmărească el însuși și să se convingă de evoluția acestor „nisipuri mișcătoare” din colegiu de-a lungul anilor pe baza revistei arhivate, cu concursul dlui redactor, pe internet).

Una dintre cele mai complicate probleme căreia a trebuit să-i facă față Alexandru  Bantoș în perioada redactoratului său a fost asigurarea suportului financiar. Câtă vreme revista se afla sub egida Ministerului Științei și Învățământului, finanțarea revistei, suficientă sau insuficientă, prin urmare, și existența ei, erau, totuși, oarecum asigurate. De îndată ce, din cauza finanțării din ce în ce mai anevoioase, revistele care au ieșit de sub auspiciile ministerului, proclamându-și „independența”, trebuiau să-și asigure ele însele finanțarea și ființarea.

După ce s-a retras de sub tutela Ministerului Științei și Învățământului, revista „Limba Română” nu și-a mai găsit sponsorizare în Republicii Moldova din cauza denumirii și orientării ei spre adevărul științific și istoric, ce le șubrezea sau de-a dreptul le demola democrat-agrarienilor, comuniștilor și socialiștilor, care obținuseră majoritatea în Parlament și se perindaseră la putere de-a lungul unor ani buni, falsa teorie sovietică despre eliberarea Basarabiei, despre existența a două limbi, două state și două popoare diferite, despre ideea „nefirească” și „lipsită de temei” a reunirii și reîntregirii vreodată cu Țara-mamă etc., idee care îi speria și pe potențialii sponsori, punându-le în pericol businessul și prosperarea.

Alexandru Bantoș, aidoma altor colegi de breaslă, de idei și de constrângere ideologică și financiară locală („Literatura și Arta”, „Glasul Națiunii”, „Contrafort”, „Sud-Est” ș.a.), fu nevoit să se adreseze oficialităților române și să obțină susținere financiară, mai întâi din partea Fundației Culturale Române (devenită, cu timpul, Institut Cultural Român), apoi din cea a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni din cadrul Ministerului de Externe al României. Cu finanțare asigurată anual, dar, spre regret, cu buget aprobat cu mare întârziere și virat cu neregularitate, ceea ce periclita apariția periodică și plata salariilor sau a contractelor și trezea o nemulțumire cronică îndreptățită din partea lucrătorilor redacției, a conducătorilor tipografiei și editurii, Al. Bantoș, ca un veritabil timonier al unei corăbii prinsă de valurile năprasnice ale oceanului în agonie, trebuia s-o mențină, totuși, pe linia de plutire. Cum? Încerc să-mi dau seama și mă încred din ce în ce mai mult în înțelegerea mea: prin explicarea sinceră a situației; prin promisiunea că la prima tranșă sosită le va plăti restanțele (ceea ce și făcea la momentul respectiv); prin îngăduința cu care dl director al editurii, compatriotul meu cahulean Vasile Lanciu, și dl inginer-șef Boris Mihalache îl tratau pe omul cuvântului dat și respectat, asigurându-ne, pe cât posibil, apariția oarecum periodică a revistei; prin zecile de scrisori pe care le formulam în doi în adresa patronatelor române, ba chiar și prin deplasări la reședința acestora. Din care cauză redactorii de la alte reviste îl invidiau în surdină, bănuindu-l că stă pe un sac cu bani și huzurește de bine și de neirosire de nervi și de sănătate.

Când partea română a găsit de cuviință să transfere instituția tutelară a sponsorizării acțiunilor culturale direct la Chișinău, neținând cont de faptul că aici poate intra în drepturi atitudinea părtinitoare din partea unor șefi efemeri, spiritul de invidie, ranchiună și de gașcă, revista „Limba Română”, chip că o ducea foarte bine cu aparițiile, a fost scoasă din lista sprijinirii oficiale. Redactorul-șef a strâns din buze, schițând un zâmbet amar, și a pornit iară cu desaga pe umăr prin Țară, căutând sponsorizări de ocazie. Tânguiri și alinări multe, ca între frați, promisiuni – multe, sprijin – ioc. Câteva comitete județene au asigurat editarea a câte unui număr de revistă (Un portret al SUD-ului – județul Călărași, „Limba Română”, nr. 11, 1999; Partea de cer numită Maramureș, „Limba Română”, nr. 3-5, 2000; Bucovina – aura nordică a țării, „Limba Română”, nr. 1-3, 2001) consacrat familiarizării cititorului basarabean cu zestrea materială și culturală a românilor din regiunile respective, iar pentru cititorul român din județul respectiv demonstrând grija și popularizând eforturile depuse de diriguitori. Numai subsemnatul și cu regretatul domn redactor-șef știm (dumnealui n-a vrut atunci să-și facă publicitate din asta), de exemplu, că numărul jubiliar (nr.1-2/2018) al revistei consacrate centenarului Marii Uniri (ar fi fost un sacrilegiu să nu apară!) a fost scos pe cheltuieli personale, din subvențiile familiei (a feciorului Mihai din SUA, a fiicei Doina și a ginerelui Mircea din Elveția). În vremea de la urmă Academia Română (Președintele și Prim-vicepreședintele), apreciind valoarea revistei, ținând cont de apelurile disperate și fără ecou către oficialitățile Republicii Moldova al lingvistului nr. 1 al contemporaneității Eugen Coșeriu, al matematicianului cu renume mondial Solomon Marcus, precum și ale redactorului-șef și subsemnatului, că o atare revistă nu trebuie să dispară, a luat-o, cu titlu de provizorat, firește, sub auspiciile sale. Nr. 11-12 /2025, ultimul semnat de dl redactor-șef, cântecul său de lebădă, a apărut cu o lună și ceva înainte de trecerea sa la cele veșnice.

(Întrerupând firul logic al expunerii, între paranteze fie spus, ca și în trecutul nostru istoric, când brațul bărbătesc cădea pe metereze sub gloanțele atacatorilor și locul lui îl luau brațele învoinicite ale mamelor și soțiilor, tot așa acum, la pierderea domnului redactor-șef al revistei, locul lui la înălțarea și apărarea Mănăstirii de Argeș a limbii române de la Chișinău de aci înainte îl preia legendara sa soție, reputat critic și istoric literar de la noi, doamna Ana Bantoș. Să fie într-un ceas bun!).

Era cât pe să trec cu vederea zbuciumul de ani de zile al domnului redactor de a obține de la autorități în condiții de închiriere un local propriu, în care să se desfășoare numeroasele activități de informare, educare și culturalizare a publicului interesat, în conformitate cu prevederile Planului guvernamental complex de implementare a prevederilor legislației lingvistice. După mulți ani de funcționare în condiții improprii nu numai financiare, ci și de reședință – fluctuante și precare –, la numeroasele insistențe, demersuri, argumentări, în 1998 Primăria municipiului Chișinău demonstrează o intuiție demnă de toată lauda a rolului pe care îl poate avea o revistă ca aceasta și proiectele promovate prin intermediul ei la educarea culturii filologice a cetățenilor, dar și la armonizarea relațiilor dintre vorbitorii de diferite limbi prin asigurarea învățării la un nivel solicitat de funcție și profesie a limbii statului. Așa se face că, prin sprijinul Primăriei și cu susținerea expresă a domnului primar general de atunci, Serafim Urecheanu, sub directoratul domnului Alexandru Bantoș, ia ființă Casa Limbii Române din Chișinău cu sediu propriu, în care se transferă și redacția revistei „Limba Română”. Noua instituție, Casa Limbii Române „Nichita Stănescu”, are obligația impusă de primărie de a organiza cursuri de predare (și învățare) a limbii de stat pentru doritorii alogeni din republică. Așadar, ambele instituții cu scopuri educative mărețe, redute ale românismului în condițiile unor atacuri furibunde din partea conducerii străine de neam și a șovinilor de mare putere (noul sediu al instituției a fost de câteva ori incendiat și profanat de răuvoitori), conlucrează și se completează reciproc în mod ideal.

Alexandru Bantoș a trebuit să găsească un responsabil de cursuri, profesori cunoscători ai metodelor de predare a limbii române ca limbă străină pentru cursanții necunoscători, să asigure săli de cursuri, orar care să corespundă posibilităților de frecventare a cursurilor de către solicitanți. Câtă vreme de instruirea propriilor subordonați se ocupau conducătorii întreprinderilor, fluxurile doritorilor să învețe limba statului și reglarea asigurării cu cadre profesioniste decurgeau după grafic și în bună ordine. Mulți dintre absolvenții cursurilor își exprimau satisfacția de a putea funcționa fără impedimente lingvistice la locul lor de muncă. De îndată ce conducătorii de întreprinderi, instituții și organizații se făceau a uita de problema limbii, numărul de grupe, frecvența, dorința nevorbitorilor limbii de stat de a o cunoaște se reducea. Domnul director al Casei Limbii Române nu se jena să le amintească conducătorilor de orice rang că legislația lingvistică în vigoare îi obliga să conlucreze reciproc pentru ameliorarea situației lingvistice și a exercitării de către funcționari a obligațiilor funcționale în domeniul comunicării în limba statului în care trăiesc și lucrează.

Tot în cadrul Casei Limbii Române a fost deschisă, la inițiativa directorului, Școala Tânărului Filolog, cu scopul de a-i atrage pe tinerii din țară interesați de problemele de limbă, literatură, creație literară, dornici să-și aprofundeze cunoștințele în domeniul dat. Invitați să țină prelegeri ori să organizeze dezbateri antrenante privind cultura vorbirii, istoria limbii, actul de creație, modalitățile de interpretare a operei literare, raportul dintre tradiție și inovație, interacțiunile literaturii române cu alte literaturi, specificul literaturii basarabene, locul ei în patrimoniul cultural general românesc și universal etc., cunoscuți și inspirați profesori universitari, scriitori, oameni de știință și de cultură generală (istoricul Gheorghe Paladi, Ana Bantoș, Alexei Acsan, Grigore Vieru, Vasile Vasilache, Vladimir Beșleagă, Ion Hadârcă, Leo Butnaru, Petre Neamțu, Vasile Iovu ș.a.), Școala Tânărului Filolog a reușit să atragă doritori de inițiere în problemele limbii, literaturii, creației nu numai din oraș, ci și din raioanele republicii.

Activități în cadrul Școlii menționate, cursuri de limba română pentru alolingvi, conferințe, simpozioane, aniversări, editare de lucrări științifice și metodice, lansări de carte, vernisaje, întâlniri cu personalități notorii de la noi, din Țară și de pe mapamond, comemorări etc. sunt câteva din acțiunile de anvergură ale celor două instituții nominalizate, care au lăsat urme adânci și benefice în sufletul, cugetul și memoria celor care au avut ocazia să participe la ele.

Fost lucrător în cadrul Departamentului de Stat al Limbilor, instituție care purcese foarte activ la realizarea Programului guvernamental complex de studiere a limbii de stat prin organizarea în fiecare centru raional a Casei Limbii Române, domnul director Alexandru Bantoș a știut să întrețină conlucrarea dintre Casa Limbii Române (centrală) „Nichita Stănescu” din Chișinău și filialele din raioanele republicii, să realizeze acțiuni memorabile comune.

Nu-i cazul să demonstrăm unitatea dintre acțiunile întreprinse în cadrul instituitei Casa Limbii Române și al redacției revistei, cu atât mai mult că directorul și redactorul-șef erau una și aceeași persoană, activitățile administrative, manageriale intersectându-se direct cu cele de promovare a realizărilor științifice, metodice, culturale, artistice ș.a.

În cadrul unui program de lungă durată, cu aportul direct și substanțial al domnului director și redactor-șef Alexandru Bantoș (căutare de sponsori, alcătuirea și îngrijirea de antologii, argumentarea necesității editării, munca de redactare propriu-zisă etc.), în Biblioteca revistei „Limba Română”, sub egida acesteia, iar din 1998, și a Casei Limbii Române, în cadrul proiectului temerar „Efigii identitare românești”, menit, prin numele unor reprezentanți de seamă ai lingvisticii și literaturii, să ofere o imagine clară, bine argumentată, a reperelor identitare fundamentale ale românilor basarabeni, cauzele care au dus la degradarea limbii române vorbite în Basarabia și a conștiinței naționale a vorbitorilor, să explice care este numele corect al limbii și al purtătorilor ei, în colecția „Biblioteca revistei «Limba Română»” au văzut lumina tiparului cca 40 de lucrări extrem de valoroase ca informație și argumentare: antologia Limba română este Patria mea (1996, 2007) selectate și îngrijite de Alexandru Bantoș și culegerea de interviuri, volumul de interviuri semnat Alexandru Bantoș Retrospectivă necesară (2007), precum și lucrările de limbă, istorie, sociolingvistică Contribuția Basarabiei la cultura românească. Toponimie și identitate națională de Eugen Holban (1997), Republica Moldova, între România și Rusia de Dorin Cimpoeșu (2010), Cetăți de pe Nistru. Hotin, Soroca, Tighina, Cetatea Albă de un colectiv de autori (1998), Itinerar sociolingvistic de Silviu Berejan (2007), Reflecții lingvistice de Anatol Ciobanu (2009), Testament. Cred în izbânda limbii române de Nicolae Corlăteanu (2010), De la grotesc la sublim (1995), Român mi-e neamul, românesc mi-e graiul (1998), Calvarul limbii române din Basarabia de Nicolae Mătcaș (2010), Deschidere spre universalism. Literatura română din Basarabia postbelică (2010) ș.a.

Pentru predarea și învățarea limbii române la cursurile pentru alolingvi, la solicitarea domnului Al. Bantos, cunoscutul lingvist român Valeriu Rusu, profesor de limba română, șef al Departamentului de Lingvistică Comparată a Limbilor Romanice și Română de la Universitatea din Provence (Franța), colaborator al revistei și prieten al multor confrați de breaslă din Republica Moldova, s-a angajat să scrie și a elaborat două lucrări, care au fost editate în colecția „Biblioteca revistei...”: Limba română. Cuvinte și imagini și Limba română. Limbă, literatură și civilizație (ambele în 1997).

Atunci când nu au existat sponsorizări pentru editarea aparte a unor lucrări necesare școlii, domnul redactor-șef le-a rezervat câte un întreg număr de revistă: studiul lui Ion Ciocanu pentru profesorii și elevii de liceu Literatura română din Republica Moldova („Limba Română”, nr. 8, 1997); lucrarea profesorilor metodiști din România Dumitru Ivănuș, Silvia Pitiriciu și Dragoș Vlad Topală Metodica predării limbii și literaturii române în gimnaziu și liceu („Limba Română”, nr. 2, 1999). Câte un exemplar al respectivului număr de revistă a fost expediat în fiecare școală din Republica Moldova. Numere speciale ale revistei aduc la cunoștința cititorului basarabean sumarul articolelor patriarhului lingvisticii Eugen Coșeriu vizând problema romanității și a românității limbii noastre, al numeroaselor rezoluții ale conferințelor științifice și al deciziilor Academiei moldave privind numele corect al limbii noastre, necesitatea revenirii la grafia latină etc.

Alexandru Bantoș este organizatorul mai multor conferințe privind identitatea noastră etnolingvistică. Două sunt memorabile pentru timpul în care au fost organizate, locul în care și-au desfășurat lucrările și ecoul lor în conștiința basarabenilor aflați la răspântie de drum în ceea ce privește originea, limba, numele lor adevărat, relațiile lor cu românii din dreapta Prutului: Conferința cu genericul Limba română este numele corect al limbii noastre, care și-a ținut lucrările la 20-21 iunie 1995, în prima zi în sala de ședințe a Parlamentului Republicii Moldova, iar în cea de-a doua zi – în Sala de ședințe a Uniunii Scriitorilor, și Conferința Limba – atribut esențial al unității naționale, organizată în incinta Universității de Stat din Moldova la 1 februarie 2010. Nici dl acad. Silviu Berejan, nici subsemnatul nu erau de acord cu organizarea conferinței din 1995, pentru că, după o campanie de recuperare a identității noastre etnolingvistice pe parcurs de șase ani, eram conștienți de faptul că toți, inclusiv democrat-agrarienii și stataliști de-alde Vasile Stati, Arcadie Dziubinski ș.a. știau care este numele corect al limbii noastre, însă nu voiau să-l accepte în niciun caz din considerente pur politice, termenul pentru denumirea limbii implicându-l pe cel – categoric nedorit de ei – pentru denumirea națiunii majoritare din republică. Bantoș însă, convins de Dumeniuk-rebelul că picătura sparge piatra nu prin forță, ci prin căderea deasă, ne-a mobilizat la muncă. Savanți precum Stanislav Semcinski din Kiev, Rajmund Piotrowski din Leningrad, Nicolae Corlăteanu (în sfârșit!), Silviu Berejan, Anatol Ciobanu, Nicolae Mătcaș ș.a. au rostit răspicat și au demonstrat de la tribuna Parlamentului, pentru a nu știu câta oară, adevărul că suntem români și vorbim limba română. Cred că cel mai mare câștig al nostru și cel mai mare merit al colectivului redacțional al revistei „Limba Română”, dar mai cu seamă al lui Alexandru Bantoș, a fost că atunci l-am recuperat și reabilitat oficial pe academicianul Nicolae Corlăteanu, care, învingând frica și eliberându-se de sclavul din sine, prin referatul de bază, i-a îndemnat pentru prima oară sincer, deschis, pe deputații noștri să înțeleagă și să nu se mai ascundă după deget în privința denumirii corecte a limbii noastre: e română și punctum!

Cea de-a doua conferință, din 2010, a fost organizată nemijlocit de Alexandru Bantoș sub pretextul aniversării a 95-a de la nașterea lui Nicolae Corlăteanu și al lansării volumului Testament. Cred în izbânda limbii române. În condițiile agresiunii violente contra denumirii limbii și a vorbitorilor ei din partea conducerii voroniniste, au fost puși la zidul rușinii încă o dată răuvoitorii limbii române și ai neamului românesc, care încercau (și mai încearcă în continuare) să speculeze cu numele academicianului Corlăteanu, de astă dată – cu adevărurile sfinte rostite în Testamentul său.

Nu pot fi trecute cu vederea nici alte manifestări științifice importante: conferințele Limba română în Republica Moldova. Dreptul la normalitate (august 2009); Limba – atribut al identității naționale (februarie 2010); Școala națională. Recuperarea destinului european (aprilie 2010); Revista „Limba Română” – două decenii în serviciul culturii naționale (mai 2011); simpozioanele „Și când gândesc la viața-mi...”. Eminescu – 160 (ianuarie 2010); Stropit de slavă ca de sânge. In memoriam Grigore Vieru (februarie 2010) ș.a.

b) Activitatea de redactor de revistă

Alexandru Bantoș asigura nu numai formatul revistei, extinderea compartimentelor, planificarea și, în cazuri extreme, comasarea numerelor. Comandá din timp autorilor materialele conform tematicii, nu le permitea invitaților la colaborare să se lase pe tânjală, își făcea din timp rezerve pentru numerele viitoare ale revistei. Grație temperamentului său coleric, exuberant, dar și caracterului său de publicist înnăscut și bun psiholog, sociabil, comunicativ, insistent, știa să găsească limbă comună cu orice autor sau interlocutor, cunoscut personal sau virtual (prin intermediul IT), să-l inspire și mobilizeze la colaborarea cu revista noastră de suflet. Așa se explică faptul că, în comparație cu numărul de autori restrâns și inițial limitat, în principiu, la spațiul românesc est-prutean (și, episodic, transnistrean), în timp revista s-a extins substanțial prin atragerea unui număr impunător de colaboratori din România (Academia Română, marile centre universitare din Iași, București, Cluj-Napoca, Timișoara, Oradea, Constanța, Galați, Suceava, Craiova, Uniunea Scriitorilor din România, Institutul de Științe Pedagogice, Ministerul Educației) și de peste hotare (Ucraina, Letonia, Franța, Spania, SUA ș.a.), ea însăși căpătând recunoaștere și autoritate în spațiul general românesc și devenind cunoscută în lume (numai ca urmare a invidiei și ranchiunei tradiționale ce ne caracterizează, revistei i-a fost respins la momentul atestării de către institutul omolog al AȘM statutul de revistă științifică, deși aici își publicau rezultatele cercetărilor savanți notorii și aspiranții la titluri științifice din RM și România). De menționat că și colegiul de redacție al revistei s-a îmbogățit cu nume noi din aproape toate centrele științifice și universitare din România și cu nume ilustre ale unor compatrioți din diasporă.

Rari la noi redactori-șefi care să salahorească zi și noapte (scrisesem chiar un articol aniversar despre dumnealui cu titlul Salahorind la cetatea limbii române, care rămâne actual și astăzi, numai că verbele, cu părere de rău, trebuie puse la timpul trecut) cu creionul în mână la redactarea materialelor primite la redacție. Exigent cum îl cunoșteam cu toții, nu-i tremura inima (și nu-l mustra niciodată conștiința) să respingă materialele scrise de mântuială, fără suport științific sau vervă publicistică, indiferent de mărimea ișlicului semnatarilor. Nu puteam să nu-i urmăm exemplul (benevol, fără plată, de dragul revistei ce-și făcuse un nume de glorie în spațiul est-prutean, dar nu numai), de la vlădică pân-la opincă. Caracteristica apreciativă pe care i-o face unui membru al colegiului cred că i s-ar potrivi mănușă (exceptând calificativele „îndelung”, „cu tenacitate” și „migălos”, „avea răbdarea”, pentru că Bantoș era vulcanic și veșnic grăbit, așteptându-l și alte treburi de rezolvat) domniei sale înseși: „...urca la biroul de la etajul 5 al Casei Presei, unde era sediul revistei, la ora fixă, rămânând îndelung față în față cu manuscrisele autorilor. Avea răbdarea și priceperea de a lucra cu tenacitate, migălos, textele, înnegrind paginile și copiindu-le de iznoavă, dacă era cazul, pentru dactilografiere”. Vai de capul și de răbdarea pe care trebuia să le aibă totdeauna cu sine biata dactilografă!

c) Activitatea lingvistico-literară, publicistică și de culturalizare

Ancorat în iureșul transformărilor social-politice din realitate, al marilor bătălii pentru scoaterea la iveală a adevărurilor istorice ascunse, falsificate sau distorsionate privind identitatea etnolingvistică a românilor basarabeni, aflat în preajma unor somități științifice și artistice antrenate în luptele interminabile pentru menținerea ființei naționale (Eugen Coșeriu, Nicolae Corlăteanu, Silviu Berejan, Solomon Marcus, Eugen Simion, Grigore Vieru, Mihai Cimpoi ș.a.) pentru elucidarea și promovarea evenimentelor istorice și a adevărurilor despre noi și limba noastră, excesiv de modest când venea vorba despre meritele sale, Alexandru Bantoș nu s-a pretins nici om de știință, nici persoană de creație, ci, așa cum însuși se caracterizează în titlul unei cărți proprii, un simplu „martor la răspântia destinului”. Citiți-i cartea, prefețele la antologiile colective, articolele „de fond” din revistă, întrebările adresate persoanelor intervievate, „portretele” unor personalități ilustre din știința, cultura, literatura și arta română contemporană (Sextil Pușcariu, Grigore Nandriș, Eugen Coșeriu, Silviu Berejan, Solomon Marcus, Valeriu Rusu, Nichita Stănescu, Grigore Vieru ș.a.) și vă veți convinge că în persoana domnului redactor am pierdut nu un „martor” contemplativ inert la evenimentele de la răspântie de destin, ci un subtil cunoscător al realizărilor concret istorice, lingvistice, literare, artistice, un ardent și consecvent promotor al acestor realizări, iar prin actualitatea și acuitatea cu care sunt prezentate evenimentele și problemele de importanță vitală pentru ființarea noastră ca neam în istorie, un participant nemijlocit și de un activism civic uimitor. În ceea ce privește curajul, implicarea personală și spiritul combativ de publicist de anvergura Tăunului din romanul scriitoarei Ethel Lilian Voinich, este suficient să enumerăm câteva dintre titlurile articolelor în formulările lor gravate în granit autentic (și recognoscibil, pentru cine i-a cunoscut verva publicistică a autorului) alexandrubantoșiene: Un lingvist care vine din viitor, Quo vadis, Republica Moldova?, Eminescu și Basarabia, Limba română, test la democrație și adevăr, Niciodată n-am trădat limba română, Curajul de a privi în urmă, Reconstrucția identitară și reflexele sindromului politic, De la Podul de Flori la Podul Indolenței, Cine trage sforile în Guvern?, Țara mea de dincolo de Prut, Procesul de integrare națională a basarabenilor este ireversibil, Lupta continuă. Alexandru Bantoș a purtat cu cinste și binemeritat carnetul de jurnalist și de scriitor autentic.

Spuneam mai sus că, prin extinderea ariei de preocupări (de la o oarecum searbădă la început revistă de limba română și metodica predării ei în școala medie la o revistă de știință lingvistică, literară, istorică, sociologică, de cultură și artă ș.a.), revista și-ar fi pierdut caracterul ei atestat prin acte formale de revistă pur științifică (dl redactor a suportat ani de-a rândul greu această ofensă adusă, în primul rând, oamenilor de știință notorii participanți, prin elaborările dumnealor, la „creșterea limbii românești și a Patriei cinstire”, dar și tinerilor savanți doctoranzi și masteranzi, care foloseau această platformă pentru accederea în lumea mare a științei prin elaborările lor), în schimb și-a câștigat statutul unanim recunoscut de comunitatea intelectuală nu numai din RM, din Țară, ci și de pe glob, de prestigioasă publicație de limbă, cultură și civilizație românească. Acesta a fost și rămâne meritul incontestabil al redactorului-șef. Prestigiul revistei, lato sensu, i-a fost asigurat de multitudinea de probleme neocolite abordate, de contribuția la mișcarea de renaștere identitară și spirituală a românilor basarabeni, de autoritatea la scară națională și internațională a membrilor colegiului de redacție și a unor autori activi ai revistei (o parte din numele acestora menționate supra).

În paginile revistei au răsunat pentru prima oară, spuse cu autoritate științifică de necombătut, cu curaj civic rar întâlnit în societatea noastră deprinsă să suporte tacit toate falsificările istoriei și, în același timp, cu o corectitudine și reținere de invidiat în explicarea lor pe un ton academic, marile adevăruri devenite, în timp, literă de lege sau expresii înaripate: „Limba română este numele corect al limbii noastre” (Conferința științifică internațională de la Chișinău cu acest titlu, 1995); ,,A promova o limbă moldovenească deosebită de limba româna este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greșeală naivă, ori o fraudă științifică; din punct de vedere istoric și practic, e o absurditate și o utopie; și, din punct de vedere politic, e o anulare a identității etnice și culturale a unui popor și, deci, un act de genocid etnico-cultural” (renumitul citat din Eugeniu Coșeriu).

Tot de aici, din paginile revistei, în momente de disperare, din lipsă de resurse financiare, au fost lansate semnalele S.O.S către oficialități, eventuali sponsori, oameni căpătuiți, persoane cu suflet nobil să nu permită să se înece nava-amiral din fruntea luptei pentru renaștere națională și recăpătarea conștiinței de sine și de neam, pentru propagarea „veșnicelor adevăruri”, pentru a lumina masele de români basarabeni ținuți sute de ani în beznă cu lumina cea dreaptă a adevărului, cum ne învăța la 1917 preotul deșteptării noastre Alexei Mateevici:

„Să nu lăsăm să dispară această revistă („Limba Română” – N.M.); dacă dispare această revistă, atunci ne-am trădat cultura națională, ne-am trădat identitatea spirituală, am trădat dimensiunea spirituală a omului ca ființă spirituală: limbajul. Dimensiune care pentru noi se justifică prin forma limbii noastre: limba română. Ceea ce înseamnă că, dacă această revistă moare (...), începem să murim cu toții spiritualicește și nu mai suntem noi înșine”(citat din E. Coșeriu); „Putem asista indiferenți la încetarea apariției revistei „Limba Română” de la Chișinău, exact într-un moment când este tot mai mare nevoie de ea?” (acad. matematician Solomon Marcus); „Chiar nimeni dintre actualii conducători ai Republicii Moldova – miniștri, viceminiștri, parlamentari, șefi de departamente –, care, la urma urmei, au avansat în tagma cărturarilor și a ierarhiei sociale ajutați și de revista „Limba Română”, să nu conștientizeze că această publicație are acută nevoie astăzi de susținerea instituțiilor statului pentru a supraviețui?” (citat dintr-o catilinară de-a subsemnatului).

Au fost, în asemenea momente disperate, situații în care redactorul-șef, care, în principiu, nu suporta umilirea, poclonirea în fața mai-marilor, potentaților, a clacat, totuși, pactizând, fie și numai preț de-o clipă, cu diavolul, publicând pe prima copertă a unei reviste de limbă și cultură pozele unor personalități politice românești de vază: Ion Iliescu, președinte al României, Teodor Meleșcanu, ministru al Afacerilor Externe (în subordinea căruia nimerise și Departamentul pentru Românii de Pretutindeni), Mircea Snegur, președinte al RM. Probabil, în speranța naivă că aceștia se vor pătrunde de un sentiment de empatie față de strigătul disperat al susținătorilor morali ai revistei. Chiar subsemnatul a avut de suferit, în urma acestei pactizări, cu un manuscris despre demonstrațiile studenților bucureșteni contra franțuzirii limbii române din saloanele aristocrației, din teatrul național, parlament etc. și din mediul urban românesc de la începutul secolului XX și despre reacția marelui istoric și profesor Nicolae Iorga la invitația studenților de a ieși la protestele din stradă; articol trimis de la București redacției, planificat pentru publicare și scos, în ultima clipă (și pierdut irecuperabil!), fiind înlocuit cu străfulgerarea președintelui Mircea Snegur că „Limba română este numele corect al limbii noastre” (același Președinte, care, la începutul anului 1994, la Congresul din februarie de la Chișinău „Casa noastră – Republica Moldova”, lansase renumitul apel „Să ne ținem de neamuri!” (de parcă n-am fi unul și același neam!), mai vorbind și despre o dulce limbă moldovenească deosebită de română, și care, în același an, în ziua în care democrat-agrarienii votau în Parlament renumitul scandalos articol 13 din Constituție cu limba moldovenească drept limbă de stat, de bine ce știa care e numele corect al limbii noastre, lipsea, cu calmul său proverbial și împăciuitorist, de la sesiunea care avea să ne țină în rușinea lumii civilizate încă aproape trei decenii (până la 16.03.2023). Deșarte iluzii! Compromisul redactorului deznădăjduit nu i-a adus ajutorul sperat, ci, metaforic vorbind, năruirea visului lui moș Ion Roată că sărutul pe obraz al domnitorului Cuza Vodă îi va face viața mai ușoară sub asuprirea abil mascată din partea boierilor demagogi locali. A fost, poate, una dintre puținele supărări și șicanări pe parcurs de trei decenii de colaborare dintre subsemnatul și domnul redactor.

III. Omul de omenie Alexandru Bantoș

Lui Alexandru Bantoș îi plăcea să spună că nu face parte din niciun partid, că nu se implică în politică, recunoscând că nu face decât o singură politică: aceea a limbii române. În convingerea că nu trebuie să facă nicio concesie în privința promovării adevărului despre noi și limba noastră. Era un luptător neînfricat. Temperamentul său coleric îi aprindea pornirea vulcanică și îi motiva îndârjirea leonină cu care își apăra convingerile. În alte situații caracterul numit ar fi putut să pericliteze relațiile umane și ritmul normal de lucru. Pornirea năvalnică a lui Bantoș avea nevoie să fie stinsă la vreme de calmul olimpic și înțelepciunea socratică a unui Dumeniuk, Mătcaș, Corlăteanu, Leo Bordeianu... Dar temperamentul coleric al lui Sandu (cum ne plăcea să-i spunem cu dragoste între noi mie, lui Dumeniuk și Berejan) avea și o fațetă nobilă: după ce se „răcorea” și începea să judece la rece, dânsul găsea în sine tăria de a-și cere scuze nu numai de la un venerabil academician, reputat profesor, priceput secretar general de redacție, ci și de la o simplă secretară, corectoare sau dactilografă necăjită, pe care, în înțelegerea dumisale întârziată, ar fi obijduit-o sau ofensat-o pe nedrept. De aceea scuzele dumisale erau credibile, greșelile comise fără voie iertate, iar domnul director respectat cu bunăvoință și simpatie, nu de frică. Altminteri, Alexandru Bantoș era o fire bonomă, modest, sufletist, grijuliu, compătimitor, săritor la nevoie, familist model, tată și bunic adorabil... Rămas, în aprilie 1994, după ministeriat și respingerea la realegerea pe post de șef la Catedra de Limba Română de la Pedagogicul „Ion Creangă”(căruia îi dăruisem peste 33 de ani de activitate onestă) fără loc de muncă, dumnealui m-a angajat imediat ca redactor-stilist la revistă. Alt exemplu: într-o zi, care era cât pe ce să devină fatidică pentru mine (19 iunie 2013) în urma suferirii unui infarct miocardic acut, simpaticul cuplu Bantoș (Alexandru și doamna Ana), aflat, din întâmplare, în vizită în apartamentul de pe Ștefan cel Mare din Chișinău, la insistența fiicei și ginerelui meu din depărtatul Montreal, a fost cel care a contribuit la salvarea mea, internându-mă de urgență la Institutul Republican de Cardiologie. Le rămân îndatorat și cu regretul că, personal, n-am fost în stare să fiu lângă prietenul meu și să-l salvez și eu în cumplita zi de 28 martie 2025.

Nu știu dacă Alexandru, în funcție de redactor-șef, nu se va fi săturat vreodată de noi, oaspeții nepoftiți ai revistei. Personal, când mi-era nespus de greu pe suflet, dar și când nu aveam cui să-i împărtășesc o bucurie, îl căutam pe domnul redactor. Atenția cu care te asculta, balsamul vorbelor bine însăilate care cădeau tămăduitor pe rană, tonul sincer cu care îți vorbea despre durerile sau micile-marile sale bucurii te făcea să fii mai blând cu cei din jur, mai puțin supărat sau înrăit pe lume, mai încrezător în triumful adevărului. Părerea mi-o împărtășea și colegul de fapte bune și de suferință comună, veșnic tânărul și dătătorul de încredere și optimism Ion Ungureanu. Casa mare și primitoare a Limbii Române „Nichita Stănescu” și redacția revistei „Limba Română” erau și casa noastră. Cred că din aceste considerente tot la Alexandru căutau o picătură de balsam pentru sufletul lor îndurerat Ion Dumeniuk, Nicolae Corlăteanu, Silviu Berejan, Grigore Vieru, Valeriu Rusu. Prin atenția pe care le-a acordat-o și prin respectul pe care li l-a purtat, sunt convins că le-a prelungit câtuși de puțin viața pe acest pământ. Anume lui, ca unui preot-duhovnic, înainte de plecarea la ceruri, i-au mărturisit „păcatele” nemuritori precum Ion Dumeniuk, Nicolae Corlăteanu, Silviu Berejan, Grigore Vieru, Valeriu Rusu...

Atent și respectuos față de alții, manifesta o modestie exagerată când venea vorba despre relevarea meritelor proprii. Țin minte că prin mai 2010, aflându-mă la odihnă în Canada, însăilam în grabă cu teama de a nu întârzia un articol despre coleg cu ocazia apropiatului său jubileu de 60 de ani. Mare mi-a fost mirarea să aflu de la colegii din redacție, la întoarcere la Chișinău, că domnul redactor-șef nici n-a vrut să audă despre celebrare, ba nici articolul nu acceptase să fie publicat. Zadarnică fu truda mea disperată din Montreal și irosirea câtorva zile bune din intențiile familiei de călătorie prin locuri neumblate! Cu mare greu au reușit niște persoane mai curajoase să-l înduplece să publice articolul respectiv la un an de la scurgerea evenimentului (altminteri se supăra autorul).

Având același dor nestăvilit de copiii noștri care își duc traiul pe meleaguri străine, de multe ori Sandu îmi relata cu mândrie despre împlinirile profesionale ale fiului Mihai, din Chicago, ale fiicei Doinița și ale ginerelui Mircea, de succesele nepoțicăi Bianca, studentă medicinistă (acum doctorandă) la universitate, de creșterea ca din apă a nepoțelului Thomas din Geneva. Pentru a nu rupe complet legăturile cu baștina și patria părinților și strămoșilor, Sandu îi mai ducea din când în când în vizitele lor estivale în RM pe nepoții Bianca și Thomas pe la casa (pentru Sandu părintească) singură a străbunicilor din Hiliuți, Râșcani, să vadă de unde își trage rădăcinile neamul Bantoșilor. Thomas, care nu mai văzuse casa străbunicilor, prima oară intră hotărât înăuntru. Bătrâna casă, pornită să-i salute sau clătinându-se fără voie la bătaia vântului puternic de-afară și scârțâind din încheieturi, îl făcu să-și mai tempereze din pornirile curajoase de la început, ba chiar parcă îi insuflase un pic de frică: „Grand-père, cette maison va tomber?!..” („Bunicule, șandramaua asta ar vrea să pice (peste noi?!)”). Și a tulit-o repede afară... Greu bunicului basarabean să-i insufle dragostea de locul în care „s-a născut veșnicia” unui orășean elvețian nativ! De acum înainte în casa bunicilor de la Chișinău îl va aștepta în prag numai bunica lui cea dragă, doamna Ana, iar pe perete, în casa primitoare a soților Bantoș – poza din ramă a bunicului Alexandru schițând un zâmbet dulce-amărui...

Icoana chipului blând și resemnat în fața destinului implacabil al domnului redactor Alexandru Bantoș va rămâne vie și neîntinată în sufletele noastre.

Fie-i amintirea eternă!