Poezii

Nimic întâmplător...

               Pentru Ana Blandiana

Nimic întâmplător în viețile noastre

și de aceea trăiesc în convingerea

că memoria nu trădează existența,

ci o confirmă, salvând-o,

pentru supraviețuirea tuturor;

gloria a fost pe parcursul vieții

un eveniment uneori suspect sau dizgrațios

într-o mulțime ce făcea coadă la propria-i condiție,

în care m-am regăsit ca într-un film mut

în alb negru,

mai mult uimită decât speriată

și, la un moment dat, din instinct, mi-am zis:

Doamne, câtă răbdare ai cu viețile noastre,

deși plânsul este interzis,

iar ipocrizia este clamată ca virtute...

Îndelungata invocare

Nu ai milă de tine, iubire,

tu știi că frumusețea neatinsă

este o himeră și inutilă pierdere,

te înalți ca iedera pe zidurile umilinței,

la nevoie te târăști până la încheietura ierbii

și nu-ți pasă că te calcă în picioare nevolnicii urii,

convinsă că te-a născut bucuroasă

o maică îndurerată în veșminte cerești

după o îndelungată invocare către stele.

Ochiul interior

Dacă mormântul este gol

înseamnă că moartea nu va mai exista,

s-a petrecut o dematerializare

din care s-a desprins o formă pură

vizibilă doar cu ochiul interior

iar mormântul nu mai are întrebuințare

sub tronul pietrei răsturnate.

Altfel de iubiri

Iubirea de țară pare o lozincă

când se recită că este esența vieții,

dar sigur curge din ea subțire și nevăzut

un fior ce nu-i apă sau sânge,

și când ești singur și departe

în locul tău plânge…

*

Ce fină este pielea ta, femeie,

patinez cu degetele și mă înviorez

la lumina ochilor tăi

și tu devii mai frumoasă ca ei…

*

Umilințele sunt trandafiri

crescuți în inimă, spinii lor

metamorfozează un zâmbet greu sesizabil

așteptând înflorirea.

*

Mielul acesta abia născut

în zariștea iernii

și purtat pe brațe în triumf de păstori

va fi ofrandă la mese împărătești,

firele de iarbă se vor înroși

cu sângele lui și se vor îndestula

turmele de păsări, înmulțindu-se…

Unghia de cer

unghia de cer vârâtă-n carne,

Doamne, o tot port pe crug de os,

încolțit de marile vacarme

din infernul coborât prea jos;

pe viață și pe moarte îmi aștern
capul bunei speranțe ca un mic alean,
mă rotesc la polul înfrigurat etern

ca în burta calului troian.

Amenințări...

Îi este dat acestei lumi să fie

deopotrivă amenințată

de viață și de moarte deodată,

fiindu-și propria stafie,

rămâne iar suflarea înecată

în cea mai inutilă încercare

de a te salva prin suferință

de moarte și de disperare.

Soldatul iluziei

sosesc de pe teribilul front al iluziilor

oho, câți plumbi mi-au ciuruit sentimentele!

trăim prin inimă drumuri albe

și nesfârșite broboane de rouă pe ochi

luminau amintirea iubitei –

singura mea pușcă în tranșee

singura mea pușcă împotriva morții noastre –

nimic nu-mi putea întuneca entuziasmul

nici praful planetei

nici soarta camarazilor

în cămașă de forță peste nervii melancoliei...

ehei, eroică biografie a anilor tineri

putea să mi se întâmple prieteni

de n-ar fi rătăcit într-o clipă înșelătoare.

o așchie neagră dintr-o pușcă rebelă

în umărul drept însângerând iluzia...

caut de atunci umbra unui măslin

ca un soldat umbra singurătății.

Poveste de război

Tatălui meu, Vasile

Îmi vorbise tata de război:

gloanţele veneau cum scuturi pruni,

dintre noi căzură cei mai buni

și părea că merge veacul înapoi

ca un car masiv târât de boi.

Aveam cer, dar nu-l priveam de teamă,

ca albastrul să nu pară fum;

putrezea-n auz cuvântul: buumm!

și-l uitam pe cel născut din mamă,

de era uitarea ca o rană.

Şi visam copii şi stele

milioane pe deasupră-mi să se nască,

ca o iarbă limpede, cerească

și să-mi scoată trupul din piroane;

cel ce uită, ca o vită pască!

Astfel îmi vorbise tata de război,

gloanţele veneau cum scuturi pruni,

dintre ei căzură cei mai buni,

și părea că merge veacul înapoi

ca un car masiv târât de boi.

Răstignirea lacrimii

O lume răstignită brutal,

cu semi-muți, semi-sluți,

cu mulțimi în genunchi în zadar,

nici măcar câinele nu mai știi

împotriva cui să-l asmuți,

unde s-a ascuns Raiul promis,

poate în propria-i singurătate s-a închis

bat clopotele, se anunță furtuna

și că se vor săpa gropi comune pe lună,

să ajungă morții mai aproape de Rai

că prea s-au micșorat șansele

pe pământ propria groapă s-o ai,

condica morții se scrie cu sânge,

împietrite sunt lacrimile mamei când plânge,

și pentru eroul ce moare

și pentru cel ce învinge,

astfel moartea devine un fapt banal

în această lume răstignită brutal.

Qui prodest?...

Ce va rămâne după ce veți termina

de pârjolit iarba și aerul,

lacrimile vor îngheța pe obrazul pruncilor

aliniați pentru exod?

Mâna va obosi să scrie cu cenușă,

ochii de cârpă vor filtra ceața,

dinspre răsărit moartea va fi comercializată

la preț de înger,

dinspre apus clopotele vor tângui morții,

fericirea se va turna în pahare cu țârâita –

un zgomot menit să bruieze cum se înfig

sulițele frigului în cadavrele morților…

Qui prodest, Doamne, îndură-Te iar,

să nu rămână Raiul o creație în zadar…

Cu tristețe despre insignifianță... 

Mă pregătesc să scriu un poem de dragoste

fericit cu inocența copiilor

și cu lumina din ochii doamnei mele,

dar dau năvală știrile despre moarte

și brusc mă întreb derutat

dacă dragostea mai are sensul

ce ne poate salva de nimicul neantului

când unii fac din moarte o prioritate

și din viață o insignifiantă valoare pentru trecut.

Esența nemuritoare

Nu, sfârșitul lumii nu este aproape

deși se vede ceața cum arde pe ape,

sfârșitul este foarte, foarte departe

deși norii sunt aliniați ca într-un cortegiu de moarte,

sfârșitul lumii nu-i când latră câinii

și ți se usucă lacrimile în căușul mâinii,

nici când iarba arde sub care de foc

pentru că primăvara o va înverzi la loc,

sunt semne că sfârșitul lumii este foarte departe

pentru că esența ei este foarte fără de moarte.