Românismul – avataruri identitare

Oricât am încerca să punem revista „Limba Română” doar în rama unei publicații culturale consistente, rădăcinile ei adânci se întind profund și în zbuciumul istoric al fraților noștri de peste Prut, legându-i de țara-mamă prin rolul greu, dar esențial, din scenariul unui destin național zămislit de Dumnezeu și chinuit de alunecările haotice ale istoriei – un rol construit pe tema sacrificiului și asumat conștient de această revistă de cultură!

Și dacă deciziile istorice luate politic spre șubrezirea neamului, cu scopul de a despărți frate de frate, copii de părinți, copacul de rădăcina lui, au generat o existență ca o carte ruptă în două, pe linia Prutului, cuvântul românesc a rămas liber din clenciul acestei hotărâri fade, supraviețuind fertil, cu demnitate, pe harta lingvistică a lumii, pretutindeni unde românii își trăiesc destinul asumat. Eticheta pusă acestora – români de pretutindeni – asociază adverbului matricea vorbirii românești și astfel, pentru acest popor, limba devine un spațiu deschis, al locuirii în zona de perenitate a spiritului românesc – materna noastră.

Cu atât mai mult, revista „Limba Română” este un loc ales cultural unde se adună românitatea, în esența ei. Nu se poate vorbi despre identitate românească fără a deschide paginile acestei reviste de cultură editată la Chișinău cu mai mult de trei decenii în urmă și păstorită astăzi de familia intelectualilor Ana și Alexandru Bantoș, cărora Grigore Vieru le-a dedicat poezia Limba română, în care metafora poartă în adânc toată lupta celor doi pentru supraviețuirea demnă a revistei: „Din cauza durerii/ Firescul dor al limbii/ Îl preamăresc şi-l cânt./ Şi din aceeași pricină/ Puterii Tale, Doamne,/ Mă închin”.

*

Nu se poate vorbi despre identitate – sentimentul acesta nobil – fără a face o incursiune în metafora operei poetice a eternului Eminescu și a contemporanului nostru Grigore Vieru, plecat în 2009 în Marea călătorie spre cerești tărâmuri.

Poezia lor – o incursiune inițiatică în identitatea românească!

În prima lună a anului 2024, care a rodit cultural prin Ziua Culturii Naționale, i-am asociat prin destinul lor lumesc, în numele desăvârșirii neamului, într-un simbol adânc de unitate întru creație și de unire. Printr-o minimă aritmetică, am pus într-o metaforă nașterea lumească și plecarea celor doi în eternitate. Și a rezultat o imagine de oglindire a timpului în el însuși, cuantificând în vers și viers, după mai bine de un secol, perenitatea limbii române acasă, ca zbatere între două stări: de a fi străină și de a fi înstrăinată, printr-un destin comun. Nu pot să nu redau aici cuvintele lui Grigore Vieru publicate în revista „Familia Română”, an.10, nr. 1(32), 2009 – anul când poetul a urcat pentru totdeauna la ceruri: „La Chișinău mă simt între străini, la București – printre înstrăinați. Dar tot de București mi se face dor atunci când lipsesc din el”.

Într-o simetrie simbolică, Grigore Vieru s-a născut la 75 de ani de la moartea lui Eminescu și a murit la vârsta de 74 de ani, în anul 2009, când destinul i-a hotărât plecarea la Ceruri, înscriindu-l pe orbita celor 120 de ani care trecuseră atunci de la moartea lui Eminescu. Într-o cheie subiectivă, am interpretat faptul că nașterea lui Eminescu și nașterea și moartea lui Vieru au ales același anotimp – în miez de iarnă, ca semn al perenității lor culturale în albia limbii române, convertite în poezie.

Creația celor doi poeți geniali valorifică predilect fondul principal lexical, ridicându-l la rangul de purtător de poezie, printr-o învestire contextuală care a dat sens adânc limbii noastre identitare. Opera lor pune cuvântul comun, simplu, în postura eleganței și a rafinamentului matricial, esențializându-l în limba maternă a sufletului românesc. Nu întâmplător am folosit singularul! Creațiile lor poartă, pe lângă pecetea autenticității, și partea comună a istoriei zbuciumate, asociindu-se discret, cu prototipul identității naționale, astfel încât limba română devine suportul unei opere colective, unice și perene, certificate drept maternă de toți cei care locuiesc pe ambele maluri ale Prutului și pretutindeni în lume.

Un popas în Doina eminesciană readuce în atenție evocarea hotarului istoric al românismului: „De la Nistru pân’ la Tisa/ Tot românul plânsu-mi-s-a/ Că nu mai poate străbate/ De-atâta străinătate”. Stratul toponimic dezvoltă o adâncă simbolistică a unui timp zbuciumat, configurat în universul nostru matricial, ca oază de latinitate într-o mare slavă! Față de această realitate istorică, constatarea eminesciană „biet român săracul/[...]/ străin în țara lui”, urmată de blestemul „Toţi dușmanii or să piară/ Din hotară în hotară, –/ Îndrăgi-i-ar ciorile/ Şi spânzurătorile!” capătă ecou în universul poeziei lui Grigore Vieru. În toată simplitatea ei, Doina consemnează, ca o cronică, durerea, revolta împotriva celor care ne-au alterat spiritul identitar: „Cine-au îndrăgit străinii,/ Mânca-i-ar inima câinii,/ Mânca-i-ar casa pustia/ Şi neamul nemernicia!”

Ecou peste timp și consonant cu Eminescu, Grigore Vieru reia tema înstrăinării impuse, construind poetic, în toată opera sa, suferința pierderii și speranța redobândirii identității. Poezia lui sporește, vers cu vers, zidul de apărare a identității, contopind Nistrul cu Prutul și astfel, simbolic, ștergând granița artificial stabilită între cele două Românii: „De-ai curge, tu, Prutule,/ De-ai curge pe Nistru,/ Să nu mă desparți/ De frații mei! …/ De-ai curge, tu, Prutule,/ De-ai curge pe Olt,/ Să nu mai fiu întrebat/ Ce caut,/ Ce caut în țara mea?!”

Sentimentul înstrăinării de matcă i-a susținut credința că lupta cu fluxul istoriei nu este zadarnică, având ca reper eminesciana Ce-ti doresc eu ție, dulce Românie: „Căci rămâne stânca, deşi moare valul”. Grigore Vieru își recunoaște în Eminescu rădăcinile poetice, iar venerația este sentimentul mărturisit într-o poezie dedicată: „Știu: cândva, la miez de noapte,/ Ori la răsărit de Soare,/Stinge-mi-s-or ochii mie/ Tot deasupra cărții sale” (Legemânt. Lui Eminescu).

Simbolurile adânci – miezul iubirii de limba română – se dezvoltă prin învestirea lucrurilor comune din realitatea cotidiană cu harul de a purta graiul simplu, străvechi, căruia poetul îi pune aură. Vârstele neamului sunt vârstele ființei, iar copilăria, cu ingenuitatea sa, evocă începuturile în spațiul locuirii lingvistice – univers nealterat și intangibil – printr-un simbol al rădăcinilor istorice ale românității. Argumentul îl oferă poezia Abecedar. Universul copilăriei cuprinde în substrat nuanța inițierii în arhetipul național, dând astfel sens existenței. Jocul „prost” care duce la pierderea cuvintelor definește simbolic momentul istoric al înstrăinării de limba maternă. Nuanța aproximării create prin structura „aproape toate cuvintele” fixează în metaforă ideea de criză identitară, pe fondul agresiunilor istoriei asupra românilor de peste Prut: „Când eram mic,/ Mă jucam în cuvinte./ Mă jucam prost/ – am pierdut aproape/ toate cuvintele”. Imaginea dezrădăcinării asociază părinții, ca entități genitoare, cu două adverbe care construiesc, într-o cronotopică suprapunere, nucleul spațiului („departe”) și al timpului („acum”) destrămat istoric: „N-aveam de la cine/ lua altele./ Tata era luat/ și dus departe,/ Mama tăcea”. De altfel, în toate poeziile lui Vieru, sentimentul identitar construiește, în zona de congruență a lui departe cu acum, o limbă maternă fluidă, un cod cultural și afectiv de comunicare răspândit pretutindeni în lume, unde românii îl poartă.

Vizionar, poetul își asumă mesianic momentul acesta întru dăinuirea limbii noastre materne: „N-am timp de pierdut,/ […]./ Încep să fac cântece/ cu numai două cuvinte”. Într-o altă poezie, Vieru întrevede, cu speranță, revenirea limbii române – „pasărea graiului” – la matcă, pe buzele neamului și anulează astfel eticheta falsă de limbă moldovenească. El simbolizează printr-o definiție poetică diferența dintre maternă și toate celelalte limbi de comunicare, iar mutilarea acesteia, prin hibridări forțate sau prin denumiri străine de actul său de naștere istorică, alterează spiritul identitar, adâncul ființei naționale, căci „… doar în limba ta/ Durerea poți s-o mângâi,/ Iar bucuria/ S-o preschimbi în cânt”. Pentru orice vorbitor al limbii materne, aceasta reprezintă rădăcina identității, locul arhetipal, profund, din care începe destinul și la care omul se întoarce ori de câte ori experiențele vieții îi produc suferința.

Matca românității în care să se adune confrații de pretutindeni a rămas, pentru Grigore Vieru, un vis, astfel încât, fără a exagera, considerăm că toată creația lui poate fi citită și în cheia dorinței de a-și vedea neamul reîntregit, într-un simbolic gest de reconstruire a părții întunecate din istoria Moldovei de peste Prut. Aducerea la matcă a tuturor românilor înseamnă consolidarea identității neamului, fiind, pentru Grigore Vieru, o perspectivă pe care firea lui vizionară o întrezărește profetic: „Pre pământ străvechi și magic/ Numai dânsa ni-i stăpână:/ Limba neamului meu dacic,/ Limba noastră cea română” (Limba noastră cea română).

*

Dacă poeții fac din metaforă un spațiu infinit în care se construiește simbolic identitatea națională, intelectualii plecați pe alte meridiane ale lumii, afirmându-se ca specialiști de marcă în domenii diverse ale cercetării științifice, îi consolidează nucleul. Mă voi opri la câteva exemple din zona lingvisticii și a literaturii, pentru că, așa cum am demonstrat, limba maternă se poziționează la rădăcina spiritului identitar.

Având experiența unei vieți trăite atât în țară, cât și peste ocean, familia intelectualilor Sanda Golopenția și Constantin Eretescu – lingvistul și antropologul – reunește două personalități ale lumii universitare din SUA. Experiența dezrădăcinării lor din spațiul matricial (România) și integrarea în țara de adopție (America) ar putea face obiectul unor memorii. În acest context, Sanda Golopenția a studiat un fenomen lingvistic ce se manifestă în cazul limbii materne vorbite în afara contextului geografic național. Lingvista consideră că s-a născut astfel un concept nou, articulând pe rădăcinile lingvistice ale maternei influențe din limba țării de adopție și generând astfel româna globală. Este un semn al adecvării omului la globalizare, fenomen specific lumii contemporane, dar și o expresie a efortului pentru păstrarea limbii materne, în procesul de comunicare, oriunde în lume. Astfel, deși spiritul identitar este zdruncinat de schimbarea spațiului locuirii, a contextului cultural și chiar dacă se pierde evident legătura directă cu matricea limbii materne și a culturii naționale, nevoia de comunicare este una vitală, care consolidează identitatea prin dimensiunea ei lingvistică. Pe de altă parte, Constantin Eretescu, antropolog, mărturisește cât de dureroase au fost dezrădăcinările sale repetate, mai ales prin influențarea adaptării la noul mediu cultural din țara de adopție.

Pentru Andrei Codrescu, scriitor american contemporan de origine româno-evreiască, limba maternă a avut mereu un statut nedefinit. Destul de târziu a aflat de la mama sa că este evreu, dar nici cu limba română nu a avut o legătură specială, așa că plecarea lui în America i-a adus acolo bucuria de a se simți cel mai confortabil, astfel încât identitatea i s-a consolidat peste ocean, ca om de cultură, care a scris și a publicat în limba engleză. Nici urmă de nostalgie după locurile natale și nicio umbră de criză identitară nu se remarcă în destinul acestui scriitor. De altfel, contactul sporadic, de-a dreptul rar, cu limba română și starea de confort cultural și lingvistic resimțite în America definesc într-un alt mod identitatea. Se poate vorbi la Codrescu despre o adopție a sa dinspre limba engleză, mai ales că structurile limbii române nu i-au fost foarte bine consolidate la momentul plecării definitive din România. Ceea ce uimește însă la Codrescu este faptul că, tematic, opera sa păstrează fragmente din spațiul nașterii sale în care imediat după Revoluție a revenit, scriind implicat, Gaura din steag.

Esențial este că pentru orice om spiritul identitar se construiește pe un suport lingvistic, în majoritatea cazurilor, limba maternă, căreia i se adaugă treptat mentalitățile, istoria, geografia locului, timpul, în toate dimensiunile universului. În opera unora dintre cei plecați în alte țări, apar nostalgiile după românescul odinioară, grefate pe suportul lingvistic al maternei, în vreme ce alții, cum este la Andrei Codrescu, spațiul confortului social și cultural este matricea în care structurile limbii române rămân un gen de portaltoi pentru limba țării de adopție, consolidându-le spiritul identitar complex.

*

Matcă a românismului, revista „Limba Română” este un loc ales, cu aură, în care oamenii care își conștientizează seminția și se circumscriu acesteia, se regăsesc, iar spiritul identității lor naționale se consolidează și se dezvoltă. Revista este un reper identitar, care magic își exercită cu har rolul de a coagula românitatea de pretutindeni.

Versurile regretatului poet Grigore Vieru: „Din Basarabia vă scriu,/ Dulci frați de dincolo de Prut./ Vă scriu cum pot și-i prea târziu,/ Mi-e dor de voi și vă sărut” răsună a ecou din depărtările cerești în care a poposit Poetul, chemând la unitate de neam și de țară. Dacă istoria va hotărî asta, atunci înfăptuirea unirii îi va repune pe iubitorii de neam și de țară în același spațiu matricial, consfințind limba română ca limbă maternă a românilor de pretutindeni.

Bibliografie:

Mihai Eminescu, Opere, vol. I-VII, ediție îngrijită de D. Vatamaniuc, București, Editura Academiei Române, 1999-2003

Grigore Vieru, Rădăcina de foc, București, Univers, 1988

Sanda Golopenția, Româna globală, Fundația Culturală Secolul 21, 2009

Constantin Eretescu, Moartea lui Patroclu, ediție revăzută, București, Spandugino, 2020

Andrei Codrescu, Gaura din steag – Povestea unei reveniri și a unei revoluții, București, Curtea Veche, 2008

The romanianism – identity avatars

Keywords: identity; mother tongue; national space; history; poetry

Identity is a dynamic concept, whose avatars build and rebuild under the direct influence of the course of history influencing the psychology of the individual and the masses. The Romanian Language Magazine is an authentic cultural product, in the pages of which, for over three decades, there has been a sustained struggle to preserve the national and linguistic identity of Romanians everywhere, valorizing fields of national culture: language sciences, literature, philosophy, anthropology, sociology etc., thus arguing that Romanians have the right to identity.