Poezii pentru Craiova

Poezii pentru Craiova   

noi pentru viață

noi pentru moarte

noi pentru sentimentul etern

noi să nu înțelegem

noi care am fost și cine suntem

omenirea îndurerată

din acea durere puternică

care orbește mintea

umanitatea pierdută

distrusă de lumea obtuză

noi, cei care credeam

noi, cei care nu credem

noi care speram

noi, cei care nu sperăm

noi care iubeam

noi, cei care nu iubim

noi care nu mai suntem acolo

fără familie fără virtute

cu un vis pe moarte

în fiecare moment

fiecare moment

un vis oprit

într-un pumn într-o lamentare

în apa care avansează

în vântul care bate

în soarele care arde și mai mult

***   

am fost doar un decupaj de timp

un borcan deschis

descoperit de vânt

un vânt care părea puternic

ca Mistralul

care mișcă valurile

de le face să urce

până la scările cheiului

eram doar un vid de aer

un arici ucis

pe marginea șanțului

de o mașină derapată

pe carosabilul umed

scăldat într-o ploaie de sare

sare grosieră de acoperit

fiecare gest și viitorul

am fost doar un altoi

un germene ieșit prost

o nenăscută floare neîmbobocită

cântam un imn de laudă

o înșelăciune a spiritului

rebelă numai pe piele

iarba părea să prindă rădăcini

și mirosul rămâne pe câmpie

am fost un steag

dizolvat în Sirocco

în căldura lipicioasă

de seara o primăvară

întârziată Vara Rece

de Sfântul Martin

cu morții noștri să se roage

pentru iertarea dimineții

doar toamna a adus pace

a adus tăcerea

frunzelor căzute

a stins vocea

în roșul aleilor

și răul părea

un pic mai ușor atunci

fu acoperit de zăpadă

***   

niciodată nu ne-ar fi părut

că putem greși

astfel încât să ajungem

să incendiem copaci

să inundăm câmpii

să dărâmăm întregi orașe

nu ne-am gândit niciodată

să rămânem indiferenți

la lacrimi și frică

de războaie nesfârșite

în ochii fetițelor

violate în fertilitate

nu ne-am imaginat niciodată

că viața ar fi

cruzime lucidă înșelăciune

material care nu se reciclează

imagine statică banală

la picioarele realității

***

plânsul devenise un păcat

nimeni nu-și mai simțea inima

atins de bine

nimeni nu se mai gândea la lanțuri

la libertatea refuzată

la cuvântul trădat

din viața care se ducea

dincolo de căderi

în pliurile uzate

doar câteva lucruri într-adevăr

câteva care să conteze

și acea mare în depărtare

care invadează camera

unde încerci să dormi

în respirația rarefiată

a lunii în curte

plânsul devenise un păcat

aproape ca un zâmbet

ca albul rochiei

ca mărul copilului

desfăcut în patru felii

la colțurile străzii

în reflexul disperat

al casei oglinzilor