Gândul de duminică seara


Dacă Nobelul ar fuziona cu Oscar, cu PEN-clubul și cu încă o sută de forumuri de triere a valorilor, pentru limba română, după părerea mea, textul care ar cuceri la mare distanță Aurul ar fi Harap Alb al lui Ion Creangă.

Este istoria, studiul antropologic, horoscopul poporului român.

Despre poporul român s-au scris zeci de mii, sute de mii dacă nu milioane de pagini, dar nici una dintre acele lucrări, datorate unor specialiști și unor savanți, nu cuprinde atât de profund, atât de exact și atât de lapidar portretul poporului român.

El, descendent din cei mai vestiți crai, stăpânul unei împărății fără egal de frumoasă și de bogată, îl primește în casă pe un milog („Spuneți-i lui Arpad, ducele Ungariei, stăpânul vostru, datori îi suntem ca un prieten unui prieten, în toate care îi sunt necesare, fiindcă este om străin, și de multe duce lipsă…”, zice Menumorut), care om străin, răspunzând generozității cu viclenie, i se face stăpân românului, îl face robul său, se prezintă pe sine ca de viță nobilă și-și supune sluga la cele mai irezistibile încercări cu intenția clară că vrea să-l suprime.

Într-o poveste, după ce Făt-Frumos îl omoară pe zmeu și o eliberează pe Ileana Cosânzeana, toate domeniile zmeului cu toate castelele și bogățiile lui, printr-o vrajă, au fost concentrate într-un măr. Ajunși acasă, prin atingerea mărului cu vergeaua fermecată, imensele averi din starea de virtualitate se vor desfășura din nou manifest în spațiu.

Scrierea Harap Alb e acel măr. Toată istoria poporului român, ale cărei tomuri adunate n-ar încăpea într-o bibliotecă uriașă, e concentrată în cele câteva pagini ale prozei lui Creangă.

Pentru că Harap Alb nu e, așa cum se repetă automat, un basm, ci un teribil roman parabolic care tratează drama poporului român.

Iar poporului român exact asta i s-a întâmplat. Au venit ba unul, ba altul, apăruți nici nu se știe de unde, și s-au milogit: Lasă-ne și pe noi aici, pe lângă tine, că ți-om fi recunoscători. Și poporul român, generos, i-a primit pe toți, iar aceștia, prin intrigă și silă, viclene uneltiri, făcături cu care poporul român, bun și cu frica lui Dumnezeu, nu era dedat, era victimă sigură, s-au făcut ei stăpâni și l-au transformat pe el în sluga lor, în iobagul lor, în sclavul lor pus să muncească pentru ei în lanțuri.

Astfel, românului i s-a luat tot, inclusiv, prin anularea dreptului său la moștenire, țara (împărăția), aceasta devenind moșia noilor stăpâni.

 Dar, mai îngrozitor decât prădarea tuturor bunurilor materiale, iar asta pe mine mă arde ca un rug nestins, lui Harap Alb i s-a răpit identitatea.

Și aceasta, după ce a fost deposedat de tot, i se face acum poporului român. I se spune răspicat, nu pe la colțuri, de la catedră: tu nu ești nimic, termină cu dacii și romanii, cu mâinile în care mai curge un sânge de roman, pe romani trebuie să-i urăști de moarte, schimbă-ți Imnul mincinos, tu nu ești român, România e o invenție a masonilor, nici cu dacii, niște barbari nenorociți, nu ai nici o legătură, Ștefan a fost într-adevăr mare: cel mai mare curvar, Vlad Țepeș un descreierat, Avram Iancu un nebun, Eminescu alt nebun, tu n-ai strămoși, n-ai istorie, n-ai ce căuta în țara asta.

Ne aflăm într-o hrubă sub pământ, cu o lespede de piatră deasupra capului. Nu auzim o vorbă în apărarea noastră, în restabilirea adevărului de fapt, dar cele din pasajul anterior ni se strigă zilnic de ne sparg urechile.

Și toate acestea ni s-au spus în Harap Alb.

Dar cea mai cumplită plagă abătută asupra poporului român este ceea ce romanul simbolic Harap Alb are drept esență: raptul identității. Poporul român este prezentat drept altceva decât ceea ce e. Nouă azi ne este imposibil de evaluat de ce rezistență a dat dovadă poporul român, ce luptă total inegală, total defavorabilă lui, a trebuit să ducă pentru păstrarea identității.

Războiul hibrid, prezentat ca o invenție de ultimă oră, românii l-au purtat milenii la rând. Ne mai dispunând de forța armelor, transformați în sclavi, ei au înlocuit spada, aflată în mâinile stăpânului (spânului) și dușmanului lor, cu armele alternative, ale războiului hibrid: limba, credința creștină, portul, obiceiurile, folclorul, familia tradițională. Dacă stați un pic și vă uitați: sunt exact țintele asupra cărora se dă asaltul azi. Cu același scop: pierderea identității. Ca Harap Alb însuși să creadă că el nu descinde din crai, el nu descinde din nimeni, a apărut așa de pe undeva, moșia nu e a lui, el e sluga Spânului și atât.

Cu durere constatăm că pe alocuri bătălia pentru ștergerea identității câștigă teren: la basarabenii care neagă că ar fi cine sunt și se dau drept altceva, la transivăniști, mai nou la românii absoluți care sunt aromânii.

Noi, prețuind la superlativul absolut textul inițiatic Harap Alb, plin de sensuri ascunse, ni-l însușim și în perspectiva lui de final:

 „Dar calul lui Harap-Alb îndată se repede și el la Spân și-i zice:

– Pân-aici, Spânule! Și odată mi ți-l înșfacă cu dinții de cap, zboară cu dânsul în înaltul cerului și apoi, dându-i drumul de-acolo, se face Spânul până jos praf și pulbere. Iară fata Împăratului Roș, în vălmășagul acesta, repede pune capul lui Harap-Alb la loc, îl înconjură de trei ori cu cele trei smicele de măr dulce, toarnă apă moartă, să stea sângele și să se prindă pielea, apoi îl stropește cu apă vie, și atunci Harap-Alb îndată învie și, ștergându-se cu mâna pe la ochi, zice suspinând:

– Ei, da’ din greu mai adormisem!

– Dormeai tu mult și bine, Harap-Alb, de nu eram eu, zise fata Împăratului Roș, sărutându-l cu drag și dându-i iar paloșul în stăpânire.

Și apoi, îngenunchind amândoi dinaintea Împăratului Verde, își jură credință unul altuia, primind binecuvântare de la dânsul și împărăția totodată.

După aceasta se începe nunta, ș-apoi, dă, Doamne, bine!”

Textul lui Ion Creangă e nu doar o explorare a trecutului poporului român, ci și o profeție. Și ce spune el aici, în final, se va împlini întocmai. Ș-apoi, dă, Doamne, bine!

 

The thought of Sunday night

Keywords: Ion Creangă; Harap Alb; kingdom; identity; prophecy; Romanian people

The article analyzes s The fairy tale  of Harap Alb, a well-known work by the great Romanian writer Ion Creanga. The author considers that this text is "not only an exploration of the past of the Romanian people, but also a prophecy".