Montana

(...) Bineînțeles că primele împușcături din vara anului 1992, care se auzeau dincolo de zid, le percepeam ca simple pocnituri de petarde. Nici măcar mama cu Eva nu se prea agitau. Tata nu era acasă. Se dusese, din câte-mi spuse mama, la bunici, să le schimbe ardezia de pe casă. Țin minte că mă enervase asta la culme. Îl băteam pe tata la cap de câteva săptămâni să-mi cumpere ceas electronic Montana, ca la Pașa. Rămăsesem mască când îl văzui pe nesimțitul de băiat cu ceasul strălucitor pe mână. Minunea îți spunea și ora, și data. Avea zeci de melodii pentru sunetul de ton al deșteptătorului. Am rămas mut când Pașa apăsă nu știu ce tastă magică și, brusc, ecranul dreptunghiular al ceasului se lumină cu un portocaliu viu. Era făcut dintr-un metal de culoarea argintului, care-l făcea să strălucească sub razele de soare. Tata însă răspundea rece la apelurile mele disperate. Spunea că, deocamdată, nu are nici bani, nici timp să-mi facă rost de ceasul râvnit. „Iar acum s-a dus pentru o zi întreagă la bunica, tocmai în sat. Înseamnă că are și timp liber, și bani de benzină. O să-l împușc! O să-mi găsesc un kalașnikov și o să-l împușc!”, mă auzii țipând în odăița mică din vagon. Eva era pe celălalt pat și încerca să o astâmpere pe Marchiza, pisica pe care și-o găsise cu o zi mai devreme, printre tufișurile din grădină. În zilele acelea văzusem o droaie de pisici vagaboande. Acestea săreau zidul fără prea mari dificultăți, parcă ademenite de miros de mâncare. „Vreau și eu ceas! Dacă tata îți cumpără unul, o să-i spun să-mi ia și mie. Nu ești mai breaz decât mine!”, îmi aruncă Eva, fără să mă privească. „Stai pe loc, animală toantă!”, zbieră soră-mea ținând-o pe Marchiza de labele din spate. Aparent, pisica nu o plăcu pe Eva și încerca să se smulgă din strânsura ei. „Nu fi și tu așa neagră-n cerul gurii! Ceasuri Montana de culoare roz nu se vând”, o tachinam eu pe soră-mea. 

Afară se mai auziră două pocnituri, ceva mai puternice decât niște petarde ordinare. Tot ce urmă după asta îmi stârnește și acum amintiri sinistre, cu iz de mucegai. Pentru mine, războiul începu în momentul când mama intră în vagon, cu pași grăbiți, sufocându-se: „Repejor! Cu mine, în beci!”. Pe fața ei se întipărise o expresie de spaimă copleșitoare. O luă pe Eva în brațe, iar pe mine mă apucă strâns de mână. Marchiza sări speriată printre gratiile de la fereastră. Nu o mai văzusem de atunci. Eu și soră-mea începurăm să plângem în hohote isterice. Ar fi vreo cincisprezece metri de la pragul vagonului până la gura beciului. Mama parcursese distanța în câțiva pași, timp în care reușisem să aud un șir întreg de pocnituri. Am prins cu coada ochiului un fum negru, care se înălța undeva, după zid. „Tratata”, strigasem ca pentru sine. Mi-am dat seama că focurile reale de armă sunau cumva altfel față de ceea ce reproduceam noi, în timpul jocurilor. Era, mai degrabă, un fel de „Pac! Pac! Piu!”.

Din străfundul beciului, unde ne ascunsese mama, împușcăturile răsunau deja cu un sunet nenatural și înfundat. Mama trase ușa de la beci și o blocă cu un băț, folosit la mestecatul murăturilor. Mirosul puternic de mucegai îmi străpunse plămânii. Tata avu grijă să tragă lumină în beci cu un an mai devreme. Mama apăsă pe întrerupător și, într-o clipă, bezna se transformă într-o penumbră morbidă. Licăritul ce venea de la filamentul becului crea o atmosferă de tensiune și frig. Afară se auzeau, tot mai des, pocnituri surde. Eva continua să plângă încet, fără să slăbească strânsura din jurul gâtului mamei. Țin minte că așteptam, așezați tustrei pe o scândură groasă, ridicată pe cărămizi, pe care mama obișnuia să ticsească borcane de compot de vișine. Pe polițele din față vedeam tot felul de legume conservate, rămase din anul precedent. Mai erau și câteva borcane goale, parțial invadate de mucegai. Jos, sub polițe, zăcea lada cu cartofi încolțiți. Eva încetă să plângă. Ne aruncam priviri unul altuia, învăluiți de o tăcere ciudată. Puteam să disting câteva urlete, care veneau din direcția porții. Câinii începură să hămăie frenetic. Era un lătrat pe care-l știam cum ai recunoaște soneria de la propria casă. Lătrau dulăii portarului.

Eva întrerupse tăcerea halucinantă din beci: „Și tata când vine?”. Mama ne asigură că tata e în drum și că vine degrabă. Un păianjen își torcea pânza între un borcan cu murături și peretele de cernoziom al beciului. Eva începu să se plictisească și sări din brațele mamei. Se apucă să reorganizeze borcanele cu conserve, inventând asortări cromatice bizare, de la culori aprinse, cum ar fi compotul de piersici, până spre culori mai închise, pe care le avea dulceața de coacăză neagră. Evei îi plăceau culorile. Mama îi prorocea să devină pictoriță. În acea zi de refugiu, ciocnirile surde ale borcanelor aveau un efect de somnifer. Eva se opri pentru o clipă și trase de printre conserve un borcănaș cu umplutură de un portocaliu semiopac. Îi scoase capacul și-și afundă un deget în masa vâscoasă. Ne luă câteva minute să devorăm în doi borcanul cu miere de mai. Puține alte lucruri de pe lume ne-ar fi fericit în acea clipă. Împușcături nu se mai auzeau, însă undeva departe, puteam distinge strigăte sporadice. Dulăii de la poartă încetară să latre. Eva i se plânse mamei că vrea pipi. Mama ridică treptele și crăpă ușa de fier a beciului. Peste o clipă lumina naturală invadă refugiul nostru cu un aer proaspăt de amurg. Mama îi făcu semn Evei să o urmeze și închise ușa de tablă. Era pentru prima dată când mă vedeam într-un spațiu închis, fără geamuri, absolut singur. Solitudinea mea cred că dură doar două minute, însă îmi era suficient să pricep că mă încerca o senzație bizară de bine. Îmi făcea bine. 

Eva intră prima. Mama o urmă, ținând în brațe două perne și o plapumă cu cerbi și căprioare. Țin minte că bombănisem ceva despre mizeria din beci și că refuzam să petrec noaptea într-o groapă. Nu a fost mama cea care-mi schimbă opinia, ci un șir scurt de bubuituri care răsunară parcă în fundul grădinii, de cealaltă parte a zidului. Acum sunt sigur că erau focuri de armă automată. 

Chiar și așa, am simțit cum mă doboară somnul. M-am trezit cu capul pe pernă. Mama tocmai deschidea gura beciului. Am făcut loc pentru încă trei suflete. Era tanti Nina cu cele două fete ale ei: Angela și Sanda. Ultima avea doar doi anișori, dacă nu mă înșală memoria. Oricât de neverosimil mi-ar fi părut, dar se găsi loc în beci și pentru alți doi vecini. Era un bărbat și o femeie care trăiau de cealaltă parte a liniilor de asamblare. Mama mută câteva borcane cu suc de roșii peste butoiul cu vin din ungher. A întors lada de cartofi cu fundul în sus. Musafirii au luat loc pe scaunul improvizat. Femeia se tot scuza că ne incomodează.

Adulții își vorbeau încet. Era mai degrabă o artilerie de șoapte care, în capul meu, producea același sunet ca și stropii de ploaie peste fluviul Nistru. Angela fredona ceva sub nas. Simțisem cum mi se încleie pleoapele. Am pus capul pe genunchii mamei și-mi imaginam cât de fericit aș fi de era și Ana cu noi. Nu am apucat să închid ochii. A urmat o altă bubuitură care cutremură beciul nostru, ticsit cu oameni și conserve. Urlam ca apucații. Țin minte cum adulții încercau să ne calmeze, fără prea mare succes. Am întrebat-o pe Eva, peste câțiva ani, cu ce i se asociase acel zgomot terifiant. „O locomotivă, căzută din ceruri”, îmi răspunse ea. Mie mi se asociase, totul, cu o bombă, scăpată dintr-un avion, așa cum vedeam în filmele de război. Undeva, la suprafață, se auziră urlete de femei, bărbați și copii. Nu recunoșteam nicio voce. Erau glasuri străine. Mama încercă să ridice treptele și să deschidă ușa beciului. O opri însă o mână păroasă. Era a bărbatului care, până atunci, nu slobozi nicio vorbă. El îi spuse ceva mamei și apoi ridică grăbit treptele. Deschise ușa și dispăru, lăsând să pătrundă în refugiul nostru obscur puțin aer de vară. Bărbatul se auzi înjurând. Mama a ieșit în urma lui. Eva începu să plângă. Îmi strânse gâtul cu putere. Îi puteam simți mirosul de sudoare de pe frunte. Părul încă-i adia a Krea-Krea, șamponul cu care mama obișnuia să-i spele buclele, veșnic încâlcite. „Nu vreau să mor!” era deja strigătul Angelei. Tanti Nina, vădit nervoasă, îi trase două palme la fund și-i porunci să stea liniștită. Începu să plângă și Sanda. Micuța avea fața murdară de ceva ce mâncase mai devreme, iar ochii ei negri, proeminenți, mă priveau ferm, de parcă aș fi fost de vină cu ceva. Începusem și eu să bocesc, în semn de solidaritate cu restul copiilor.

Simt că nu voi fi în stare să descriu prea bine ce urmă, pentru că eram zăpăcit de neliniște și nesomn. Mama reveni în beci. A fost urmată de bărbatul cu mâini păroase. Acesta făcu semn cuiva, de sus. În următoarea clipă, în groapa noastră intră un moș corpolent și o femeie îmbrobodită, ambii cam de vârsta bunicilor. Ușa beciului se închise. Pentru că nu mai aveau unde se înghesui, cuplul nou-venit se așezase pe treptele înguste ale beciului. Bărbatul luă loc mai jos, femeia pe o treaptă mai sus, chiar în spatele lui. Mama o ridică pe Eva în brațe și se așeză pe scândura îmbibată cu mucegai și pete vinete de vin. 

Moșul ne salută în rusă, cu o voce joasă, tocmai bună pentru emisiuni radiofonice. Ținea pe genunchi o valiză solidă, din piele. O puse pe podeaua argiloasă a beciului și o strânse ușor între genunchi. În lumina palidă puteam sesiza un zâmbet enigmatic pe fața lui. El privi de la stânga, la dreapta, parcă studiindu-ne chipurile. Brusc, m-a fixat contemplativ. Parcă mă hipnotizase. Mă holbam năuc la el, fără să reușesc să-i disting forma sau culoarea ochilor. „E orb, Vania. Nu te mai uita așa lung”, auzisem vocea mamei, șoptindu-mi la ureche. Nu cred să-i fi urmat îndemnul. Fața rotundă, de o expresivitate unică a insului de vizavi, avea un efect magnetic. Bărbatul purta un păr stufos și cârlionțat, de un cafeniu deschis, împestrițat cu șuvițe argintii. Avea pe el o cămașă cafenie în carouri, care părea că va ceda în orice moment sub presiunea burții proeminente. Pantalonii suri erau murdari, iar papucii jerpeliți și lipsiți de culoare. Femeia din spatele lui murmură ceva incoerent. 

Câteva împușcături de la suprafață transformară liniștea din beci într-o rundă nouă de plânsete și țipete. Adulții încercau tot felul de trucuri ca să ne calmeze. Mama îl somă pe bărbatul cu mâini păroase să scoată un borcan de compot din piersici de pe polița din spatele lui. Peste o clipă, pe podeaua rece a refugiului nostru ateriză borcanul de trei litri cu umplutura galben-aurie. Adulții se scandalizară că n-aveau cu ce-l deschide. Moșul ceru să i se dea recipientul prăfuit. Întinse ambele mâini. Îi tremurau. Puse cu grijă borcanul pe valiza din piele și bâjbâi, preț de câteva clipe, capacul din tablă ruginită. Fără prea multă ezitare, omul își suflecă cămașa de la mâna dreaptă, își îndoi brațul, și-și potrivi cotul în centrul capacului. Îl priveam încremenit, cum te uiți la prestația magicianului de la circ. Urmă o lovitură surdă care strivi capacul și-l îndoi sub forma unei farfurii. Moșul îl aruncă la podele și întinse borcanul în direcția de unde-l luase, fără să-și ia zâmbetul ciudat de pe față. Mama strânse borcanul în palme și-i mulțumi. Țin minte cu o limpezime desăvârșită gustul fenomenal al acelor piersici conservate. Mama obișnuia să le pună în borcane de-a întregul, cu tot cu sâmburi. Așa că fericirea ne era dublă în acele clipe. Devoram pulpa moale a fructului, după care, mozoleam sâmburele, ca pe o bomboană tare. 

Liniștea se reinstală în refugiul nostru subteran. Mă fură din nou somnul. Nu pot spune că visasem, însă sunt sigur că am dormit adânc. M-am trezit, cu capul pe genunchii mamei. I-am spus că vreau pipi și, poate, încă ceva. Tot amânam acest moment, mai mult de jenă față de ceilalți. Bărbatul cu mâinile păroase, pe care mama îl numi Andrei, mă luă de mână și-și ceru scuze de la cuplul de pe trepte. Oamenii ne-au făcut loc să trecem. Andrei a deschis ușa beciului și-și duse degetul la buze. I-am înțeles gestul și-l repetasem, parcă asigurându-mă că am înțeles corect. Afară domnea întunericul. Doar undeva, după ziduri, puteam distinge câteva becuri cu lumină rece și o licărire tremurândă, care venea din direcția porții centrale. Andrei mă luă în brațe, făcu câțiva pași și mă ascunse după tufișurile de mure. „Hai repejor, soldate”, șopti el. Nu prea mi-a ieșit repejor. Parcă nici nu mai voiam nimic. Andrei a strivit câteva înjurături cu dinții, la câțiva pași de mine. Privirea îi era întoarsă spre locul de unde venea licărirea. Mi-am ridicat pantalonii și m-am apropiat de el. Am înmărmurit, cu mâna la prohab. Ne uitam ambii la un vagon. Adică la ce mai rămase din el. Doar carcasa din fier se înălța în întunericul nopții, conturată de câteva limbi de foc și jăratec. Părți din acesta zăceau mocnind la pământ. Jăraticul de un roșu aprins semăna cu bucăți de lavă vulcanică. Andrei mă ridică în brațe și se îndreptă spre beci. Cuminți, moșul și femeia ne făcură loc să trecem. Ambii miroseau a usturoi și ceapă. 

„Vera, cine trăiește în al treilea vagon? Nu cumva ăștia ai lui Bălan?”, întrebă Andrei. Mama aprobă. „Le-a ars totul...” spuse omul cu jumătate de voce. Mama își duse mâna la gură și murmură ceva despre Dumnezeu. Era vagonul lui Edic, al băiatului din gașcă. De pe trepte se auzi un oftat adânc. Moșul cu păr cârlionțat își puse valiza din piele pe genunchi. „Să nu vă temeți. Totul va fi bine. Nu vă temeți”, spuse el. „Ivan”, mi se adresă tanti Nina. Ea mă fixă cu ochii și zâmbi. „Închide Parlamentu’, c-o să-ți iasă Prezidentu’!”, spuse ea și-mi făcu un gest cu ochii. Am privit în jos. Mi-am închis prohabul, strivit de rușine, sub hohotele Angelei. Moșul făcu câteva mișcări și valiza i se desfăcu în două, dezgolind un obiect lucios, de culoarea lemnului. Avea un șir de clape albe și negre. Femeia îmbrobodită îl ghionti ușor cu palma, însă omul îi zâmbi larg. „Doar un pic... Oricum nu se mai trage”, îi spuse el. Era prima dată când vedeam un acordeon. Eva privea cu ochii mășcați și cu degetele mâinilor desfăcute, încă lipicioase de la mierea devorată mai devreme. Bărbatul cu ochii uscați își strecură mâinile printre curelele instrumentului și-l potrivi pe genunchi. În următoarea clipă urmăream, înmărmurit, cum instrumentul se dilată, parcă inspirând aer, ca un om viu. Moșul apăsă câteva clape și își potrivi vocea, fredonând ininteligibil. Toate privirile erau ațintite asupra lui. Gura îi începu să cânte ceva în rusă, aproape în șoaptă. Inima mi se strânse când instrumentul expiră primele acorduri, și ele puțin cam surde, leneșe. Muzica parcă îmi pătrundea adânc în măruntaie. Acordeonistul avea un timbru aproape răgușit. Era pur și simplu hipnotizant să-l asculți. Urmă o melodie care-mi amintea de coloana sonoră a emisiunii Noapte bună, copii­. O urmăream cu Eva la televizor, seară de seară. Priveliștea-mi dădu fiori. Acordeonul a mai scos câteva compoziții, după care totul se scufundă, din nou, într-o liniște sacră. Moșul își fixă fața spre mine, apoi și-o îndreptă spre Eva, spre Sanda și Angela, de parcă simțea unde anume erau așezați copiii. Nu a mai plâns nimeni după asta.

Montana

Keywords: Popescu Alexandru; novelist; war; child; Transnistria; romanian literature; Lungu Eugen; Ciocan Iulian