Limba lui Ion Barbu (cu unele considerații despre semantica limbilor „învățate”)


Opera poetică a lui Ion Barbu1 prezintă un remarcabil interes lingvistic atât sub aspect „stilistic” (limbaj afectiv), cât și sub aspect „logic”2, deoarece, într-adevăr, numeroasele inovații ale poetului sunt în primul rând de natură „logică”, adică se referă în special la inteligibilitate. Pe de altă parte, limba lui Ion Barbu – chiar dacă e vorba de o „limbă literară” – mi se pare aptă să ne ajute să descoperim unele caracteristici funcționale ale sistemului lingvistic român și să lămurească anumite chestiuni de lingvistică generală. Aceasta deoarece inovațiile lui Barbu – mai ales sintactice și lexicale – sunt de regulă extensiuni ale uzurilor normale în sistemul lingvistic român și nu sunt, în general, aberante, adică nu constituie „erori” în raport cu convenția logică comună considerată ca „regulă”3.

Le vom înșirui pe cele mai caracteristice.

 

SINTAXĂ:

(1) Deplasarea articolului hotărât de la primul la al doilea termen în perechile adj. + subst. sau subst. + adj., prin extensia cazului normal în care adjectivul antepus are valoare predicativă și reprezintă o întreagă propoziție dependentă (ex. [în ital.]: bianca, la casa non è più la stessa ‘albă, casa nu mai e aceeași’): stinsă liniștirea noastră; nestinși cartofii roșii; cald aplecatul tău scut; dorită harta orii etc.

(2) Larga utilizare a dativului în locul construcției prepoziționale și al genitivului: stelelor la fel pentru la fel cu stelele; numisem nunții noastre un burg pentru numisem pentru nunta noastră un burg; cuvânt adormiților; adeverire zilei etc. O astfel de utilizare corespunde unei tendințe generale a limbii române literare și comune, care s-a accentuat în special în ultimii douăzeci de ani.

(3) Utilizarea genitivelor și a construcțiilor prepoziționale cu funcție adjectivală: glas de unsoare pentru glas unsuros; lucru al tainei pentru lucru tainic (dar și orașul pietrei pentru orașul de piatră), după modele ca: de aur, de argint, de fier, de război (războinic), de după război (postbelic), adică prin extensia unei utilizări normale în cazurile în care lipsește adjectivul corespondent.

(4) Larga utilizare a expresiilor eliptice: grădină îmi sta cerul pentru cerul îmi sta în față ca o grădină; cu treptele pentru cu suirea treptelor etc., adesea potrivit unor modele normale precum îi umblă gura moară ‘i se învârte gura ca fusul morii’. Astfel de elipse conduc, cel puțin în aparență, la construcții neobișnuite (de exemplu, la utilizarea adverbului cum, precum în locul relativei prepoziții ca), la utilizări noi ale unor verbe, la noi semnificate ale unor termeni. Cu toate acestea, ele sunt în mod logic „legitime” și nu afectează înțelegerea. Nu la fel sunt altele, precum: ceasuri verticale (pentru ‘ore în care soarele se află pe verticala locului’); dimensiunea, două (pentru ‘dimensiunile reduse la două’) și alte construcții care, sub aspect logic, constituie licențe sau „erori” și care pot fi înțelese numai în limitele convenției stilistice: adică sunt imagini sau figuri stilistice.

(5) Deplasarea epitetului atributului la subiect: șes veșted cu tutun pentru șes cu tutun veșted; cerul lăcrămat și sfânt ca mirul pentru cerul ca mirul lăcrămat și sfânt.

(6) Utilizarea neobișnuită a diverselor prepoziții: din bici ud și din țăpoi pentru cu bici ud și cu țăpoi; beată într-un singur vin pentru beată de un singur vin; scris în zid pentru scris pe zid etc., prin extensiunea unor utilizări normale precum a cânta din vioară, a pocni din bici etc., ceea ce duce la apariția de noi semnificate ale unor adjective și verbe; astfel, în expresia scris în zid, scris semnifică altceva decât de obicei, și anume încrustat.

(7) Utilizarea unor adverbe cu funcție adjectivală: steaua aproape pentru steaua apropiată, după modele normale precum un oraș departe.

(8) Utilizarea adverbială a tuturor adjectivelor: se ploconea răsăritean ‘se înclina în manieră orientală’; sălciu muia ‘muia în mod sălciu’ (adică ‘în apă sălcie’). O astfel de utilizare se întâlnește în limba română, dar nu este generală: în cazurile citate, în mod normal s-ar utiliza perifraze.

(9) Noi forme de superlativ absolut: milos de lin ‘în mod sensibil de ușor’; pendular de încet ‘în mod lent ca un pendul’, după modele normale precum grozav de lin ‘teribil de lin’, ‘foarte lin’.

(10) Extinderea utilizării finale a conjunctivului fără conjuncția ca (‘pentru a, ca să’): mălăi din mâna ta să ciugulească (pentru... ca să ciugulească); să nu prelingă, să nu pice (pentru ca să nu prelingă), după modele precum mă duc să iau ‘mă duc ca să iau’.

Din exemplele citate rezultă clar că, în ultimă analiză, procedeul lui Barbu e întotdeauna același: extinderea utilizărilor particulare la alte cazuri, asemănătoare din perspectivă logică, dar în care convenția normală e diferită.

 

LEXIC:

Am examinat lexicul lui Barbu din două puncte de vedere – (I) cel al apartenenței cuvintelor la diferite limbaje și (II) cel al inovațiilor –, constatând:

I. (1) Larga utilizare în poeziile conceptuale a cuvintelor docte preluate din limbajele matematic și științific și din ceea ce românii numesc „neologisme” (împrumuturi occidentale, în special franțuzești). Astfel de elemente lipsesc cu totul sau aproape cu totul în poeziile non-conceptuale sau de intonație populară (Riga Crypto, Nastratin Hogea la Isarlîk etc.). Acest fapt confirmă o importantă caracteristică a limbii române comune actuale, și anume că „neologismele” introduse în ultimii o sută de ani din limbile occidentale, chiar dacă au dobândit o formă românească (indispensabilă pentru utilizarea articolului enclitic), se găsesc și acum mai degrabă în stadiul de Fremdwörter decât de Lehnwörter, adică încă în stadiul de ceea ce Bally numește langage acquis: ele sunt încă simțite ca neromânești și rămân „la periferia limbii”, putând fi oricând eliminate, substituite, utilizate mai limitat. Mai mult, în unele cazuri nu au încă o formă definitivă (Barbu utilizează aphelic, danț pentru afelic, dans). Observ chiar că Barbu folosește astră aurită în loc de astru aurit, cum s-ar spune îndeobște, fără ca totuși să ofenseze „spiritul” limbii române: asta fiindcă, în realitate, genul gramatical al [acestor] Lehnwörter nu este încă fixat definitiv. În plus, trebuie să notăm că neologismele (cuvinte docte) conferă textului un aspect de precizie și abstractism, în vreme ce cuvintele abstracte românești sunt adesea ambigue.

(2) Utilizarea termenilor populari și dialectali în poeziile de intonație populară. De notat că utilizarea unor astfel de termeni (în special cu aspect moldovenesc) pentru concepte abstracte conferă textului savoare arhaizantă; aceasta deoarece, pentru a exprima astfel de concepte, limba română comună și literară modernă utilizează de preferință Lehnwörter.

(3) Larga utilizare a elementelor turcești (sau, în orice caz, intrate în română prin intermediul limbii turce) în ciclul Isarlîk, de atmosferă turco-balcanică, și într-o parte a ciclului Domnișoara Hus. Astfel de elemente lipsesc cu totul în alte cicluri. Aceasta confirmă faptul că până și elementele turcești ale limbii române, cu excepția câtorva, deja perfect asimilate (precum cioban, dulap, dușman), sunt încă simțite ca atare, adică se află și acum în stadiul de Fremdwörter, cu toate că au dobândit formă românească; mai mult, ele sunt strâns legate de realitățile turcești și, o dată uitate realitățile, vor fi uitate probabil și cuvintele4.

II. Numeroase schimbări de semnificat: cast pentru nepătat, fără pată (‘imaculat’); încuiat ‘închis cu cheia’ pentru ‘arestat, încarcerat’; amurg ‘crepuscul’ pentru apus ‘apusul soarelui, occident’ (vechi burg de amurg ‘antică fortăreață occidentală’). Și aici procedeul lui Barbu este cel observat în inovațiile sintactice: extinderea unui semnificat particular al unui cuvânt la toată sfera de semnificate a cuvântului însuși. Să luăm, de exemplu, două semnificate: cast și nepătat*; sferele acestor semnificate se intersectează, adică, în anumite cazuri, cei doi termeni sunt sinonimi; așadar, Barbu folosește termenul cast ca sinonim al lui nepătat chiar și în alte cazuri, spunând, de exemplu, nori caști în loc de nori fără pată sau nori cu totul albi. În același mod: adânc – profund → care se află în profunzime (după modelul înalt ‘care se ridică în sus’ și ‘care se află la înălțime’); a albi – a deveni alb → a apărea alb; apunere – apus de soare → moarte; a cumpăni – a echilibra → a modela; dedus – derivat → tras → abstras; divulgat – destăinuit → revelat; drept – corect → just → propice; împărtășit – cuminecat (relig.) → săvârșit în comun (spălări împărtășite); a istovi – a epuiza → a sfârși → a îndeplini; neutru – neutral → fără gen → fără sex; nou – de curând → recent → apărut abia acum (steaua nouă); piatră – rocă → piatră de hotar → hotar; a respinge – a îndepărta → a repudia → a abandona; stătător – stagnant → stabil; a tăia – a face o tăietură → a sculpta → a crea; secetă – uscăciune → vreme aridă → loc arid; zaharat – îndulcit cu zahăr → de zahăr; zilnic – cotidian → diurn etc. etc.

Trebuie notat că, luate în considerație una câte una, astfel de schimbări de semnificat apar comprehensibile logic, în afara convenției stilistice (poetice) – chiar dacă au, indubitabil, și o funcție estetică –, și că ele nu trebuie confundate cu adevăratele imagini, care nu sunt comprehensibile în convenția logică, pentru care sunt aberații sau „erori”, precum, de exemplu, meninge pentru cer (rupta lumilor meninge), șarpe pentru cheia sol (șarpele pe muzici înnodat). Se impune, de aceea, o distincție, oportună chiar dacă nu absolută, între schimbările de semnificat comprehensibile logic, independent de rațiunea lor estetică (figuri logice), și schimbările de semnificat justificate doar de rațiunea estetică și care, considerate doar în limitele convenției logice, ar fi „erori” și, ca atare, „neinteligibile” (figuri stilistice). În concluzie, se constată că inovațiile lui Barbu, sintactice sau lexicale, sunt întotdeauna semantice, adică se referă la raportul dintre semnificant și semnificat și prezintă aproape întotdeauna caracterul unor calcuri interne. Ele sunt logic inteligibile când rămân în sfera de semnificate, chiar dacă foarte largă, ai unui semnificant, și devin incomprehensibile, din punct de vedere exclusiv logic, când trec dincolo de limitele unor astfel de sfere: limita inovației personale este impusă, în mod logic, de neinteligibilitate sau de eroare. De aceea, Barbu nu întrebuințează niciodată semnificate aberante (salturi semantice) decât în convenția stilistică.

Mi se pare că o astfel de constatare poate fi utilă pentru studiul semanticii și al evoluției, în general, a limbilor „învățate”5. Într-adevăr, exact ca în limba lui Barbu – care, cum s-a văzut, nu se îndepărtează niciodată de schemele sistemului lingvistic român decât în convenția stilistică –, se petrec schimbări în limbile „moștenite”, în care inovațiile pot fi logice, dar în acest caz sunt limitate de eroare, în timp ce adevăratele salturi semantice sunt întotdeauna stilistice. Astfel se întâmplă, de exemplu, în cazul lui pigliare – a fura → prendere [‘a lua’] (figură logică) sau al lui testa [‘cap’] pentru caput (figură stilistică ce s-ar putea repeta cu zucca [‘dovleac’] pentru testa [‘cap’]). Și astfel, schimbările fonetice pot porni în limbile „moștenite” de la fapte naturale (prevalența unuia dintre posibilele aspecte acustice ale unui fonem), însă mai adesea pleacă de la fapte stilistice.

În schimb, în limbile „învățate” stilistica operează mult mai puțin, iar cazul „natural” sau „logic” poate avea o acțiune mult mai extinsă – atingând chiar și zone în care în limbile „moștenite” acționează exclusiv stilistica – și inovația logică nu este limitată de eroare: în cadrul unui același sistem lingvistic (limbă moștenită), doar inovația stilistică este liberă, în vreme ce inovația logică e constrânsă de eroare; în trecerea de la un sistem lingvistic la altul, și inovația logică poate fi liberă, deoarece constrângerea erorii nu este operantă.

Astfel, de exemplu, în cadrul unei aceleiași limbi A, un sunet ö ar putea fi pronunțat yo doar cu intenții stilistice, în vreme ce același sunet ar putea fi învățat în mod natural (și nu stilistic) ca yo de la un individ anterior vorbitor al unei limbi B care nu cunoaște fonemul ö. Iar în ceea ce privește semantica, în cadrul aceluiași sistem lingvistic A, doar sub aspect stilistic s-ar putea întrebuința, de exemplu, cald pentru roșu (semnificat aberant), în vreme ce un individ vorbitor în mod obișnuit al unei limbi B, învățând limba A, ar putea deprinde, fără nicio rațiune stilistică, semnificantul cald cu semnificatul roșu, de exemplu, dacă, întâmplător, termenul ar fi fost raportat, la momentul deprinderii, la un obiect cald și roșu. Adică, individul vorbitor al limbii B ar putea învăța în mod logic semnificate „excentrice”, nu „nucleare” (principale), în special pentru semnificanții cu largă sferă de semnificate (de exemplu, coloană, numai pentru coloană de ziar; hartă*, în sensul exclusiv de hartă geografică), sau, din simplă înțelegere eronată sau parțială, și nu din rațiuni stilistice, ar putea învăța chiar semnificate aberante sau „eronate”, adică neincluse sau incluse doar stilistic în relativele sfere de semnificate cunoscute vorbitorilor de limbă A (de exemplu, cald pentru roșu, dovleac pentru cap, Carolus pentru rex) – semnificate pe care același individ le-ar putea considera ca „exacte” și principale și, oricum, non-stilistice și ar putea continua să le utilizeze ca atare. Se înțelege că, continuând să aibă contacte cu vorbitorii de limbă A, el va putea să-și corecteze propriile erori inițiale de învățare (așa cum se întâmplă cu învățarea, puțin câte puțin, a propriei limbi în copilărie). Dar, dacă astfel de contacte ar lipsi, „erorile” ar rămâne și, în limba A „învățată”, ar constitui inovații în raport cu limba A „moștenită”. În limbile „învățate” se verifică, așadar, chiar și în aspectul strict logic al limbii și în afara convenției stilistice, nu doar deplasări în aceleași sfere de semnificate (semnificat nuclear → semnificat excentric), ci și semnificate excentrice (particulare) luate ca puncte de plecare și chiar treceri de la o sferă semantică la alta, adică salturi semantice non-stilistice6.

Consider că înțelegerea „eronată” sau parțială se află printre rațiunile fundamentale ale deplasării semantice în limbile „învățate”, chiar dacă este prezentă, ca fenomen rar (etimologie populară), și în limbile „moștenite”. Așa se întâmplă în cazul limbilor romanice, care constituie o „familie” într-o manieră oarecum diferită de limbile slave sau germanice, deoarece, într-adevăr – exceptând italiana (sau unele dialecte ale limbii italiene) –, ele nu reprezină normala dezvoltare istorică a tot atâtor dialecte latine sau varietăți dialectale ale latinei, ci diverse evoluții ale limbii latine comune sau vorbite – nu „populare”7 –, învățată în diferite epoci de diferite grupuri etnice și în grade diferite. Între limbile romanice și latină nu avem același raport care există între franceza din Franța și cea din Canada, ci raportul existent între franceza din Franța și cea din Haiti: într-un anumit sens, s-ar putea spune că limbile romanice, limbi de colonizare, sunt toate limbi creole, adică forme ale unei limbi de cultură învățate în grade diferite de diferite populații.

Atribuind limbilor „învățate” care se confundă practic cu limbile „moștenite” (rezultat al colonizării intensive și îndelungate) valoarea 10 drept indice de însușire, am putea spune că, între limbile romanice, italiana are un indice de însușire (a latinei) de 10, catalana și provensala indicele 9, spaniola și portugheza 8, franceza 7,5, româna 6,5-7. (S-ar considera ca făcând parte dintr-o familie limbile care au cel puțin indicele 5, dar s-ar putea spune că și albaneza și engleza sunt „limbi neolatine” cu indici de însușire, respectiv, 4 și 3.)

Potrivit indicelui de însușire mai mare sau mai mic, în limbile romanice există, în ceea ce privește semantica, mai mult sau mai puțin numeroase schimbări de semnificat insolite sau aberante, explicabile ca fenomene „logice”, de înțelegere parțială sau eronată. Consider că acest fapt trebuie luat în considerație în explicarea cel puțin a unora dintre cele mai notabile modificări semantice din latină în română, limbă „învățată” care s-a aflat la un moment dat fără contacte cu limba „moștenită” (în timp ce trebuie să notăm că în cazul celorlalte limbi romanice, mai bine „învățate” deja de la început, contactul cultural continuu cu latina a contribuit, în mod sigur, la eliminarea diverselor erori inițiale de însușire). Și aș explica cu ajutorul înțelegerii eronate sau parțiale și schimbările de semnificat suferite de unele elemente slave ale limbii române, deoarece, într-adevăr, însușirea s-a repetat și cu unul sau mai multe dialecte slave, chiar dacă într-un grad mult mai mic.

În sfârșit, trebuie să notăm că în toate limbile romanice și-au menținut semnificatul latin semnificanții cu sferă de semnificate restrânsă sau cu un anume semnificat concret și unic (semnificat nuclear), precum și termenii care provin din limbaje speciale care, în mod normal, nu au sfere de semnificate, ci un singur semnificat, restrâns și precis. Aceasta este rațiunea pentru care, așa cum s-a văzut la Barbu, neologismele dau impresia de precizie și abstractism; într-adevăr, ele aparțin unor limbaje speciale, adică intră în limbă prin intermediul limbajelor speciale, și au un singur semnificat, cel „învățat”, în timp ce cuvintele „transmise” au sfere de semnificat mai ample și mai puțin precise: sunt mai „poetice” și mai puțin „științifice”.

 

(traducere de Emanuel Grosu)

 

Note:

1 Ion Barbu (pseudonimul lui Dan Barbilian), poet român, născut la Giurgiu în 1895, cel mai mare reprezentant al tendinței ermetice în poezia română contemporană.

2 Numesc aspect „logic” al limbii nu limbajul abstract (care nu există niciodată „în stare pură”), ci aspectul constituit de complexul de raporturi dintre semnificanți și semnificate determinate doar de faptul înțelegere sau inteligibilitate, pură comunicare a gândirii, indiferent de faptul persuasiune și de orice înțelegere estetică sau afectivă (aspect stilistic); adică aspectul pentru care, în cadrul unei determinate convenții lingvistice, doar între anumite limite pot folosi în mod indistinct un semn în locul altuia fără să afectez înțelegerea.

3 Fac excepție puținele inovații fonetice și morfologice care, de altminteri, nu sunt în mod substanțial astfel, de regulă fiind vorba de forme dialectale sau arhaice: într-adevăr, fiecare dintre acestea, chiar dacă se datorește metricii, e simțită ca licență sau „eroare”, din punct de vedere logic, și poate fi justificată doar stilistic sau estetic. Aceasta confirmă faptul că fonetica și morfologia sunt aspectele cele mai stabile ale limbii, acelea în care inovația e mai lentă și inițiativa logică individuală e redusă la minimum, adică aspectele care prezintă mai degrabă caracteristicile unor fenomene naturale și biologice, în vreme ce sintaxa și lexicul (în care inițiativa individuală operează în mod remarcabil) prezintă mai degrabă caracteristicile unor fenomene sociale și culturale.

4 Astfel pare să fie și situația altor împrumuturi din vocabularul român comun, de exemplu situația multor elemente împrumutate din maghiară și neogreacă. În plus, trebuie să observăm că, în ciuda vechimii lor, unele împrumuturi orientale, la fel ca „neologismele” occidentale, nu au încă o flexiune românească pe deplin fixată (în aceeași poezie Barbu folosește pluralul pași alături de normalul pașale, iar aceasta nu apare ca „eroare”).

5 Numesc limbi „învățate” limbile însușite într-o perioadă de timp relativ scurtă de un întreg popor distinct sub aspect etnic, prin colonizare intensivă, și nu prin cucerire lingvistică („deznaționalizare”) graduală.

6 S-ar putea obiecta că, în esență, este mereu același lucru, deoarece, chiar și în limbile „moștenite”, există la un moment dat un individ care începe să utilizeze un semnificant cu un semnificat „aberant”. Acest fapt este adevărat în teorie: teoretic, nu există deosebire între cineva care, vorbind întotdeauna italiana, ar începe la un moment dat să utilizeze zucca (‘dovleac’) pentru testa (‘cap’) în afara convenției stilistice și cineva care, învățând italiana, și-ar însuși și ar utiliza termenul carta (‘hârtie, hartă’) cu sensul exclusiv de carta geografica (‘hartă geografică’). Practic însă, e vorba de două situații foarte diferite: la originea utilizării lui zucca pentru testa se află o lungă perioadă în care cei doi termeni au constituit o pereche stilistică, în vreme ce la originea utilizării particulare a lui carta pentru carta geografica s-ar afla doar un moment de înțelegere parțială, fenomen pur logic și revoluționar: în semantica limbilor „moștenite” se întâlnesc mai degrabă evoluții, în cea a limbilor „învățate” mai degrabă revoluții. În plus, într-o limbă „învățată” schimbările de semnificat pot fi mult mai numeroase într-un același interval de timp.

7 Într-adevăr, în colonii nu se răspândesc dialectele și nici limba „populară” a colonizatorilor, ci o limbă „comună”, adică un sistem de izoglose supradialectale, mai mult sau mai puțin apropiat de cel al limbii literare, cu condiția să nu fie vorba de o colonizare în masă cu elemente provenind dintr-o singură regiune (vezi La Plata, colonizată în masă de andaluzi). În plus, în colonii se răspândesc anumite limbaje speciale, precum limbajul militar și cel juridic-administrativ.