„În știință nu căutăm afirmarea noastră personală, ci întotdeauna numai adevărul obiectiv al lucrurilor de care ne ocupăm”

Acest dialog cu celebrul lingvist a avut loc după un eveniment științific, în 1993, într-un mic hotel din centrul Chișinăului. Eugeniu Coșeriu era obosit, nu se simțea tocmai bine, dar, după ce s-a odihnit puțin, a acceptat să pornesc dictafonul. Ulterior, am transcris această discuție emoționantă, însă am ezitat să o public, pentru că mi s-a părut incompletă. Am tot sperat că-l voi mai revedea pe protagonist și că voi avea șansa de a reveni la material. Această întâlnire însă n-a mai avut loc. În 2002, savantul a plecat pe drumul neîntoarcerii. Citind și recitind textul de pe hârtiile îngălbenite de vreme, am retrăit clipele acelei întrevederi de neuitat. Am hotărât acum să public dialogul, cu unele detalii, pentru că reprezintă totuși un crâmpei din biografia marelui nostru înaintaș.

– Stimate dle profesor Eugeniu Coșeriu, presupun că Dvs. ați călătorit mult în contextul cooperării științifice cu instituții de cercetare din diverse state ale lumii. Grație excepționalelor Dvs. merite științifice, ați fost distins cu numeroase titluri onorifice. Și iată că, după atâta amar de vreme, ați revenit acasă şi vi s-au acordat distincţii şi aici.

– Emoțiile revenirii acasă sunt mari! Pentru prima dată am ajuns la Chișinău în anul 1991, când Republica Moldova și-a declarat independența. Chiar a doua zi mi-am făcut actele, am cumpărat bilet la avion și am zburat spre Chișinău. Aici am trăit sentimente de nedescris, prin care trecea Patria mea mică, Basarabia, în acele zile fierbinți, și oamenii ei după o despărțire de 51 de ani. Referitor la cooperarea științifică, în realitate situația pe atunci, la începuturile carierei mele, era alta: eu n-am colaborat cu diferite instituții, ci dimpotrivă în materia noastră de lingvistică și, în general, în materiile sociale sau umaniste nu lucrăm cu instituții științifice, ci la Universitate, predând materiile și ideile noastre, creând o școală în jurul nostru. Ori lucrăm ca cercetător mai mult sau mai puțin izolat, fiecare pe socoteala lui. Așa am lucrat și eu pe contul meu. Și ceea ce spuneam despre onoruri, am amintit deja la Universitatea de Stat din Bălți, vă spun și Dvs.: nu trebuie să cauți onoruri și nici să le ceri. Trebuie să le aștepți să-ți vină. Dacă nu vin, tot e atât de bine, tot atât de mulțumiți rămânem, fiindcă în știință și în cercetare nu căutăm afirmarea noastră personală, ci întotdeauna numai adevărul obiectiv al lucrurilor de care ne ocupăm.

Așa le spuneam eu și discipolilor mei, care uneori erau foarte grăbiți să facă o carieră: singurul mod de a te afirma în profesie și de a ajunge la o recunoaștere publică este de a te dedica cu seriozitate, cu tot sufletul și cu toată inima obiectului de care te ocupi. Și, ca valoare, oricum va fi recunoștința, mai devreme sau mai târziu. Prin urmare, așa am procedat și în acest caz, ocupându-mă mai puțin de mine și cât mai mult de limbaj și de limbă. Și de aceea n-am căutat niciodată relații publice sau ajutor de la cineva – am făcut ce-am făcut singur, fără să cer nimănui absolut nimic. Așa că nimeni nu poate spune azi că ar fi făcut ceva pentru mine, fiindcă am înțeles că asta ține de etica profesională. De aceea trebuie să conștientizezi: care este datoria ta, dar unde ar putea fi și drepturile tale.

– De unde ați pornit în lume?

– M-am născut la 27 iulie 1921 la Mihăileni, județul Bălți, ca primul copil al lui Ion Coșeriu și al Zinoviei Coșeriu, născută Spânu. Acolo am făcut școala primară. Spun totdeauna că am fost un mare norocos având la școala primară un învățător foarte bun, excepțional, pe Roman Mândâcanu, tatăl dlui Valentin Mândâcanu, colegul meu de școală. Se înțelege că interesele culturale erau foarte mari și în familie. Am citit foarte mult deja în școala primară, apoi, ceea ce semnalez mereu, am avut norocul de a nu fi acceptat în Liceul Militar din Chișinău, la vizita medicală, așa că nu am devenit ofițer. Astfel, am avut posibilitatea să studiez la Liceul „Ion Creangă” din Bălți, unde, la fel, am avut mulți profesori foarte buni. În general, pe atunci, școala românească era excepțională.

Ș-apoi am plecat de la liceu. Aspirațiile și ideile de viitor încă nu erau cu totul clare, dar fără îndoială ele țineau de domeniul literaturii și al științelor umanistice, însă fără o definire exactă. Totuși, deja din liceu, am fost și animatorul și președintele Societății literare a elevilor din Liceul „Ion Creangă” și am editat Revista „Crenguța”, în care s-au publicat mai multe lucruri în diferite domenii: de la critică literară până la poezie și proză, traduceri ș.a.m.d. Tot în perioada învățământului de la liceu, începând cu clasa a VIII-a, am trimis poezii și critică literară la „Jurnalul literar”, care apărea la Iași, dirijat de George Călinescu. În anul 1939, după ce mi-am dat bacalaureatul, m-am dus la Universitatea din Iași, unde m-am înscris la Facultatea de Litere și Filozofie. Atunci, imediat m-am prezentat la dl Călinescu și, astfel, am devenit un fel de redactor-ajutor, fiindcă dânsul nu avea în redacție specialiștii respectivi. Majoritatea erau colaboratori care se publicau și puțin ajutau, în acest sens, „Jurnalului literar”. N-a ținut mult: a apărut doar un an și o săptămână, până în 1940.

De altfel, la Bălți, aveam și o altă revistă literară, care se numea „Cuget moldovenesc”, pe care o editau câțiva profesori de la noi, ajutați și de colaboratori din alte părți. Această revistă era dirijată de directorul liceului nostru Marc Băluță, profesor de istorie, dar în realitate era făcută mai mult de Petru Stati, poet, biografia căruia n-a fost publicată. Am fost prezent și eu cu câte ceva în „Cugetul moldovenesc”. Apoi, când a fost luată Basarabia, revista a trecut la Iași. Poetul Petru Stati de asemenea s-a evacuat în acest oraș județean, ca profesor la Liceul Național, dar rămânea în continuare sufletul „Cugetului moldovenesc”.

La Iași, mi-am făcut studiile numai un an – am avut mai mulți profesori la limba română – pe Iorgu Iordan, Gheorghe Ivănescu, pe atunci era asistent la limba română, cu el m-am împrietenit foarte mult. Călinescu ne preda estetica și critica literară. La slavistică era Petru Caraman, cu care, de asemenea, m-am împrietenit. La filologia română era dl D. Găzdaru, la istoria literaturii române – dl G. Pascu, la latină – domnii Marinescu și Simenschi și eu m-am legat sufletește de mulți dintre ei. Unii chiar m-au ajutat și materialicește: profesorii Petru Caraman, George Pascu, atunci când m-am retras din Basarabia ocupată. Și în „Revista critică” a lui Pascu, și în Revista „Arhiva” a lui Găzdaru eu am publicat materiale până la ocuparea Basarabiei. Primele două articole de lingvistică, apărute în aceste reviste au fost despre limba din Basarabia. Unul se numea Limbă și folklor din Basarabia, celălalt – Material lingvistic basarabean.

– Acelea au fost primele Dvs. lucrări științifice. Dar astăzi vorbim deja de o școală științifică a profesorului Coșeriu, recunoscută pe mapamond. Unde activează discipolii Dvs.?

– Mai întâi să fac niște precizări. După primul an de studii la Universitatea din Iași, am primit o bursă și am plecat, în noiembrie 1940, în Italia, unde mi-am continuat studiile la universitățile din Roma, Padova și Milano. Acolo mi-am trecut două doctorate: unul în litere –  la Roma (1944) și altul în filozofie – la Milano (1949), apoi am devenit profesor la Universitatea din Montevideo, Uruguay. Așa că prima școală de lingvistică a fost formată în această țară latino-americană. Peste un anumit timp de la sosirea mea în Uruguay, a început să se vorbească despre o școală lingvistică de la Montevideo, creată prin lucrările mele și ale câtorva elevi de-ai mei. Însă o școală mai importantă, cu multe ramificații și cu reprezentanți de vază, este cea din Tübingen din Germania, unde am fost invitat în anul 1963. Acolo, cu alte posibilități materiale de dezvoltare, am creat această școală științifică, adică s-au adunat în jurul meu numeroși discipoli care au devenit profesori la multe universități din Germania și din alte state ale lumii, inclusiv în Coreea de Sud și Japonia.

Dar aș vrea să vă vorbesc încă despre o chestiune personală, care cred că v-ar interesa și la care m-am referit parțial anterior. Când a fost ocupată Basarabia, eu eram încă la Universitatea din Iași. Trebuia să mă întorc acasă la sfârșitul cursurilor și susținerii examenelor. Dar a fost programată o excursie în munți cu profesorul de istorie și arheologie, Radu Vulpe. Nu știu până la urmă ce s-a întâmplat, de ce nu s-a putut organiza excursia, ori că eram prea mulți în grupă sau din alte motive, dar atunci ea n-a avut loc și eu am hotărât să plec acasă. Era pe la sfârșitul lui iunie 1940. La 2-3 zile după ce sosisem acasă, televiziune nu exista pe atunci, n-aveam nici radio acasă, vine tata într-o seară din sat și ne spune că a auzit de la altă lume, care avea radio, că a fost cedată Basarabia și s-a început ocuparea ei. Cumplită veste! A apărut problema: ce facem acum; ce va fi cu noi?

– Toată familia Dvs. s-a evacuat?

– Nu, am plecat numai eu. A fost foarte greu, fiindcă acea perioadă de la sfârșitul lui iunie era cea mai rea pentru săteni. Recolta se afla încă în câmp, nu s-a putut încă vinde nimic, nu era niciun ban în casă, n-aveam absolut nimic. Am hotărât să trec Prutul în ultima zi când s-a mai putut face acest lucru: se prelungiseră termenul cu încă o zi – pe 3 iulie 1940. Am trecut râul pe la Ștefănești desculț – n-aveam ghete. Acolo, la târgul de la Ștefănești, tata mi-a cumpărat pe ultimii bani (nu știu de unde i-a găsit) niște sandale. Și aceasta a fost prima mea încălțăminte în exil. Și de acolo am luat-o pe jos. Tata s-a întors acasă prin satul Trușești, județul Botoșani, unde se retrăsese un prieten de-al meu din satul Mălăiești, Ștefan Ciocan. De acolo ne-am dus împreună la Bacău, unde se adunau toți cei evacuați din județul Bălți.

– V-ați mai întâlnit cu părinții?

– Nu m-am întâlnit, fiindcă ei au rămas cu soră-mea, Iulia, în Basarabia. Spre regret, ei și-au dat seama prea târziu că nu pot trăi aicea. Așa că, după două luni de ocupație, tata a fugit de acasă și a încercat să treacă Dunărea în sudul Basarabiei. Dar n-a putut-o face din mai multe motive. Unul – poate că a fost trădat. A dormit afară prin frig și umezeală, ca urmare s-a îmbolnăvit, i-au căzut dinții. S-a întors apoi acasă clandestin. Erau de acum alte condiții de a trece frontiera. A putut face acest lucru, dându-se drept frate mut și idiot al mamei. Ea a avut un pretext legitim să treacă frontiera, precum că soțul ei (tata) era deja în România și ea se îndrepta în țară ca să-și întregească familia. Îl ducea cu ea și pe „fratele” ei invalid.

Au trecut cu multă greutate frontiera. L-au controlat pe „frate” dacă într-adevăr era cu handicap. Dar tata s-a ținut bine, rolul și l-a jucat excelent.

– Ulterior, v-ați întâlnit toți membrii familiei?

– Nu! Ei au trecut Prutul în martie 1941, cu puțin înainte de începerea celui de al Doilea Război Mondial. Iar eu, după cum v-am mărturisit, în noiembrie 1940 am obținut o bursă în Italia, grație faptului că părinții mei și ramurile familiei noastre se aflau în Basarabia. Totodată, în favoarea acestei decizii a fost și cunoașterea limbilor franceză și italiană, pe care eu le studiasem în primul an de învățământ universitar. N-am mai revenit în România și n-am știut nimic despre familia mea. Am rămas în Italia, am făcut acele două doctorate. În continuare, am lucrat la un ziar, am făcut critică de artă.

– N-ați aflat că părinții dvs. au trecut în România?

– Nu! Am zis că am rămas în Italia! Apoi venise comunismul și în România. Deci era și mai rău. În 1950, am plecat în Uruguay ca profesor la Universitatea din Montevideo.

– Și totuși, dle profesor Eugen Coșeriu, iertați-mi insistența, v-ați mai revăzut familia?

– Da, dar cu mult mai târziu! În 1963 m-am întors în Europa, la Universitatea din Tübingen din Germania. Peste câțiva ani, în 1968, am fost invitat la un Congres mare la București (Congresul Internațional de Lingvistică și Filologie Romanică – n.n.) și acolo, după 28 de ani, a avut loc întâlnirea mult așteptată cu rudele mele. Este adevărat, corespondența noi am restabilit-o mai înainte. Iar în Basarabia, după cum deja am menționat mai sus, am revenit pentru prima dată în 1991, după 51 de ani.

T.R.1: Și aici aș face o completare la text, despre care nu ne-a vorbit atunci savantul. După cum am constatat mai târziu, destinul familiei a fost o problemă dureroasă pentru Domnia Sa și, în speță, a surorii sale Iulia: străinătatea și singurătatea l-au învățat să fie discret și atent în multe situații. Iulia Coșeriu, într-un interviu, mărturiseşte că sosirea fratelui pentru prima dată la București, după atâta amar de timp, a fost condiționată de dânsul. Eugeniu Coșeriu a plecat de la Tübingen la Bonn, la ambasadorul României de atunci, dl Oancea, și și-a exprimat revolta că părinților săi nu li se permite să-l viziteze la domiciliu, în Germania. Ambasadorul a intervenit la conducerea țării cu mesajul că dacă nu se va rezolva problema dată, Coșeriu nu va veni la Congresul de la București. România comunistă a cedat –
Eugeniu Coșeriu era deja o somitate științifică recunoscută la nivel mondial și dorea să-și îmbunătățească imaginea sa în lume și prin renumiții savanți de origine română.

Cât o privește pe Iulia Coșeriu, ei nu i s-a permis să iasă din țară încă patru ani: în tinerețe a fost condamnată la șase ani de detenție politică. Fiind studentă la Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din Iași, de rând cu alți tineri a participat la protestele anticomuniste din 1947. Astfel, ea a ajuns la închisoare, lipsită după eliberare și de dreptul de a lucra conform specialităţii – profesor de limba română. După alte intervenții de la Bonn, Iulia Coșeriu a ajuns în Germania pentru prima dată, în 1982, fiind deja la pensie. Când a fost restabilită în drepturi, a lucrat ca profesoară de limba română într-un sat de lângă București.

– Ce sentimente ați trăit când v-ați întors la baștină? Ați recunoscut locurile? V-au mai rămas rude în viață?

– Am fost la noi în sat, la Mihăileni. Foarte puține locuri am recunoscut. Casa noastră din centrul satului a fost demolată. În locul ei, autoritățile au ridicat un monument în memoria ostașului sovietic. Am întâlnit și niște rude, dar erau deja foarte bătrâne. Mulți muriseră, fiind deportați ori în Siberia, ori la Marea Albă. Bunica mea după mamă, bunăoară, a decedat la Vorkuta (Republica Komi a Federației Ruse – n.n.).

– Știu că mai înainte, la Tübingen v-ați întâlnit cu un grup de intelectuali basarabeni.

– Da, este adevărat! M-au vizitat câțiva scriitori la Tübingen, în Germania: Valeriu Matei, Mihai Cimpoi, Valentin Mândâcanu, Ion Vatamanu, Vladimir Beșleagă și două persoane din Bucovina.

– Ce reprezintă astăzi o școală științifică în lingvistică? Să zicem școala Coșeriu.

– Ea reprezintă foarte mulți discipoli de diferite niveluri, inclusiv profesori universitari. Sunt vreo 20 în Germania. Am foarte mulți elevi în America de Sud, în Africa, Japonia, Coreea de Sud. Alții, care se declară elevii mei indirecți, se află și în fosta Uniune Sovietică: Arutiunova sau Leontiev, Iuri Stepanov și alți lingviști de la Moscova.

Preocupările noastre sunt foarte diferite. E vorba de o lingvistică integrală, care privește toate aspectele limbajului, deci toate problemele atât practice, cât și cele teoretice, și traducerea, și predarea limbilor. Cu alte cuvinte, nu există problemă să nu fi fost dezvoltată ori de mine, ori de elevii mei. Tocmai că nu se poate caracteriza școala printr-un domeniu, ceea ce se poate descrie în atitudinea generală. Așa că școală științifică Coșeriu este foarte liberă, fiecare se ocupă de alte probleme, eventual de alte domenii și toți sunt mai mult sau mai puțin legați unul de altul.

– Vă mulțumesc, dle profesor Eugen Coșeriu, pentru acest interviu, pentru confidențe, care ne-au readus în vizor pagini zguduitoare din istoria Basarabiei prin intermediul familiei dvs. și al oamenilor pe care i-ați cunoscut și i-ați apreciat.

Chișinău, anul 1993

T.R.2: În cadrul unei conferințe de presă din anii ’90, profesorul și academicianul Eugeniu Coșeriu a fost întrebat: ce rol i-ar atribui unei Academii de Științe Naționale?

– Academia de Științe trebuie să devină ceea ce a trebuit să fie din capul locului – un focar al culturii naționale, cu un cuvânt foarte greu și masiv care ar putea fi spus la anumite chestiuni; pentru că în mare măsură, dacă vreți să știți, ceea ce se întâmplă astăzi în societate este lipsa de autoritate: am reușit să aruncăm cu noroi și gunoaie în această instituție. Și e mare păcat!

Pe de altă parte, Academia trebuie să aibă un cuvânt foarte greu de spus nu numai în problemele pur științifice, dar și în cele de dezvoltare socială, în problema stabilității politice și, în primul rând, în problema dezvoltării economice a republicii, ca stat.

T.R.3.: Filologii basarabeni și cei din România l-au iubit foarte mult pe Eugeniu Coșeriu (1921-2001), de la nașterea căruia se împlinesc, pe 27 iulie 2021, o sută de ani. Este considerat întemeietorul lingvisticii ca știință a culturii, readucând în primul plan al domeniului raportul dintre om și limbă și funcția comunicativă a limbajului (Stelian Dumistrăcel).

Colegii și prietenii i-au consacrat lui Eugeniu Coșeriu zeci de studii, numere integrale de reviste cu prilejul unor aniversări. Pământeanul nostru a fost ales membru de onoare al mai multor academii din lume, distins cu titlul de doctor honoris causa al 36 de universități de pe toate continentele. Și, desigur, marele nostru cărturar se bucura sincer de prețuirea deosebită de acasă: a fost ales prim Membru de Onoare al Academiei de Științe a Moldovei (1991), prim doctor honoris causa al Universității de Stat „Alecu Russo“ din Bălți (1998) și al Universității de Stat din Chișinău (1999), i-a fost conferit primul titlu de Cetățean de Onoare al orașului Chișinău (1993), mai târziu – și al orașului Bălți. Eugeniu Coșeriu a fost decorat și cu „Ordinul Republicii” (1998). Distincții înalte i-a acordat celui mai mare lingvist al lumii și Statul Român.

T.R.4.: Despre E. Coșeriu, Hans Helmut Christmann spunea, cu patru decenii în urmă: „Dacă e să spunem lucrurilor așa cum sunt, atunci trebuie să recunoaștem că ne aflăm în prezența unui gigant”. Parafrazând aceste cuvinte și invocând încă o dată profeția „extraordinarului învățător” Roman Mândâcanu, am putea remarca: „Dacă e să spunem lucrurilor așa cum sunt, atunci trebuie să recunoaștem că acel munte, prezis de dascălul de la Mihăileni, s-a înălțat” („Limba Română”, nr. 4-8, 2001).

L-am avut alături de noi pe academicianul Eugeniu Coșeriu timp de un deceniu 1991-2001, „atât ne-a fost hărăzit să fim în preajma inegalabilului savant de talie universală și a inimosului nostru concetățean, care de fiecare dată a venit în mijlocul nostru cu sufletul larg deschis” (acad. Silviu Berejan (1927-2007).