Două neîmplinite dorinţe ale lui Eugeniu Coşeriu

Mărturisesc, cunosc puţine lucrări ale creatorului de geniu care este Eugeniu Coşeriu. Mărturisesc că pe unele nici nu le înţeleg până la capăt. Ştiu însă prozele sale şi o parte din poeme care îmi plac foarte mult. Iată unul din ele:

                                                Eugeniu COŞERIU

Sângele nostru 

Din sângele nostru 
s-au hrănit câteva popoare. 

Din sângele nostru 
s-au născut 
poeţi şi cărturari ruşi. 
Mai ruşi decât ruşii. 

Din sângele nostru
s-au născut 
voievozi şi regi maghiari,
hatmani de cazaci, 
fruntaşi albanezi, 
fruntaşi sârbi, 
fruntaşi chirgizi. 

Din sângele nostru
s-au născut 
cârmuitori,
eroi şi vlădici greci.
Mai greci decât grecii.

Dar să nu vă temeţi!
Nu! Nu vă cerem să ni-l daţi înapoi –
sângele
pe care vi l-am dăruit
la nord şi la sud de Dunăre!

Vă rugăm numai să nu ni-l cereţi
şi pe cel
pe care îl mai avem.
Lăsaţi-ne şi nouă
măcar câteva picături
ca să ne putem înfăţişa cu ele
ca noi înşine
la judecata de apoi.

Eminentul om de ştiinţă nu s-a ruşinat să fie şi patriot în versurile sale.

Cred ce afirmă somităţile lingvistice planetare: că Eugeniu Coşeriu este cel mai de seamă lingvist modern al lumii.

Născut în Basarabia, a ţinut cu toată fiinţa sa la această chinuită palmă de pământ. Nu ştiu dacă cunoştea bine viaţa Academiei de Ştiinţe din Republica Moldova, dar ştiu că îl preţuia pe lingvistul Silviu Berejan. Şi asta îi era şi ne era de ajuns. Nu ştiu dacă era la curent cu activitatea Uniunii Scriitorilor, dar ştiu că ţinea foarte mult la cărturarul de excepţie Mihai Cimpoi. Şi asta îi era şi ne era de ajuns. Nu ştim dacă o fi cercetat mersul lucrurilor la Universitatea noastră de Stat. Dar ştim ataşamentul său faţă de profesorul şi lingvistul Anatol Ciobanu. Şi asta îi era şi ne era de ajuns. Nu ştim dacă cunoştea tot ce a scris consăteanul său Valentin Mândâcanu. Dar ştim că-l preţuia mult pentru istoricul eseu Veşmântul fiinţei noastre. Şi asta îi era şi ne era de ajuns. Nu ştim dacă citea cu regularitate „Literatura şi Arta”. Dar ştim că îl avea la inimă pe Nicolae Dabija, care este sufletul publicaţiei noastre naţionale. Şi asta îi era şi ne era de ajuns. Nu ştiu dacă a răsfoit toate numerele revistei „Limba Română”, dar ştiu că, preţuind mult pe redactorul-şef al ei, Alexandru Bantoş, a încredinţat revistei două excepţionale poeme, unul dintre ele l-am citat mai sus. Un poet postmodernist de la noi se bucura copilăreşte într-un articol că Eugeniu Coşeriu ar fi găsit în creaţia mea numai trei-patru poeme. Mateevici a rămas în literatura română cu un singur poem – cu Limba noastră. Eu de ce m-aş amărî dacă, potrivit opiniei marelui savant, istoria literară îmi va accepta numai trei-patru poeme?! Voiam să spun că l-am cunoscut bine pe Eugeniu Coşeriu şi am cunoscut şi prețuirea care-mi dădea. M-am întâlnit cu el de câteva ori la Chişinău şi Bucureşti, şi în casa distinsei doamne Iulia Coşeriu, sora savantului, care locuieşte în preajma Bucureştiului. Sunt fericit că preţuia osteneala mea poetică şi socială. Mai mult, mă ruga deseori să încerc să împac oamenii de cultură. Nu am reuşit să-i împac. Nu a reuşit nimeni să-i împace. Aceasta a fost una din neîmplinitele dorinţe ale lui Eugeniu Coşeriu.

Mă întorceam nu demult de la Huşi împreună cu minunatul nostru interpret al cântecului popular Mihai Ciobanu. Mihai îmi povestea câte piedici i s-au pus în calea sa de cântăreţ. Îl ascultam amărât. În drum spre Chişinău ne tăiau mereu drumul mari cârduri de gâşte. I-am spus la un moment dat lui Mihai: „Iată ce trebuie să scriem pe pragul casei multor compatrioţi: «Proştilor! Până şi gâştele se ţin grămadă...»”. Cred că acelaşi lucru ne-ar fi spus în gând şi Eugen Coşeriu. Dar cu alte cuvinte. Bineînţeles că durerea cea mare a lui era că nu şi-a văzut împlinit celălalt vis care, de fapt, nu era al doilea, ci primul: reunirea Basarabiei cu Ţara.

În afară de harul său lingvistic de excepţie, Eugeniu Coşeriu avusese şi alte minunate calităţi. Una din ele a fost modestia. Vorbea aproape în şoaptă ca şi cum se temea să nu deranjeze pe cineva. Nu l-a auzit nimeni niciodată să declare că face parte din elita lingvistică a lumii. Deşi el însuşi era o întreagă elită. La această atât de rară însuşire la români am adăuga încă două, la fel de rare: fanatica dragoste pentru profesiunea sa şi nemărginita capacitate de muncă – moartea l-a găsit, numai piele şi oase (era slăbit de o nemiloasă boală), la masa de scris.

Apreciem gestul domnului Ion Iliescu, Preşedintele României, care, la sugestia noastră, a reparat o veche nedreptate şi i-a conferit marelui savant, cu prilejul jubileului de 80 de ani de la naştere, Steaua României. Puterea (oricare ar fi fost ea, oricare ar fi), chiar dacă uneori sau chiar permanent nu le-a iubit, a respectat întotdeauna marile valori de cultură. Cu excepţia lui Stalin. Le-a respectat fie din stimă, fie din teamă de ele. Ne-am bucurat că savantul de geniu Eugeniu Coşeriu n-a refuzat să primească „Ordinul Republicii” din mâinile ex-preşedintelui Republicii Moldova Petru Lucinschi, după cum n-a refuzat să primească o înaltă distincţie un alt strălucit compatriot al nostru, Valeriu Rusu, şeful Departamentului de Limbi Romanice de la Universitatea Aix-en-Provence din Franţa. De fapt, nu veţi găsi în toată Basarabia un om de cultură care ar fi refuzat să primească din mâinile guvernanţilor vreo distincţie sau Premiul Naţional pentru literatură, muzică, pictură, ştiinţă. Dimpotrivă, mulţi dintre ei s-au bătut şi se bat pentru onoruri, ceea ce nu putem afirma despre Eugeniu Coşeriu şi Valeriu Rusu. Voiam să spun însă altceva: că Puterea trebuie atacată, dar nu şi atunci când face şi lucruri bune. Şi-apoi, nu cred că chiar orice om de cultură ori de ştiinţă are dreptul moral să o atace. Trebuie să fi realizat tu însuţi ceva pentru naţiune ca să ai acest drept. Devii ridicol când, fiind o nulitate, îţi umfli pieptul. Ridicol, pentru că nici Puterea, nici cei din jur nu te iau în seamă. Artistul adevărat loveşte Puterea atunci când trebuie şi cum trebuie.

Evident, marele savant a fost însoţit permanent şi de un mare noroc, venit şi el de Sus, de la Dumnezeu: norocul de a fi vieţuit în străinătate. Dacă locuia printre noi, nu rămânea demult nici oscior din el – îl mâncau în primul rând confraţii. Românul poate cu adevărat să preţuiască numai valoarea refugiată în străinătăţi sau numai pe cea care s-a dus în mormânt. Ştiind asta, marele savant plecase la timp din Țară. Dar îndureratul său gând a fost întotdeauna îngemănat cu destinul ei.

(Revista „Limba Română”,
Nr. 10 (88) 2002, p. 17-18)