Ce rămâne...

Steagul roșu fâlfâie, ca și la Cernăuți, la Cetatea Albă și la Chișinău. De ce și cum, nu e vremea să se vorbească.

Ceea ce privește acest neam care nu e deprins a se văicăra, căci prea multe păcate a tras, ale lui și ale altora, e ce rămâne în acel pământ pe care noi l-am deschis civilizației cu străvechii noștri moldoveni, din nou robiți în mormintele lor.

Rămân trei milioane de țărani, înfipți acolo din vremile pre­istorice ale celor mai depărtați dintre strămoși. Rămân la orice regim de hegemonie națională și de prefacere socială i-ar impune „liberatorii”, rămân cu limba lor minunată pe care n-au voit s-o schimbe, rămân cu datinile lor, care n-au suferit nici o prefacere, rămân cu simțul, atâta de prețios și cuprinzând toate făgăduielile de viitor, că ei sunt la dânșii acasă și că întorc brazda pe care au tăiat-o întâia oară (...), așteptând „plinirea vremilor”, care nu înșeală niciodată.

Rămâne, în orașe, amintirea unui sfert din veac de libertate, rămâne o generație crescută de noi, păstrând în cap și în inimi aceleași gânduri și simțiri ca noi.

Rămâne ce am putut îndrepta și crea acolo unde am găsit igno­ranță (...) și păduchi.

Rămâne o întreagă emigrație de intelectuali, cari nu pot avea decât un singur gând: revenirea la dreptul lor și al nostru.

(Nr. 142, 2 iulie 1940)