Miguel de Cervantes, Don Quijote și Mihail Sorbul – o trinitate astrală în conjuncție literară

1

Acum peste 180 de ani, mult-puțin, literatura spaniolă a pătruns în literatura română la începuturile publicisticii noastre naționale și a editărilor de opere cu valoare universală.

Deschizător de drum este „părintele” literaturii române, Ion Heliade Rădulescu, în 1838, mai întâi, din publicația „Paris and London Advertiser”, cu un articol titrat Rodnicia lui Lope de Vega, în „Curierul românesc”, București, IX, nr. 51, 1838. În anii următori, publică traducerea primelor patrusprezece capitole din romanul Don Chișot dela Manșa de Cervantes („Curierul românesc”, București, X, nr. 76-78, 80, 88, 1839), a cap. Curiosul stravagent, episod din partea a doua a lui Don Quijote („Curierul de ambe-sexe”, București, III, 1840-1842) și, apărută anonim, o nuvelă a aceluiași genial scriitor, în periodicul „Organul luminării”, Blaj, 1848.

De altfel, Ion Heliade Rădulescu va edita, în 1840, în volum, traducerea sa după versiunea franceză a lui Jean-Pierre Claris Florian (1755-1794), sub titlul Don Chichot de la Mancha. Din scrierile lui M. Cervantes. Tradus în românește din franțuzește dupe Florian de Ion Rădulescu.

Peste ani, la aproape un secol, în 1936, poetul Al. Iacobescu va scoate la Editura „Cugetarea” din București, în traducere românească, după originalul spaniol, în două volume, opera integrală a lui Cervantes dedicată „cavalerului tristei figuri”, supranumele lui Don Quijote. În tot anul 1936, au apărut cronici elogioase referitoare la inițiativa salutară a lui Al. Iacobescu, începând cu prima datorată lui Petru Manoliu (alias Erasmus), menționând încercarea fragmentară a lui Ion Heliade Rădulescu, și până la ultima, a lui Vintilă Horia, titrată Între Don Quijote și Karl Marx, în care este făcută apologia „mitului lui Don Quijote” prin raportarea acestuia la figura hilară a întemeietorului comunismului științific („Credința”, București, IV, 652, 2 februarie 1936, p. 4; „Sfarmă Piatră”, București, II, 50, 5 noiembrie 1936).

În această perioadă de o sută de ani, alte două evenimente sunt demne de remarcat în cultura noastră privind viața și opera lui Miguel de Cervantes, prima fiind adaptarea, în limba română, a povestirii Cuviosul pedepsit a marelui scriitor spaniol, în 1911, de către Ion Luca Caragiale („Românul”. București, I, 96, și 97 din 3/15 mai și 5/17 mai 1911), iar a doua, dramatizarea realizată de Mihail Sorbul, în 1924, a operei lui Miguel Cervantes Saavedra (1547-1616): El ingenioso hidalgo Don Quijote de la Mancha (1605) și Segunda parte del ingenioso cavallero Don Quijote de la Mancha (1615).

În vreme ce contribuția lui Ion Luca Caragiale a trecut neobservată în presa timpului (și mai târziu), cea a lui Mihail Sorbul s-a bucurat de atenție deosebită.

2

La 25 octombrie 1924, a avut loc pe scena Teatrului Național din București, în regia lui Soare Z. Soare, premiera piesei originale Don Quijote della Mancha, comedie tragică în patru acte și douăsprezece tablouri de Mihail Sorbul, inspirată de romanul omonim al lui Cervantes.

Spectacolul a ținut întreaga stagiune, fiind urmărit cu ardoare și interes în presa cotidiană și de specialitate din capitală.

Mihail Sorbul a fost intervievat de N. Porsena cu trei zile în avans de întâlnirea piesei cu publicul, interviu subintitulat: „Ce ne spune d-sa despre dramatizarea romanului lui Cervantes”? („Rampa nouă ilustrată”, București, VIII, 2097, 22 octombrie 1924, p. 1). Victor Eftimiu a scris articolul Don Quijote, subintitulat „Să fugim de politică”, evocând figura „superbă” a eroului spaniol, numindu-l „cruciat al dreptății, suflet încărcat de ideal” („Lupta”, București, III, 862, 24 octombrie 1924, p. 1). Din nou a revenit N. Porsena cu articolul Astă seară „Don Quijote” la Teatrul Național, secționat pe capitole: „Câteva note asupra lui Cervantes; Don Quichottè; Interpretarea; Montarea” („Rampa nouă ilustrată”, VIII, 2100, 25 octombrie 1924, p. 2).

A doua zi, după premieră, au apărut două cronici teatrale, una de duș rece, a lui Emil D. Fagure (alias Honigmann), ziarist licențiat în drept, care a socotit dramatizarea nereușită, lipsită de suflu tragic, dar și de vervă comică („Lupta”, III, 864, 26 octombrie 1924, p. 2), iar cealaltă fierbinte, a lui Liviu Rebreanu, romancier și dramaturg (cumnatul lui M. S.), în care susține faptul cert că Mihail Sorbul, „cu simțul teatral excepțional, a izbutit să păstreze pe scenă pe Don Quichotte întreg, să-i dea unitate prin diversitate” („România”, II, 310, 26 octombrie 1924, p. 2).

Până la mijlocul lunii decembrie 1924, de-a lungul stagiunii de toamnă, cât timp s-a jucat spectacolul, au mai apărut în presa timpului opt cronici teatrale/dramatice, cu păreri împărțite despre dramatizarea lui Mihai Sorbul. Le redăm, pe scurt, conținutul în ordinea cronologică a publicării lor (conf. Bibliografia relațiilor literaturii române cu literaturile străine în periodice. 1919-1944, București, vol. VI, 2005, apărut sub egida Institutului „Călinescu” din București).

N. Davidescu: „Don Quijote reprezintă în cultura omenească una din cele mai nobile pilde de colaborare a vremurilor cu geniul unui scriitor” („Aurora”, București, IV, 905, 27 octombrie 1924, p. 4);

Scarlat Froda (alias Scarlat Neitzendorf): „o dramatizare reușită după romanul lui Cervantes e practic imposibilă” („Rampa nouă ilustrată”, București, VIII, 2, 102, 27 octombrie 1924, p. 6);

Int. (pseudonim indescifrabil): Mihail Sorbul „n-a tratat eroul, ci literatura care-l păstrează cristalizat” („Dimineaț”, București, XXI, 6450, 27 octombrie 1924, p. 3);

Romicus (alias Romulus Seișanu) consideră că Mihail Sorbul nu a reușit să definească caracterul personajului întruchipat în dramatizarea romanului lui Cervantes („Universul”, București, XLII, 246, 27 octombrie 1924, p. 1);

Pamfil Șeicaru: Don Quijote, la fel ca Prometeu, Hamlet, Faust ori Brand, reprezintă „iluzia omenească în lupta cu propria zădărnicie. Pentru Cervantes, ca și pentru contemporanii lui, romanul „era o parodie a literaturii cavalerești, pentru noi, el este o amară epopee a iluziei omenești” („Neamul românesc”, București, XIX, 245, 28 octombrie 1924, p. 2);

B. Brănișteanu (alias Benno Braunstein) consideră dramatizarea lui Mihail Sorbul nereușită din cauza complexității lui Don Quijote, „un summum” al artei romancierului spaniol („Adevărul” București, XXXVII, 12531, 12 noiembrie 1924, p. 1-2);

M. Pralea (alias Nicolae Pora) prezintă citate din „comedia tragică a d-lui M. Sorbul” („Ilustrațiunea națională”, București, XIII, 105, noiembrie 1924, p. 167-168);

Ion Marin Sadoveanu: Mihail Sorbul dovedește „o mare dragoste literară” pentru Cervantes („Gândirea”, București, IV, 3, 15 decembrie 1924).

3

În anul 1924, în care Teatrul Național din București i-a pus în scenă dramatizarea romanului Don Quijote, Mihail Sorbul (Botoșani, 6/28 octombrie 1885 – 20 decembrie 1966, București) era un dramaturg consacrat. Debutase, cu aproape două decenii în urmă, cu piesa Eroii noștri (1906), semnată cu numele său de stare civilă (Mihail Smolsky). Publicase comedia tragică Praznicul calicilor (1909), precum și drama istorică Letopiseți (1914), avându-l pe Ion Vodă cel Cumplit personaj central. I se jucase comediile tragice Patima roșie (1916) și Dezertorul (1919), precum și drama Prăpastia (1921).

Concomitent, în toată această perioadă fertilă literar, Mihail Sorbul a fost un publicist redutabil: secretar de redacție la publicațiile „Conștiința” Ploiești (1907) și „Convorbiri critice” București (1907-1910); director, alături de Liviu Rebreanu, la „Scena” București (1910-1911, 1914); director literar la „Ilustrațiunea națională” București (1912-1914); director, împreună cu Emanoil Riegler, la „Cronica artistică și literară” București (1918); director la „Săgetătorul” București (1921-1922). A colaborat la principalele periodice ale vremii.

Se numără printre membrii fondatori ai Societății Autorilor Dramatici Români. La 14 martie 1923, aceasta s-a înființat în București, prin străduința lui Caton Theodorian, care a fost ales președinte (1923-1927) al întâiului comitet format din: Ion Al. Vasiilescu-Valjean (vicepreședinte), Liviu Rebreanu și Mihai Sorbul (membri), Victor Eftimiu și Alfred de Herz (cenzori), Paul Gusty (casier) și Victor Ion Popa (secretar). Mihail Sorbul va fi al doilea președinte ales (1927-1930), urmat de Ion Minulescu (1930-1933), din nou Caton Theodorian ș.a.m.d., până la fuzionarea obligată cu Societatea Scriitorilor Români (întemeiată la 28 aprilie 1908) de către regimul democrat-popular, la 25 martie 1949, în Uniunea Scriitorilor din R.P.R., care ființează și în prezent, cu Mihail Sadoveanu – președinte de onoare, iar Zaharia Stancu – președinte activ, aleși la Prima Conferință a Scriitorilor sub conducerea comunistă.

4

Cu toate asperitățile unor cronici teatrale/dramatice ale vremii pe care le-am rezumat mai sus în excursul nostru, datorate, în parte, lipsei de umoare și profesionalism a acelor ziariști „intransigenți în ale condeiului”, dramatizarea operei inegalabile Don Quijote de la Mancha de către Mihail Sorbul constituie o încercare meritorie de lansare a romanului marelui scriitor spaniol în spațiul spiritual românesc, continuând tradiția începută de la Ion Heliade Rădulescu.

În planul criticii și istoriei literare comparate/universale, sunt demne de subliniat contribuțiile lui Al. Popescu-Telega (1925) și Tudor Vianu (1955), cu studiile lor dedicate vieții și operei lui Cervantes, precum și lucrarea de sinteză Impresii asupra literaturii spaniole a lui George Călinescu (1965), la cunoașterea literaturii iberice.

Ceea ce este menționabil, în privința creației lui Mihail Sorbul, dramaturgia și arta teatrală românească are în opera lui o zestre indubitabilă, de patrimoniu național.

POST-SCRIPTUM. Nici pe Wikipedia, în limba română, nici pe cea în limba engleză, piesa/prelucrarea/dramatizarea făcută de Mihail Sorbul după „Don Quijote” nu este menționată.