Constantin Morariu. O cronică din Bucovina (II)

Pentru a-i înțelege opțiunea, putem să ne plasăm și în coordonate livrești. Exclamă într-un loc: „Ce abiz înfiorător de moarte ni arată nenorocitul Nietzsche cu munții săi de cadavre omenești, pe care să se urce supraomul, și ce culme luminoasă de viață fericită ni arată geniul Goethe”, și Constantin Morariu citează aici un poem în care e invocată iubirea aflată la temelia vieții (Morariu 1998: 133). De altfel, volumul de memorii se încheie cu o cuvântare ținută în 1925 în fața ministrului I. Nistor (al cărei retorism, firesc, în fond, i se poate reproșa), prilej de a-și exprima poziția invocându-l din nou pe Nietzsche. Vorbește de „rătăcirile” și „fantasmagoriile” raționaliste („Raționalismul duce numai la pieire. Ibermenșul¹ l-a dus pe împăratul Wilhelm la Untermaus. Axiomă vecinică rămâne că numai crucea lui Hristos este în viață. Numai ea a fost mântuirea neamului nostru în trecut, numai ea trebuie să fie și în viitor”), pentru a defini filosofia lui Nietzsche drept „suirea pe cadavrele celor slabi ale semenilor tăi, ca să ajungi a fi Ibermenș” (Morariu 1998: 168). Prin contrast, el se dedică celor slabi și refuză orgoliul, exhibarea de sine, iluziile deșarte. Singura care contează e fapta.

Viziunea, a unui anti-modern care se luptă cu „căderile” iluministe, este explicabilă prin situarea în context; recunoaștem în ideea lui că războiul mondial e „turbarea fără pereche a mult slăvitei culturi și civilisații umaniste” (Morariu 1998: 140) temelia ideologiei retrograde din perioada interbelică, din care se vor naște ideile de dreapta extremă. Spengler, Berdiaev, Keiserling etc. pornesc de la această idee și gândesc o revoluție spirituală a Europei. Să exprime această idee a lui Constantin Morariu și reacția lui împotriva modernizării pe care o realizase Austria în Bucovina, admirată în unele cazuri și în perioada interbelică? Ar fi ciudat dacă ar fi așa, căci modernismul, consecință a iluminismului, e în epocă asociat modelului francez, adică liberalismului, civilizației, parlamentarismului etc. Dimpotrivă, modelul german ar exprima valorile tari, nu cele „superficiale”, „frivole”. Nu vede Blaga însuși în acești termeni opoziția dintre cultura germană și cea franceză? Până la urmă, însă, intuiția lui Constantin Morariu (dacă n-o fi fost vorba și de influențe livrești, directe sau indirecte; în fond, 1921, Blaga publicase „Revolta fondului nostru nelatin”) funcționa bine. Pentru bucovineni, modernismul care-i civilizase (despre care s-ar fi putut crede că-i îndepărtase de substanța românească, locală, specifică) venise de la Viena, acea Vienă unde se edificase, însă, și spiritul național al bucovinenilor.

Ciudat, totuși, că el, militantul pentru românism, atunci când vorbește despre războiul mondial ca „turbarea fără pereche a mult slăvitei culturi și civilisații umaniste”,  nu vede contradicția: tocmai datorită acestui război, Marea Unire a fost posibilă. De altfel, la aflarea veștii că a izbucnit războiul, mulți dintre tinerii momentului și-au clamat bucuria, sperând că lumea se va zgudui din temelii și visul lor se va realiza. Mulți au trecut clandestin granița în România sau în Rusia făcând o politică anti-austriacă și înrolâdu-se în armata română, când România a intrat în război.  Întâlnindu-se cu Leca la Viena, află și el că printre tineri circula următoarea formulă subversivă: „deoarece România are forma unei cupe nedepline, el împreună cu colegii săi intimi își doresc în corespondența dintre olaltă: Trăiască cupa plină!, adică România întregită cu Ardealul și Bucovina” (Morariu 1998: 153).

Aflați sub austrieci, discipoli ai lui Iorga sau solidari cu el, cum ar fi putut gândi altfel românii din Bucovina decât în „spiritul secolului”, care, la suprafață cel puțin, era restaurator? Sunt idei în vogă în perioada interbelică din toată Europa. Constantin Morariu o invocă atunci când explică stagnarea tipăririi unui manuscris al Noului Testament în traducere proprie, pregătit pentru tipar în 1913-1914. De vină ar fi fost războiul, deci lumea modernă. Convingerea lui este că „unicul medicament mântuitor pentru întreg neamul nostru” erau scrierile teologice. În 1911, pusese la dispoziția Institutului biblic 14 broșuri, se adăugaseră între timp încă șapte, iar acum, după 1920, când își scrie memoriile, spune, într-o viziune utopică, gândindu-se la ce „înălțime ideală” ar ajunge neamul nostru „dacă an după an s-ar răspândi scrieri temeinice în milioane de exemplare și cu prețurile cele mai minimale nu numai în masele poporului de jos, ci și în absolut toate păturile intelectualilor noștri”.  Abia astfel tot românul ar fi „desăvârșit în Hristos Iisus” (Morariu 1998: 140-141).

În tot cazul, Constantin Morariu trăiește cu convingerea – cel puțin acesta e mesajul pe care îl transmite – că lumea este expresia unei ordini divine, semnul Providenței, și tocmai de aceea implică o etică: echilibru interior, eliminarea păcatului, angajare, pentru celălalt, cultivarea binelui, totul din perspectivă națională: „Scopul final al existenței noastre este să trăim așa, încât odată să ne împreunăm cu Dumnezeu, binele cel mai mare din lume” (Morariu 1998: 132). Totul în slujba unei sănătăți colective și deopotrivă individuale. Îl invocă la un moment dat pe un anume Gustav Marx, doctor în medicină, care ar fi spus: „religiunea fără ipocrizie este izvorul cel mai profilactic pentru păstrarea sănătății învățătorilor. Ea este izvorul nesecabil din care sufletul neliniștit sau nervos scoate putere nouă, liniște, statornicie și eliberează de anxietate și apăsare” (Morariu 1998: 96). Interesante, pentru propriul proiect existențial, și cuvintele următoare: „Și care învățător a devenit, prin studiul științelor filozofice și naturale, un disprețuitor al religiunii, acela pierde scutul cel mai bun și, în lupta cu ambiția proprie, din cauza aprecierii exagerate a persoanei proprii, a considerării nesuficiente din partea preposiților și a supărărilor  continue cu tineretul școlar, își pierde cumpătul și devine un neurastenic incurabil” (Morariu 1998: 96). Altundeva, notează: „Cel mai de căpetenie postulat al înțelepciunii vieții este paza neadormită de cea mai mare primejdie: încărcarea conștiinței cu mustrările păcatului” (Morariu 1998: 40). Deviza aceasta garantează, în fond, asupra adevărului spuselor lui Constantin Morariu. De ce să nu putem spune că nu aveam nevoie de o altă garanție ca să credem că „luptele” în care s-a angajat sunt prezentate corect, deși mai avem una: radicalitatea poziției lui l-a făcut să rămână un marginal², și, marginal fiind, își slujește până la capăt crezurile. Iar timpul (căci a murit în 1926) pare să-i fi dat dreptate.

În tot cazul, e descumpănit și revoltat când vede că fețe bisericești înalte trăiesc în ipocrizie și exprimă îndoială, iar scena pe care o povestește e dureroasă înainte de toate pentru el: „Pe vremea prohodului unui preot în biserica catedrală, un confuncționar de înalt grad ierarhic s-a întors către mine și mi-a zis zâmbind ironic: «Doamne, la ce atâta litanie, pare că mortul s-a scula!». Și un profesor universitar român și dr. în sfânta teologie mi-a spus că el crede în doctrina noastră teologică ceea ce a afirmat pare-mi-se papa Leo al IX-lea, când a intrat în catedrala lui de Lyon, aflând tot poporul îngenuncheat, s-a întors către cardinalul său și a zis: Si vulgus decipi vult, ergo decipiatur! (Dacă poporul vrea să fie înșelat, atunci să fie înșelat)” (Morariu 1998: 96). I se întâmplase ceva asemănător la Toporăuți, unde „poruncindu-mi Kalinowski la o înmormântare să cetesc evanghelia înaintea casei mortului, eu am cetit sfânta evanghelia a învierii, în care e vorba de doi bărbați în veșminte strălucitoare, și, sfârșind, i-am întins sfânta carte să o sărute, iar el mi-a zis: «Și d-ta crezi în cele ce li-ai cetit?» – apoi a adaos hohotind: «Ha, ha, ha, aceasta-i o fabulă!»”³ (Morariu 1998: 40). Fabulă? El invocă „pronia cerească” și atunci când unei parcele de pământ îi crește valoarea de zece ori. De fapt, la ce mă refer? O locuință de la Cernăuți (pe care ar fi cumpărat-o, totuși) îi este confiscată de consistoriu imediat după ce petiția trimisă împăratului nu avu succes, în vederea fie a demolării pentru a fi transformată în internat pentru elevi, fie a folosirii imediate cu acest scop. Va fi având Constantin Morariu dreptate până la capăt în situația aceasta? Cum să iscălească „sub anumite condiții protocolul de cedare a casei numite în scopul demolării”, dacă cu adevărat îi aparținea? Cum putea fi forțat s-o facă? Pe de altă parte, scopul e de tot nobil, și e în spirit românesc, dacă n-o fi fost o ipocrizie „fariseică” (folosim cuvântul lui) la mijloc? În tot cazul, „casa, chiar în starea ei din 1896, a ajuns și sub stăpânirea din anii războiului mondial, iar de la 1920 înainte, fiind radical reparată, servește ca locuință pentru mine și pentru ai mei” (...).

De fapt, ceea ce-și dorește e un post de paroh, care să-i asigure traiul, post pe care nu-l are la Toporăuți, care i se refuză la Cernăuți, pe care îl va obține în „surghiunul” de la Pătrăuți pe Suceava⁴. Unui paroh i se asigurau, însă, condiții bune de viață (căci preoții ar fi trebuit să devină apărătorii Imperiului), nemaivorbind că se puteau face tot felul de abuzuri nepedepsite. De exemplu, la Toporăuți, preotul Kalinowski îi convinsese pe țărani să facă împrumuturi bancare, solicitând pentru el o parte din sumă; preoții din localitățile vecine Pătrăuților aplicau tot felul de taxe ilegale sau abuzive. În fine, la Pătrăuți, reiese dintr-o anonimă în care era amenințat pentru inițiativele sale care ar fi excedat viața religioasă a enoriașilor săi, Constantin Morariu avea 24 de fălci de pământ⁵. La Cernăuți, când era ajutor de paroh, de asemenea, reușise să-și cumpere un teren, o locuință (cea pe care e obligat s-o cedeze Consistoriului, pe care o va recupera după 1918), la Toporăuți chiar are o servitoare (Morariu 1998: 40). Se plânge că are numai una. Ce-i drept, elev la gimnaziul din Suceava, locuiește la unchiul său, Constantin, căruia îi va dedica o monografie, profesor de religie și de română la gimnaziu, care locuiește cu chirie, fie la un cojocar, Ghiță Buleandră, fie la niște comercianți, Costachi și Nică Roșu⁶. Nu sunt condiții de viață chiar grele, față de ale altora. E elocventă amintirea casei părinților, care avuseseră 16 copii, dintre care doar cinci au rămas în viață. Cât despre Mitropolitul Silvestru, el avusese, se pare, o avere considerabilă, pe care trebui să o împartă copiilor săi, căci, avansat la postul de arhimandrit diecezan, a intrat în cinul călugăresc. Or, cu ocazia aceasta, care coincidea cu onomastica sa, dă o petrecere la moșia Hrabova, „un loc de vreo sută de fălci de pădure, arătură, fânețe, situat la granița Moldovei și cumpărat foarte ieftin de la un boier din Moldova” (Morariu 1998:21). Iar petrecerea are grandoarea ei imperială⁷.

Toate acestea relevă, indiscutabil, care sunt avantajele pe care le riscau cei cu idealuri naționale românești. Din aceeași generație, Iraclie Porumbescu, tatăl lui Ciprian, nu huzurește și își ține cu destulă dificultate copiii la școală. În ce-l privește pe Constantin Morariu, ajunge și el la o anumită bunăstare – elocvente seratele muzicale de la Pătrăuți –, dar abia după ce trece prin momente de mare dificultate. La Toporăuți, chiar de disperare. Ajunge seara (împreună cu soția și mama soacră, „cu toată averea încărcată în trei care”) și casa parohială e o ruină. O va numi „zemnic”, adică beci, pivniță: „Când eu am pășit din tindă, cu capul plecat, prin ușa scundă, peste un prag înalt, în odaia de locuit, mi s-a părut că intru într-un zemnic. În mijlocul odăii era un vraf mare de lut, ras de pe jos și de pe păreți, pe cari se cunoștea negreața și păianjenișul ce rămăsese după dulapurile și alte mobile ale înaintașului meu Ilie Bândas (...). Privazurile micilor ferești erau putrede și plafonul odăii era așa de scund, încât eu îl ajungeam numai cu latul palmei pus pe cap, iar în cocioaba-bucătărie de peste tindă, de răul plafonului și mai scund, nici nu puteam sta drept în picioare. În bucătăria aceea am trebuit să locuim mai bine de o săptămână, până am făcut ordine în odaia cea mare”⁸ (Morariu 1998: 37). Apoi, „neprimind salariul pe vreo trei luni și neprimind nimic nici de la venitul din biserică nici de la vreo altă funcțiune, deși aproape toată munca pastorală o isprăveam singur, căci Kalinowski era tot bolnav, într-o vreme am fost ajuns până la atâta, încât să nu mă fi chemat la o înmormântare la curtea boierului din Cernauca, pentru care am primit remunerația de 10 florini, mai în înțelesul adevărat al cuvântului n-am fi avut ce mânca, căci încă în seara acelei zile, după ce m-am întors acasă, eu și soția mea am mâncat numai câte un ou fiert cu colac adus de la Cernauca” (Morariu 1998: 38). Și în aceste condiții, spune, „de unde aveam, de unde n-aveam, ne-am abonat la «Observatorul» lui G. Barițiu din Sibiu, «Amicul familiei», «Predicatorul săteanului român» și «Cărțile săteanului român din Gherla», am procurat de la librăria Socec Istoria universală  de Cernătescu și un Atlante românesc și ceteam împreună cu soția Istoria lumii ce o traduceam după Welter și făceam atâta haz, încât și servitoarea noastră, Domca, știa de Solonovo Seisahteia (Seisahteia lui Solon)” (Morariu 1998: 40).  Și va locui aici 7 ani: „Ocupațiunea noastră de căpetenie era cetitul, scrisul, muzica” (Morariu 1998: 41)⁹.

 Relevante – pentru mediul în care trăiește – sunt disputele, permanente, cu colegii preoți, dar și cu românii, în general. La Toporăuți, preotul Kalinowski, împreună cu alți trei episcopi bisericești, ar fi pus la cale (o și recunoaște) un denunț la mitropolie: neștiind limba ruteană (pe care o și învață în câteva luni¹⁰), n-ar fi putut să-i mărturisească pe creștini. Inclusiv primarul (pe nume Dvirniciuc), nu numai enoriașii, s-a supărat. De fapt, plângerea ar fi fost făcută la sugestia unuia dintre consilierii consistoriali (cf. Morariu 1998: 38-39), un atac probabil la adresa mitropolitului Silvestru, cum crede acesta. Să ne amintim și de disputele cu Consilierul consistorial Gheorghe cav. de Reus-Mârza, de mai târziu. Slujind la Pătrăuți, i se reproșează de preoții din localitățile vecine că strică obiceiurile, de țărani e suspectat că, sub masca unei case de lectură, vrea să-și construiască lui o casă, de evrei că vrea să-i convingă pe țărani să nu mai intre în cârciumi, de ucraineni că ar vrea să-i romanizeze pe ucrainenii despre care el știa că sunt români ucrainizați etc. Iar colegii teologi sunt și ei consemnați în felul următor: „Sărmană biserică ortodoxă orientală, servită de astfel de urmași ai lui Hristos!”, singura vină pe care și-o poate identifica fiind aceea că a fost „aderentul credincios al lui Silvestru” (Morariu 1998: 95). Iar apoi: „Fostul meu paroh Kalinowski, fostul mitropolit Ciupercovici, fostul arhimandrit Calinescu și consilierii consistoriali Beja și Reus, nu dovedesc aceștia destul și prea destul, după cele arătate mai înainte din viața lor, de ce creștere teologică spoială au avut ei parte la fostul Institut teologic din Cernăuți?!” (Morariu 1998: 95). În fapt, și ideea aceasta ar trebui reluată în câteva locuri ale analizei operate aici, imaginea (în fapt, situația) nu se schimbă nici după 1918, când ajunge consilier. De data aceasta nu mai detaliază, dar concluzia, doar ea notată, spune totul: „Era o necurmată administrație de lucruri curat materiale și de împăcări de diferite diferențe și pâri între laici și preoți sau numai între preoți, diferențe și pâri uneori atât de scârboase, încât te minunai că ele se pot întâmpla între oameni cu studii de cea mai vestită facultate a bisericii ortodoxe, după cum cu nedreptul i-a mers faima în lume. Pe lângă celelalte dovezi ce le-am adus înainte este și aceasta destulă dovadă că numai spoială se poate numi cultura ce o dă facultatea teologică din Cernăuți” (Morariu 1998: 163).

Alte situații de cădere morală vizează autoritățile statului. Pe câteva pagini sunt prezentate ingineriile financiare ale lui Ion Corniciuc, din Pătrăuți, un „simplu gospodăraș cu două fălci de loc și casier la banca Raiffesiană chiar de la înființarea ei în 1901” (Morariu 1998: 147). Merită să facem o mică paranteză pe tema aceasta. În 1904, cu ajutorul evreilor a căror „păpușă” (Morariu 1998: 147) ar fi devenit (în vederea alegerilor), „Corniciuc fu ales primar și Fischler membru în comitetul comunal” (Morariu 1998: 148). Rezultatul? „În 1905, Corniciuc și cu secretarul său Kreczmer i-au dat lui Fischler o concesiune frauduloasă, în urma căreia, la 18 septembrie 1905, au fost judecați tustrei de curtea cu jurați din Suceava”, Corniciuc și Fischler fiind declarați vinovați. Constantin Morariu l-ar fi vizitat la temniță: „Am mers la nenorocit cu soția mea, i-am dus zahăr, ciocolată, «Virtutea creștină» tom III (tomul I și II i le dăruisem înainte) și, văzându-l așa de istovit, l-am rugat pe judele de instrucție să-și facă milă de bietul bolnav și să-l adăpostească în spitalul temniței, ceea ce s-a și întâmplat” (Morariu 1998: 149). Ulterior, „mi s-a jăluit că multe nopți n-a putut închide ochii și a tot plâns în decursul procesului amintit din pricina gândului că așa de tânăr va trebui să șadă în temniță. Iar eu îl mângâiam să se bucure de varga cu care Dumnezeu a voit să-l curățească de păcate, că numai așa poate fi primar pe viață spre binele său cât și al comunei. Și în adevăr, el și-a împlinit bine rostul, a fost ales primar încă de două ori după olaltă, și în 1911 încrederea obștească l-a adus și la cârma societăților «Viitorul» și «Arcașul», sfârșitul a fost însă tragic” (Morariu 1998: 149). L-ar fi înlăturat pe Constantin Morariu de la președinția consiliului de control al averii comunale, „fiindcă egoismul și lăcomia fără margini după avere străină, care e caracteristică mai tuturor pătrăuțenilor, îl împinge și pe nenorocitul primar să tulbure, în scopul înavuțirii proprii, apa cea limpede a averii comunale, care mai înainte trecea prin controlul numitului consiliu (...). Ca să se îmbogățească, el nu s-a sfiit a-și băga mâinile și în averea băncii sătești, dar i s-a dat de urmă și mai întâi a fost destituit din casieria ei, apoi întemnițat în Suceava la 15 noiembrie 1913” (Morariu 1998: 149). Doar că „Pagubele ce Corniciuc le-a făcut băncii au fost intabulate pe averea lui, la pertractarea finală din noiembrie 1915 înaintea senatului de la tribunalul din Suceava el a fost, spre cea mai mare rușine a justiției, achitat și pe temeiul acesta i s-a încredințat din nou pecetea și conducerea comunei Pătrăuți”¹¹ (Morariu 1998: 150).

Și, totuși, să fie cu adevărat românii din Bucovina (și ceilalți locuitori ai ei) așa cum apar în reprezentările lui Constantin Morariu? Atunci când e vorba despre calomnii la adresa lui, de dispute în care e implicat, putem bănui și o doză de subiectivitate. Poate că bătălia lui pentru întemeierea unui Institut Biblic (care să aibă drept rezultat „învierea bisericii noastre” căzute) e disproporționată, deși, astfel, „Biserica noastră va rămâne mai departe un formalism sec, o ironie ca aceea cu preoții, arhimandriții consistoriali, Doctorii în Sfânta teologie și Mitropoliții, pe cari i-am ilustrat mai înainte, iar neamul românesc va rămâne caricatura răscoalelor românești din 1907” (Morariu 1998: 141); prezintă, însă, la un moment dat o situație care nu-l privește deloc, sau aproape deloc. Este vorba despre Grigore Filimon, „neuitatul lui prieten” care, aflat la Viena în fața ultimului examen pentru a deveni profesor gimnazial, alege contabilitatea pentru ca apoi „până la tragicul său sfârșit”, să alerge „prin atâtea comune din țara sa, spre a înființa în ele bănci după sistemul Raiffeisen”. „Pentru jertfa aceasta el fu denunțat în calitate sa de ofițer, ca agitator, la comanda militară din Lemberg, citat să se presinte acolo într-o zi anumită și judecat de un tribunal ostășesc. «Cum m-a surprins faptul – i-ar fi mărturisit – când președintele l-a provocat pe grefierul să-mi citească condiția din timpul serviciului meu de ofițer activ, și când am trebuit să aud însemnările respective, de cari nici n-ași fi putut visa că sunt așa de favorabile. Judecătorii mei s-au retras apoi în altă odaie și, după ce s-au re`ntors, președintele mi-a zis: «Domnule, ce oameni aveți acolo în Bucovina de te prigonesc pentru lucruri atât de folositoare? Mergi înapoi în țara dumitale și muncește cum ai muncit!»” (Morariu 1998: 142).

Ce-i rămâne, așadar, când mai nimic din ce-l înconjoară nu-l mulțumește? Să se dedice luptelor în care se angajează, convins de misiunea sa, înscrisă, crede, în logica „proniei cerești”. Dezamăgit că, atunci când vrea să solicite postul de paroh de la Burla, Mitropolitul Silvestru îl deconsiliază („ca să nu zică lumea că te protejez”), e pe punctul să se mute în România. I s-ar fi și găsit un post „la Minister sau la vreo școală”. Se întâlnește, însă, cu I.G. Sbiera, tocmai revenit de la București, care îi vorbește despre reacția prietenilor de acolo, care „n-ar vrea ca elementul nostru de aici, care și așa e destul de slab, să slăbească și mai mult!” (Morariu 1998: 86). Va fi fost, într-adevăr, așa? Va fi fost aceasta, cu adevărat, opinia amicilor din București, sau era opinia lui Sbiera însuși? Cu argumente asemănătoare îl convinsese Aron Pumnul pe el să renunțe la cariera juridică sau politică și să preia catedra de limba  și literatura română de la gimnaziul din Cernăuți (cf. Sbiera 1899: 165-166). Cert este că, la auzul acestor cuvinte, Constantin Morariu și schimbă total decizia: „Nu-mi părăsesc țara, chiar de ași ști că voi fi trunchi de tăiat lemne”, își spuse. Ceva ce seamănă, în fond, cu cuvintele lui Leca Morariu de mai târziu. După ce fusese rănit de două ori, ajunge în 1915, în urma unei misiuni, la Pătrăuți; în drum spre Ițcani, fratele său, Victor, îi sugerează să dezerteze. „Și pe mâna cui să-i las pe românașii mei de pe front?” (Morariu 1998: 154), ar fi spus. Iar Constantin Morariu comentează: „Fapt este că grija de conaționalii săi subalterni și de noi cei de acasă l-a reținut pe Leca să nu se ducă pe urmele fratelui său, Aurel, și ale cumnaților săi, Grecu și Torouțiu” (Morariu 1998: 154).

Dar adversarii sau piedicile se manifestă și la nivel administrativ. Să fi inventat Constantin Morariu „vrăjmășia guvernatorului Goëss față de români”? El vede în spatele multor acțiuni tocmai implicarea lui. Firește, dacă am avea acces la ipoteticele memorii ale guvernatorului Goëss (n-o fi primit și el testimonii din partea superiorilor?) sau la documentele oficiale, eventual secrete, am putea constata atitudinea lui față de Silvestru Morariu Andrievici și față de Constantin Morariu, față de români în general; cu siguranță, erau percepuți ca inși care perturbă liniștea Imperiului, posibile elemente periculoase¹². E motivul, de exemplu, pentru care nimeni nu dorea să fie președinte al „societății de lectură”, pe care el o înființase. O preia el, deși știa că este „draconic privegheat și spionat de poliție” (Morariu 1998: 56). Să fi fost paranoic? Iraclie Porumbescu, când fiul îi fusese întemnițat, e deja suspectat și urmărit și el. E același Goëss care îl măgulea pe Bucevschi să-și caute un post de director tipografic la Viena sau Lemberg, după moartea lui Silvestru și după ce tipografia episcopală fu închisă, în așa fel încât „Gazeta Bucovinei” și „Deșteptarea” să nu poată fi tipărite. Dar Bucevschi preferă să intre culegător la tipografia Eckhardt, numai ca să poată tipări periodicele românești (Morariu 1998: 81). Artemie Berariu, în 1896, refuză să mai figureze în comitetul de redacție al „Deșteptării”, pentru că „foaia e combătută de hierarhia noastră”, și aici urmează comentariul lui Constantin Morariu: „Neplăcându-i «Deșteptarea» lui Goëss, se-nțelege că nu putea să-i placă nici lui Ciupercovici, care-și aștepta mitra mitropolitană de la Goëss” (Morariu 1998: 82). Firesc ar fi fost să renunțe, cu atât mai mult cu cât, evident, apariția „Deșteptării” era dezavuată chiar de guvernator, de care depindea numirea sa la Biserica Sf. Paraschiva. Arhimandritul Vladimir de Repta (numit amic) i-a sugerat „să-i mai las pe alții să scrie la foaie, până mi-oi ajunge scopul”. „Dumnezeule, ajută-mi! își spune, în schimb, el. Rău e de mine, dar de «Deșteptarea» nu mă las, că din cât e rău, mai rău nu poate fi! Și nu numai că nu m-am deslipit de ea, ci chiar atunci am înzestrat-o cu lucrări ca «Primejdia gimnaziului rusesc din Cernăuți» extrasă și în broșuri, «Potopul Garonei», extras pe spesele Dr-lui George Popovici în 1000 de exemplare, împărțite gratuit prin țară și confiscate apoi prin jandarmi, până ce pe la jumătatea lui iunie 1896 m-am strămutat ca administrator parohial la Pătrăuți pe Suceava (...)” (Morariu 1998: 83). Era, fără doar și poate, în confruntare deschisă cu administrația austriacă. Un alt caz: după respingerea celei de-a doua solicitări de a fi paroh la biserica Sf. Paraschiva din Cernăuți, e surprins și lovit de solicitarea Consistoriului de „a finaliza” afacerea privind demolarea casei lui. Cum decizia fusese a Consistoriului (de fapt, în afară de Arcadie Ciupercovici și Dionisie cavaler de Bejan, nimeni din Consistoriu n-ar fi știut nimic, spune el), Constantin Morariu conchide: „Ce interes avea Ciupercovici să combată foaia «Deșteptarea»? Ce interes avea el împreună cu Bejan să-mi vadă casa demolată? Avea însă mare interes guvernatorul Goëss de acesta două lucruri, și de aceea executa el prin numitele unelte păpușă stârpirea mea radicală din Cernăuți, drept pildă că nu așa ca mine trebuie să fie preoții români, dacă vreau să aspire la un post stabil în capitala țării. Mai aveau aceste două lucruri și scopul de a intimida și a descuraja prin umilire” (Morariu 1998: 93). Va fi fost cu adevărat așa?

El vede, însă, o confruntare deschisă cu guvernatorul. Cel puțina așa o percepe Constantin Morariu, care acționează ca și cum Goëss ar fi fost un dușman al românilor – și dacă vorbește românește cu ocazia sfințirii edificiului gimnazial la Suceava, o face din ipocrită diplomație. Reacția lui Constantin Morariu e asumată și insolentă: a decis să ducă personal anunțurile scrise în românește privind adunările generale ale filialei Societății Doamnelor Române și ale Societății de citire din Clocucica direct în biroul guvernatorului, mai ales după ce acesta „luase dispoziția de intimidare ca toate scrisorile românești adresate guvernului să nu fie primite ca alte scrisori la biroul din palatul guvernial, numit Expedit, ci să fie adresate sau duse direct la biroul său” (Morariu 1998: 94). Constantin Morariu crede că va fi existat chiar un „dialog” la distanță: cu ocazia sfințirii edificiului gimnazial la Suceava, în 7/19 noiembrie 1895, guvernatorul vorbește românește, spunându-le elevilor că trebuie „să grijească” de limba română, dar trebuie să învețe și limba nemțească și să nu țină cont de „sfaturile rătăcite ale acelora, cari pun preț numai și numai pe grijirea și folosirea unei limbi, ci gândiți la vorba care zice «Câte limbi vorbești, de atâtea ori ești om»” (Morariu 1998: 94). Simțindu-se vizat („Contele știa pozitiv că isvorul sfaturilor rătăcite sunt eu, și, prin urmare, pândia să mă lovească fără a fi îndreptățit” – Morariu 1998: 94), Constantin Morariu i-ar fi răspuns în „Deșteptarea” scriind „Nu credeam să se afle în țara noastră român cu mintea întreagă care să fi dat școlarilor sfatul să nu învețe limba nemțească” (Morariu 1998: 94).

Ce păcat, în fond, că nu avem la îndemână și memoriile guvernatorului Goëss. Să-l bănuim, însă, pe Constantin Morariu că are cultul persecuției? Că vede confruntări și adversități acolo unde nu sunt? Firește, ar fi avut ceea ce am putea numi soluția ultimă, petiția către împărat. Supoziția că Pino ar fi fost demis din funcția de guvernator în urma plângerii făcute de Silvestru Morariu Andrievici ar putea arăta încrederea în corectitudinea deciziei lui. Totuși, rezerve există, și ele sunt vizibile atunci când primește rezoluția la petiția făcute de el însuși în vederea ocupării postului de paroh la biserica Sf. Paraschiva la Cernăuți. Ce e, însă, cu încrederea aceasta absolută în decizia Împăratului? Bucovina ajunge cerc al Galiției (în 1786), fapt fatal pentru ea, tocmai datorită deciziilor de la Viena, care numai inocente nu vor fi fost. Tocmai ca o consecință a intenției Austriei de a elimina elementul național, istoria ei va fi o succesiune de cedări în direcția satisfacerii cerințelor națiunilor. Așadar, ar mai fi fost soluția reprezentată de împărat, sau legile asupra cărora împăratul trebuia să garanteze. Doar că legile care urmăreau satisfacerea cerințelor naționale se aplică cu dificultate, sau nu se aplică. Și nu vom ști niciodată dacă nu cumva periferiile fac acest lucru și cu complicitatea centrului; diferența dintre lege și aplicarea ei era diferența dintre un stat perfect și unul putred.

(Va urma)

Note:

¹ Constantin Morariu invocă relația dintre supraom-ul lui Nietzsche (Übermensch) și subom (Untermensch)  sub-om. Nu e imposibil ca memorialistul (căruia nu i-a lipsit aplombul polemic) să fi scris, așa cum transcriu editorii, Untermaus (sub-șoarece).

² Constată într-un loc: „Eram eu și înainte nepăsător față de deșertăciunile de distincții, titluri, onoruri, ranguri, laude, dar în 1884, pe când împlinisem 30 de ani, fiind constrâns de unele evenimente, am renunțat cu totul la acele deșertăciuni, legându-mi cu un vot solemn să stăruiesc a ajunge numai la un post de paroh” (Morariu 1998: 43). I se propuseseră diferite funcții pe care se pare că le refuză. De reținut și ceea ce spune într-o petiție către împărat: „Deși mi-am întrerupt studiile din cauza acelui proces (se referă la procesul «Arboroasei»), totuși singur numai dintre toți colegii mei din anul al patrulea al facultății de teologie m-am supus examenului al doilea de stat în termenul din iulie 1878 și l-am făcut cu plăcere cu excelință din toate obiectele” (Morariu 1998: 89).

³ Tema merită o mică paranteză. Îndoielile acestea nu-s, firește, invenția lui Constantin Morariu, din moment ce atitudini similare întâlnim la „con-prizonierul” său Ciprian Porumbescu. Student la filozofie, pe 29 martie 1879 acesta notează în jurnalul său: „Sâmbătă, în 29, a murit chestorul și amicul meu Hoffman. Luni a fost înmormântarea lui. Toți studenții participară la aceasta. În Piața Unirii s-a iscat în timpul înmormântării un scandal cumplit: popa adică nu voia să permită ca să fie dus în biserică pentru că dânsul, înainte de moarte refuzase să accepte sfintele Taine. Noi demonstrarăm. Popa trebui să cedeze. Noi intrarăm în biserică. La mormânt, studentul în filozofie Rump ținu o cuvântare foarte frumoasă, la care am făcut reflecțiunea c-a fost prima auzită de mine în care nu s-a amintit nimic de Dumnezeu și de-un dincolo. Duminică, în 30, s-a executat în catedrală o Liturghie compusă de mine” (în nota de subsol, Leca Morariu precizează: „Probabil Liturghia p. timpul postului” (Morariu 1986: 400). Și ținând cont de această precizare, de citat și o altă notație din jurnal, anterioară, când se afla la Stupca, cu tatăl său Iraclie Porumbescu: „Vineri 28 faur. Mă scol și scriu piese muzicale. Astăzi postim, cu tot răzvrătul și protestul meu. Trăiască!”, apud Idem, p.  396). Sunt necesare, cred, câteva comentarii. Iată-l, deci, pe fostul absolvent de Teologie răzvrătindu-se (în casa unui preot ortodox) împotriva postului din ziua de vineri, dar și, cu colegii de la filozofie, împotriva unui preot care respecta tipicul și cutumele religioase, mai mult, satisfăcut că moartea nu e asociată lui Dumnezeu și lumii de dincolo, în care, evident, nu crede. Așadar, puternic antireligios. Și aici poate că merită de făcută o paranteză. În vreme ce preoții din Moldova (cazul lui Creangă) sunt sancționați că merg la teatru, în Cernăuți mersul la teatru coincide unui veritabil program național. Viața, inclusiv a studenților teologi, e mult mai libertină, culturală, deschisă civilizației. Ce se pierde când ceva se câștigă? Iată o întrebare de la care putem porni în evaluarea proiectului existențial al lui Constantin Morariu.

⁴ Vorbind despre Iraclie Porumbescu (care ajunge paroh după doi ani de „cooperator”), Leca Morariu precizează într-o notă de subsol: „Ca termen de comparație servească această tabelă a scrierii mult-citatului (și crâncen încercatului) Constantin Morariu (1854-1927), acesta – ce-i drept – și pentru ferventul său patriotism, un aprig antagonist al guvernului austriac: Preot-ajutor («cooperator» în Toporăuții lui Miron Vodă de la Bârnova, la 9 octombrie, st. n., 1878; la fel, numai atât, la Cernăuți, în 17 faur, st. n., 1886; administrator parohial, la Cernăuți, în 4 noiembrie 1891 (deci după 3 ani de cooperație!) detto la Părăuți pe Suceava în 29 mai 1896; și paroh, ibidem, la 14 august, st. n., 1897. Deci abia la 19 ani de serviciu, paroh!” (Morariu 1986: 101). De fapt, dincolo de această diferență, multe asemănări între destinul lui Iraclie Porumbescu și Constantin Morariu. Ca student la seminarul teologic, conducătorul unei răzmerițe împotriva rectorului Teofil Bendella, care încearcă s-l excludă de la studii, Iraclie Porumbescu slujește aceleași valori pe care le vom găsi exprimate în existența lui Constantin Morariu. Iubit de enoriașii pe care încearcă să-o scoată din neștiință, apărător al credinței, militant pentru ideea națională etc., etc.

⁵ „Noi credem că unui preot îi este de ajuns leafa bună, 24 de fălci de loc, casă sătească de la gospodari” (Morariu 1998: 145-146). De fapt, avusese 30, dar dăruise 6 cooperatorului.

⁶ „În decursul celor trei ani, cât am stat în gazdă la unchiul Costachi, Vasile și eu tăiam lemne, aduceam apă de la șipot cu cofele în mâini ori pe coromâslă, măturam și ștergeam colbul prin odăi; spălam podelele, curățam încălțămintea unchiului și ale bunicii, frământam pâne, spălam blidele, frecam cuțitele, furculițele și sfeșnicele, mergeam în târg după toate cumpărăturile, iarna căram lemne prin odăi și făceam foc în sobe, mai pe scurt lucram tot ce trebuia (...). Și cu toate acestea, eu la școală mă țineam bine, ba aveam timp și de bătut mingea pe dealul de lângă Cetate, ori în poiana de lângă apa Sucevii, ori de mers la scăldat etc.” (Morariu 1998: 16).

⁷ Ajunși într-o poiană, fură întâmpinați de „foarte mulți oaspeți cu muzică și cu împușcături, petrecându-ne până la o casă nouă de pe muchia unui deal, lângă care era adunată o mulțime de lume”. Se îndreaptă cu toții spre hotar: „unde era o poieniță, societatea se oprea, tineretul începea danțul, iar bătrânii se așezau pe laițele de pe lângă mesele lungi, improvizate și unele, și altele, făcându-și voie bună cu vinul și cu berea pusă la îndemână printre tufișuri”. Abia acasă însă, reveniți spre seară, începe petrecerea. „În fața casei era o vâlcea rotundă, la mijloc nisipită pentru joc și pe de lături împrejmuită de coaste înalte plantate cu copaci tineri. În vâlcea te coborai pe trepte săpate și nisipite. la intrarea în ea erau puse la dispoziția oaspeților felurite dulcețuri, iar pe marginile ei se aflau mese și lăiți pregătite cu toate cele de trebuință pentru cină”. După cină, pentru că începuse să picure, „locul petrecerii s-a schimbat deodată ca într-un raiu. Pe cerul senin s-a ivit luna, prin crengile copacilor de pe coastele vâlcelei s-au aprins mulțime de lampioane de felurite culori, pe dealuri s-au aprins focuri mari, și de pe o culme un muzicant a început a cânta doina din trâmbiță, fiind acompaniat pianisimo de ortacii săi din vale. Ți se părea că nu mai ești în lumea reală. Și a mai cântat din vioară artistul Micher din București 9...). (Morariu 1998: 21-22).  

⁸ Ajuns paroh la Șipot, o localitate cu huțuli, casa parohială la care ajunge Iraclie Porumbescu, cu o generație înainte, în 1852, e tot atât de elocventă. Leca Morariu (Morariu 1986: 101-102) prezintă și descrierea dintr-o proză autobiografică, și pe aceea a documentului elaborat de un medic: „locuința (...) are două camere și o cămară, ai căror pereți sunt  împotriva atmosferei externe. În îmbucăturile și crăpăturile acestor bârne rășinoase construiți din lătunoaie, clădite orizontal unul peste altul, lucrate din topor șic are nu sunt acoperiți nici cu lut sau tencuială și nici altă apărare”. Împotriva atmosferei externe. În  îmbucăturile și crăpăturile acestor bârne rășinoase expuse direct căldurii interne, s-a încuibat duium de inexplicabile insecte, care pestilențiază aerul și alungă somnul. Podelele amintitelor trei încăperi nu sunt podite nici cu scânduri și nici un alt material tare, ci-s pur și simplu lut bătucit, care răspândește-n odăi umezeală și exalațiuni periculoase” (102). Iar într-un document oficial se preciza că această locuință „întru nimica nu se deosebia de obișnuitele și cunoscutele case huțănești” (Morariu 1986: 105). Totuși, situația preotului se vă îmbunătăți decisiv în cei 13 ani cât a slujit aici. Își amintește Marioara Rațiu-Porumbescu: „La Șipote le mergea bine părinților. Aveau stână cu sute de oi, 10 sau 12 vaci și boi, 8 cai, dintre care 5 erau faco (suri), aproape albi. Părinții mei se plimbau totdeauna cu 4 cai. Deci boierește cu doi cai rotași și doi prăștieri” (Morariu 1986: 121). Detalii și la p. 144. La Stupca, de asemenea, își ridică o casă demnă de un funcționar austriac (cf. Morariu 1986: 144-145). Dintr-o scrisoare din 1866 a lui Miron Calinescu, în care e încurajat să solicite o parohie lângă Cernăuți, acesta precizează: „sunt 24 de fălci de pământ; ce-a fost mai mult, adică până la 15 fălci, s-a hotărât pentru cooperatorul. Congrua, după inventura cea mai nouă, făcută mi se pare anțărți, este 434 sau 435 de fr. Banii de cva(r)tiră sunt peste 200 fr., însă am auzit că s-au pus toate la cale pentru zidirea casei parohiale” (Morariu 1986: 147).

⁹ Precizează ceva mai încolo: „În 1883 țineam 9 foi românești, 7 literare și 2 politice românești” (Morariu 1998: 41), la unele dintre ele începând colaborând și el, încă din 1878. De altfel, e de reținut și următorul detaliu picant: „Fiind încă în seminar, la propunerea mea, am făgăduit toți colegii din anul nostru să procurăm pentru miresele noastre clasicii români ca dar de nuntă. Eu cu sfințenie mi-am ținut cuvântul” (Morariu 1998: 41).

¹⁰ Spune: „deși eram la postul meu numai de vreo 5 luni, totuși am început a predica rutenește în biserică și la înmormântări și a preda în aceeași limbă și învățământul religios copiilor din școală. Pentru acesta am primit de la consiliul școlar al districtului Cernăuți un decret de laudă” (Morariu 1998: 39).

¹¹ De citit și: „După întemnițarea lui Corniciuc și secvestrarea tuturor cărților băncii, noi amândoi preoții (el și cooperatorul Fărtăiș, n.n.) și învățătorul Barbier ne-am silit să scăpăm de pieire societățile «Viitorul» și «Arcașul», «Însoțirea de cumpărare și vânzare» și «Concesiunea pentru băuturi». Mai ales concesiunea aceasta voiam s-o scoatem numaidecât din casa națională deoarece arândașul ei, Nicolai Gorgan, a pricinuit cu dânsa chiar moartea a doi creștini, și pentru băuturi date pe așteptate avea nouă mii de coroane pe la datornicii din sat, dintre cari pe unii i-a scos la licitație. Dar silințele noastre au fost combătute cu atâta necruțare încât la o adunare generală, șurubăriile lui Gorgan celui cu deviza «eu să trăiesc, după mine potopul!» ne-a măturat pe noi cei trei cu totul de la cârma institutelor amintite, și în locul nostru fu ales președinte Neculai al lui Dumitru Puiul, un buchier, vicepreședinte Gorgan... etc.” (Morariu 1998: 150).

¹² În petiția trimisă Împăratului, spune însă: „eram deplin convins că stau pe terenul sold al celei mai stricte legalități și sunt în privința activității mele de 16 ani ca preot și cive al statului perfect aprobat de forul meu suprem bisericesc, care, în certificatul de moralitate cu Nr-ul 600 din 17 faur (1 martie) 1895, ce mi l-a dat la cerere propriu pentru petiția maiestatică, zice că purtarea mea în decurs de 16 ani de serviciu pastoral a fost în toată privința eminentă, că am fost «foarte moral credincios chemării mele, atât în privință socială cât și civic» și în fine «preot foarte corect și cu exemplară loialitate»” (Morariu 1998: 82). Totuși, e limpede pentru oricine că știa exact semnificația cauzelor care au dus la întemnițarea sa și a colegilor săi în procesul „Arboroasei”. Altfel, cum să ne explicăm importanța acordată în memorii acestui eveniment, reproducând în totalitate pledoaria avocatului Rott, care e invocat în memorii și cu altă ocazie. În 1888, Teodor V. Ștefanelli, spune el, „mă conjura pe toți zeii să fac ce-oi face, numai să capete de la Consistoriu istoricul școlii reale din Cernăuți, căci advocatul dr. Rott propuse în o ședință a consiliului comunal cernăuțean să se prefacă școala greco-orientală în școală reală de stat, și Ștefanelli nu știa deloc cum să pare în «Revista» («Revista politică», n.n.) interesele noastre față cu propunerea amintită” (Morariu 1998: 72).

Bibliografie:

Cornea 2013 = Paul Cornea, Ce a fost – cum a fost?, Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache, Editura Polirom, Iași, 2013.

Dugan-Opaiț 2015 = Arcadie Dugan-Opaiț, Albumul Mare al Societăților Academici „Arboroasa” și „Junimea” din Cernăuți, Ediție îngrijită, prefață, notă asupra ediției, index și glosar: Olaru Marian și Bodale M. Arcadie, Editura Universității „Ștefan cel Mare” Suceava, 2015, 406 p.

Grigorovitza 1905 = Em. Grigorovitza, Chipuri și Graiuri din Bucovina, București, Minerva, 1905.

Hrehor 2014 = Constantin Hrehor, Casian Bucescu. Omul de piatră, Iași, Timpul, 2014.

Iacobescu 1993 = Mihai Iacobescu, Din istoria Bucovinei, vol. I (1774-1862), De la administrația militară la autonomia provincială, București, Editura Academiei Române, 1993, 550 p.

Morariu 1998 = Constantin Morariu, Cursul vieții mele. Memorii, Ediție îngrijită, prefață, microbiografii și note prof. univ. dr. Mihai Iacobescu. Traducere, rezumatul lucrării și verificarea textelor în limba germană lector univ. Gina Măciucă. Indice general Veronica Iacobescu, Suceava, Hurmuzachi, 1998, 198 p.

Morariu 1998 = Leca Morariu, Iraclie și Ciprian Porumbescu, vol. I. Ediție îngrijită de Vasile D. Nicolescu și Vasile Vasile, București, Editura Muzicală, 1986.

Morariu 2014 = Leca Morariu, Iraclie și Ciprian Porumbescu, vol. I, Ediție îngrijită, prefațată, adnotată, glosar și catalog al creației lui Ciprian Porumbescu de Vasile Vasile, Suceava, Lidana, 2014.

Nandriș 2011 = Gheorghe Nandriș, Familia Nandriș, vol. 1, ediția a II-a, Obârșia, Editura Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, 2011.

Noica 1990 = Constantin Noica, Jurnal filosofic, București, Humanitas, 1990.

Sbiera 1899 = I.G. Sbiera, Familia Sbiera. Amintiri din viața autorului, Cernăuți, 1899.

Tofan 2013 = George, Învățământul în Bucovina, Ediție îngrijită de Traian Duminică, Gavril Irimescu, Gheorghe Giurcă, Suceava, George Tofan, 2013.