Lazăr Avram versus Catrene critice caritabile

I

Creația dlui Lazăr Avram se constituie dintr-o dedublare a inspirației intelectuale, pe de o parte, din lucrările cu caracter ingineresc în domeniul forării sondelor și exploatării zăcămintelor de petrol și gaze naturale, ca profesor dr. al Universității de Petrol și Gaze din Ploiești (absolvită ca șef de promoție, în 1980), autor a zeci de cursuri și sute de articole, colaborator la nenumărate contracte de cercetare tehno-științifice în țară și în străinătate, iar, pe de altă parte, de literatura beletristică – proze, poezii, memorialistică ș. a., care nu sunt violon d’Ingres, ci o a doua vocație.

Și parcă nu întâmplător s-a născut în comuna transilvană Maieru (16 mai 1955), în care a urmat școala primară clasicul literaturii române Liviu Rebreanu (în clasa tatălui) și unde s-a născut fratele marelui scriitor, Emil (17 dec. 1899) – prototipul lui Apostol Bologa din romanul Pădurea spânzuraților. În Maieru funcționează Muzeul „Cuibul viselor” (1958), care adăpostește manuscrise, cărți rare, obiecte personale aparținând lui Liviu Rebreanu și comunității locale, numele instituției provenind de la titlul nuvelei acestuia, sinonim cu cel al romanului scriitorului german Erich Maria Remarque (1930), muzeu susținut de Consiliul Comunal și amenajat de prof. Sever Ursa, muzeograf consacrat.

Este interesant faptul că numele de botez și cel de familie Lazăr Avram fac parte din onomasiconul biblic – Lazăr, forma greacă pentru ebraicul Eleazar, însemnând „Cel ajutat de Dumnezeu” (Luca 16, 20; Ioan 11, 1, 15), iar Avram, însemnând „Tatăl mulțimii” (Fac. 12; 15, 13-16).

Digresiunile făcute până aici sunt paralele, dar nu străine de capacitățile de creație tehno-literare ale autorului volumului Dincolo de semne (Editura Karta-Graphic, Ploiești, 1917, 462 p.), un compozit între aforistică-memorialistică-proză scurtă, cuprinzând trei părți distincte: I. Mereu în cumpăna gândului; II. Între lacrimă și surâs; III. Lumină în spirală, cu o prefață semnată de literatorul prof. univ. dr. Ion Bălu și o postfață de scriitoarea Cleopatra Lorințiu.

Dar nu la această carte diaristică ne-am propus să adăstăm și nici la cele anterioare, cum sunt creațiile literare în versuri Ning spicile tăciune (1997), Rădăcinile albe (2000), și cele aforistice Meseria inimii (2010), Leac de singurătate (2013), cu versiunea acestui volum în limba franceză – Remede contre la solitude (2016), serie de opere încheiată de curând cu o antologie selectivă titrată simplu Poezii, apărută în colecția „Opere omnia”, la Tipo-Moldova (Iași, 2018), ci la epigramele pline de harismele înțelepciunii tradiționale ale distinsei personalități accentuate ca om de știință, profesor universitar, scriitor.

Să nu uităm că aristocrația românească se trage din țărani (în prezent, numiți globalistic „fermieri”), purtătorii/creatorii culturii strămoșești – după cum susținea, încă pe la 1924, exegetul Garabet Ibrăileanu, referindu-se la opera lui Ion Creangă și nu numai la acest mare clasic al artei literare culte daco-române.

Dl Lazăr Avram provine din atare etnos național, care nu s-a rupt de cultura poporană, devenind homo universitaris, ci, dimpotrivă, și-a dat măsura proprie, atât tehno-științei, cât și artei literare.

II

După cărțile menționate anterior, vine cu această nouă antologie titrată Epigrame viole(n)te în 927 de cartușe, cu jocuri de idei finalizate în poante spirituale, cu rime săltărețe, țintind direct și irevocatoriu ipocrizia, delațiunea, necinstea etc. sub formele lor de manifestare.

Dispuse în cinci cicluri – I. Sâmburi de altoi/Ochi de veghe (1-185); II. Boabe de păstăi/Imposibila oprire (186-497); III. Coji de toamnă/Fără noimă (498-594); IV. Volbura/Avocatul șopronului (595-897); V. Amintiri, amintiri…/Timp și destin (898-927), aria de investigație se structurează în intersecții relative, cu umor ager și ironie vânoasă, cu portrete în aqua forte, ingeniozitatea îmbogățită în tușe absurde prin sagacitate clementă, totuși:

„În concediu, cel puțin, / Seara, plini de energie, / El vrea țuică ș-apoi vin, / Ea vrea simplu, o „tărie” (De gustibus, 51); „În complexu’ alimentar, / Oacheșa care servește / Nu te-nșală la cântar / Cât te-nșală când ochește…” (Comprehensiune, 69); „Că-i frânare sau ciocnire, / Că-i captură sau rodeo, / Astăzi, marea ei iubire / Se cheamă Alfa Romeo!” (Julieta modernă, 102); „Să-i sorb dragostea încet? / Sigur, nu ține figura… / Cum să-i ceri unui poet / Să bea vin cu picătura?” (Percepție lirică, 185).

Alte catrene, deși par „ușure” în metamorfoza lor, filtrate prin site fine, originale, miezoase, sunt încărcate cu sensuri ascunse la o lectură grăbită. Subiectele luate/extrase din medii sociale diverse dau de fiecare dată cu tifla ticăloșiilor, fiind încărcate cu „fitile” și „cuie” la adresa moralității „subțiri”:

„De succese ca să ai parte / Între oamenii aleși, / Nu poți trece mai departe / Fără ca să știi să ieși” (Dincolo de chibzuință, 187); „Vrei cu Donici să cutreieri / Zarea strânsă ca-n arnici? / Hm! Acum în loc de greieri / Cântă fostele furnici…” (Dincolo de fabulă, 205); „Zise Vali, pupe-l zmeii!, / Tăinuit, discret, în șoaptă: / − Cum avem ziua Femeii, / Vreau și noaptea pentru-amantă!” (Zise Vali Batistatu, 237); „Domnu’ Jude, vă asigur, / Că deși-s de mult luați, / El trăiește mai mult singur, / Ea, retrasă… cu bărbați” (Mărturie, 242).

Interesant este faptul că, nu de puține ori, textul pare academic, stilul ales, dar pigmentat cu accente polemice, „secrețiile” fiind pe cât de sincere, pe atât de critice, un amestec de biografie romanțată, care să trezească interesul cititorului:

„Ca profesor, pe tăcute, / (O spun sincer cu decență) / C-am iubit femei trecute, / Da. Trecute de licență” (Cu schepsis, 254); „La petreceri, cu ursita, / Când se-ncinge alăuta, / El aplică tropotita / Și, din când în când, bătuta…” (Rafinament stilistic, 259); „Când soția îl înstrună, / Socotește cam așa: / − Ca să-mi cânte bine-n strună, / Pun pe nu în loc de da” (Paulica Voicu, 273); „Îmi place vânătoarea, ca atare, / Industrial-sportivă, ca la carte; / Urăsc nespus pe cea de-exterminare, / Și o ador pe-aceea de amante…” (Îmi place vânătoarea…, 283).

Cum trăim într-un prezent incert, modelele se schimbă și ele, fie din climatul familial, fie intelectual, epigramistul ocolește stările contradictorii, dar sub masca unor gesturi intelectualiste, fals modeste, sunt vizate posturile semi-sferto-docților, a palavragiilor omniprezenți ce se vor a fi de prestigiu:

„Tot vorbindu-i de deochi, / Doctorul, nervos, îi spune: / − După mers și după ochi, / Ai boala vacii nebune!” (Bâzdâc, 305); „Îmi șoptea un om de bine / Că-s traduși, fără să știe, / Unu-n două limbi străine, / Celălalt doar de soție…” (La o lansare de carte cu doi autori, 337); „Spadasin cu zvâc la dame / A reușit cu mult temei / Să-ncrucișeze-n epigrame / Și trupuri albe de femei” (Unui epigramist necunoscut, 343); „Țara mult au descâlcit / Într-o lume încâlcită: / El, profesor prețuit, / Ea, profă neprețuită…” (Amicilor Dana și Neluță B., 373).

Autorul e dur, dar drept și actual, construind cu seriozitate și discreție situații din argoul tabloidelor de scandal, biciuind rolul nociv devastator, în plan moral și spiritual, perversul, vedetele supra-evaluate, minciuna, fiind și autocritic cu propriul său volum de semne. Cu onestitate, epigramistul pune între paranteze critice falsele valori, abandonându-le de la caz la caz, nuanțate, potrivite gustului său, ca pe niște iluzii pierdute sau dosite cu cinism, fiind fără noimă:

„Ea visa și el cobea, / Dar la urmă, ce noroc! / Ea să-l afle în cafea, / El, în cărțile de joc!” (Dincolo de tâlc, 428); „− De la care semn nespus / Ți-a fost dragostea stăpână? / − De la foarte bine-n sus, / Cum ar zice nen’tu Vână!” (Răspuns unei întrebări legate de volumul „Dincolo de semne”, 434); „Într-o largă-aserțiune / (Spre-a nu fi interpretat!) / Treaba în direcțiune / O reglează regulat!” (Unui director, 468); „Bate vântul peste gând, / Maiereanco de pe deal! / Toamnă mi-e, și în curând / Fi-vom frunze de Ardeal!” (Melancolică, 549).

Cărturar ca un mizantrop incurabil (cum altfel să fie un epigramist notoriu?), rămâne, totuși, până aproape de final un copil capricios, deși crud și răzgâiat datorită temperamentului său ușor țepos, ascuns de fiecare dată sub șopronul delicateței civilizate. Se vrea, în același timp, și avocat și procuror și judecător, „trăgând la pace”:

„După foste, după foști / Toarce gândul pe pustii, / Fiindcă după ce cunoști / E mai bine să nu știi…” (Dincolo de intuiție, 565); „Lecturat-am, așadar, / Cartea-ți despre zăcământ. / Totu-i impecabil, doar / Conținutu-i la pământ…” (Referință critică, I.N., 613); „Eu nu-nțeleg  cum o valoare / Un bun profesor, vreau să zic, / Să reprezinte-un rector care / În fond nu-nseamnă mai nimic?!” (Unui coleg care-l reprezintă pe rector în diferite ocazii, 624).

Nu sunt iertate nici politicianismul, avariția și corupția în noua societate democratică post-decembristă:

„DNA – sitari sau corbi – / În justiție se vede, / Unii se prefac că-s orbi, / Alții văd ce nu se vede…” (În Justiție…, 791); „Nenea Secu, în schimbare, / A păstrat semne-n decor: / Unii-n față cu topoare, / Alții – coadă de topor…” (Nenea Secu, 796); „Potlogari din țara mea, / Porecliți de nat, baronii, / Vor să-mpărățească lumea / Cum pe vremuri, faraonii…” (Opinie, 866); „− Niciun combinat de stat / N-a rămas în România? / Cum să nu! S-au combinat / Jaful și Turnătoria!” (Caleidoscop postdecembrist, 870).

Încheierea epigramatică este triumfalistă, autorul dedică foștilor colegi câte un catren de laudatio fide, portretizându-i cu umor și prietenie nestrămutată.

III

Nu am verificat dacă aceste sute de catrene pontoase ale cărții dlui Lazăr Avram depășesc întrucâtva creațiile epigramiștilor noștri Al. Macedonski, Păstorel Teodoreanu și nu numai, alături de cei contemporani, însă este sigur că multe dintre ele, din această carte, au spuma acidă/vitriolentă/forțoasă, asemănătoare cu a multora dintre cele care circulă cu francheță în mediile culturale. Timpul va decide.