Nu-s vinovat faţă de ţara mea


La ora când cobor, legat în fiare,

să-mi ispăşesc osânda cea mai grea,

cu fruntea-n slavă strig din închisoare:

– Nu-s vinovat faţă de ţara mea.

 

Nu-s vinovat că mai păstrez acasă

pe-un raft, întâiul meu abecedar

şi că mă-nchin când mă aşez la masă,

cuviincios ca preotu-n altar.

 

Nu-s vinovat că i-am iubit lumina

curată cum în suflet mi-a pătruns,

din via dată-n pârg sau din grădina

în care-atâţia şerpi i s-au ascuns.

 

Nu-s vinovat că-mi place să se prindă

rotundă ca o ţară hora-n prag,

sau c-am primit colindători în tindă,

cum din bunic în tată ne-a fost drag.

 

Nu-s vinovat că toamnele mi-s pline

cu tot belşugul, de la vin la grâu,

şi c-am chemat la praznic pe oricine,

cât m-am ştiut cu cheile la brâu.

 

Dac-am strigat că haitele ne fură

adâncul, codrii, cerul stea cu stea

şi sfânta noastră pâine de la gură –

nu-s vinovat faţă de ţara mea.

 

Nu-s vinovat c-am îndârjit şacalii

când am răcnit cu sufletul durut

că nu dau un Ceahlău pe toţi Uralii

şi că urăsc hotarul de la Prut.

 

Pământul meu, cum spune şi-n izvoade,

l-a scris pe harta lumii Dumnezeu,

şi câţi prin veacuri au venit să-l prade

îl simt şi-acum pe piept cât e de greu.

 

De-aceea când cobor legat în fiare,

împovărat de vina cea mai grea,

cu fruntea-n slavă gem din închisoare:

– Nu-s vinovat faţă de ţara mea.