Refugiatul; Memento; Aniversare; Noi; Chemări; Izgonirea din rai; Trenul albastru

Refugiatul

Închinare părinţilor şi celor şapte fraţi

Plecata-am opt din Chişinău

cu tata şi cu mama zece,

în suflete cu Dumnezeu

şi-n spate baioneta rece.

Veneau de prin pustii muscalii

călări şi pedestraşi potop

să ne-ngenunche în vasali

la Molotov şi Ribbentrop.

Eram cu toţii cruzi, plăpânzi,

şi nu ştiam ce e durerea,

citeam în ochii mamei blânzi

că i-am rămas toată averea.

Şi tata, brav soldat român,

purtând pe epoleţi o ţară,

scrâşnea din dinţi la glas păgân

scuipând sudalme şi ocară.

Era în pradă România,

rupeau şacalii hălci din ţară,

se zbuciuma în lacrimi glia

jelind istoria amară.

Şi tresăreau iar în morminte

bravi voievozi şi domni şi sfetnici,

că ce-au zidit în veacuri sfinte

au năruit nişte nevrednici.

Sărmana ţară românească

mai mică azi şi pururi în necaz

dea Domnul iar să ţi se nască

Cel Mare, Cel Bătrân şi Cel Viteaz!

Memento

Nu ştiu unde,

nu ştiu când,

văzui cruce

şi mormânt,

prăbuşit de ploi

şi vânt

şi-am rămas

fără cuvânt!

Era groapă de soldat,

ce căzuse fulgerat

de un glonţ,

de-o baionetă,

tricolorul la caschetă,

ochii stinşi cătând sub glie,

la zborul de ciocârlie!

Aniversare

De ziua ta

o să mă-mbrac

de sărbătoare,

o să m-aşez

la masa din balcon,

o să trezesc

bătrânul gramofon

c-o placă

rătăcită prin sertare

şi-o să desfac

cutia de carton

legată cu o fundă

roz bombon,

în care dorm,

de ani şi ani,

uitate,

fotografii,

scrisori

şi ilustrate,

îngălbenite-n fum

de chihlimbar

şi în suav parfum

de „Magie Noir”!

Noi

Tu

eşti Eu,

ediţia „îmbunătăţită şi adăugită”!

Tu

mai puţin sucită,

eu

mai teleleu!

Tu întotdeauna

cu stelele şi luna,

eu mereu

cu ce-o da Dumnezeu.

Tu cu marea

şi cu vântul,

eu cu umbra

şi pământul.

Tu cu visul,

eu cu gândul

nesătulul

şi flămândul

şi cu tine

şi cu stelele şi luna

şi cu marea

şi cu vântul

şi cu visul

necuprinsul,

neştiutul,

nenăscutul!

Chemări

Iubita mea din vis

şi visul meu de dor,

de floare de cais,

de aripă de zbor,

iubita mea de azi

iubita mea de ieri,

născută printre brazi

şi miei în primăveri,

iubita mea dintâi

şi gândul de pe urmă

cu care mă mângâi

când verile se curmă!

Izgonirea din Rai

Dragostea noastră

a rămas

ca simfonia în si minor

a lui Schubert,

neterminată!

Că ne-am trezit într-o zi

izgoniţi din raiul

clădit cu atâta trudă

şi împodobit

cu flori de cireş,

cu luceferi

şi cântec de mierlă.

Din ziua aceea

florile de cireş

s-au ascuns în muguri,

luceferii s-au stins

ca o candelă,

mierlele au adormit

pentru totdeauna

cu capetele sub aripi,

iar noi

plutim aiurea,

undeva

între cer şi pământ,

purtând povara păcatului

de-a ne fi iubit

prea mult!

Trenul albastru

Eu ştiu un tren albastru

într-o gară,

ce ne aşteaptă de atâtea veri,

să ne petreacă

pasageri de-o seară,

pe-un straniu drum

ce duce nicăieri!

Ţi-am cumpărat flori albe

de mireasă,

biletele le port în buzunar,

eu ştiu un tren albastru

şi nu-mi pasă

de verile

ce mor

în calendar!