„Limba moldovenească” – o fantomă lingvistică


Statele plurilingve sunt aglomerări de colectivităţi etnice şi lingvistice mai mult sau mai puţin diferite. Între aceste colectivităţi există relaţii de colaborare, dar şi relaţii conflictuale, relaţii care se reflectă şi în planul lingvistic. În privinţa relaţiilor dintre limba proprie, a colectivităţii căreia individul îi aparţine istoric, şi o altă limbă, mai ales în cazul limbilor majoritare şi al limbilor minoritare, se pot distinge trei atitudini.

Prima este cea pe care o numesc naţionalismul sănătos, care înseamnă să îţi asumi limba ta pentru tine şi pentru comunitatea ta fără a impune această limbă şi altora; minorităţile pot să aibă şcoli în limba lor, să comunice în limba lor, să-şi dezvolte cultura proprie.

A doua atitudine aş numi-o şovinismul lingvistic, al celor care vor să impună limba majoritară şi minorităţilor.

În sfârşit, cea de a treia este colonialismul sau imperialismul lingvistic, al celor care vor să impună limba lor majorităţilor cucerite.

Singura atitudine rezonabilă este naţionalismul sănătos.

De-a lungul istoriei s-au manifestat toate cele trei atitudini, în ultimele secole şovinismul lingvistic şi imperialismul lingvistic luând înfăţişări dintre cele mai diverse. Comunismul, ca doctrină, era într-adevăr internaţionalist şi nu s-a pretins, în realitate, deznaţionalizarea. Dimpotrivă, lingvistul Marr – cu toate greşelile sale de concepţie despre care nu vorbim aici – voia să afirme toate limbile naţionale şi a creat chiar alfabete pentru foarte multe limbi, nu pe baza celui chirilic, ci bazate în general pe alfabetul latin. Limbii române folosite în republica autonomă de la est de Nistru i se recunoştea atunci identitatea, în scris folosindu-se şi alfabetul latin. Apoi a început reacţiunea. A fost chiar şi o reacţiune împotriva doctrinei lingvistice a lui Marr din cauză că nu a făcut politică în faptul lingvistic, mai exact nu a făcut politică lingvistică rusească. Dimpotrivă, Marr, care era un comunist foarte naiv, credea într-adevăr într-un fel de comunism internaţionalist, supernaţionalist şi îşi închipuia că limba finală a comunismului internaţional va fi o altă limbă, o limbă nouă, care nu va fi – spunea el – nici rusa (spunând „nici rusa” înseamnă că înţelegea că tocmai rusa va deveni această limbă!), nici engleza, nici germana.

Or, ce s-a produs în comunismul sovietic a fost până acum o reacţiune împotriva internaţionalismului din partea imperialismului rus. S-a afirmat de aceea că în politica generală şi, prin urmare, şi în politica cultural-lingvistică, imperialismul rusesc şi comunismul sovietic au devenit imperialism sovietic. Această reacţiune s-a manifestat în sensul cel mai evident în cazul aşa-numitei doctrine a bilingvismului armonios, ceea ce însemna ca toată lumea să ştie limba comunismului, limba imperiului, adică ruseşte, şi, în afară de asta, să fie şi bilingvi.

Ce s-a întâmplat cu această doctrină cu totul absurdă? Se înţelege că rusofonii din toate regiunile ocupate cu populaţie majoritară nerusă înţelegeau că nu trebuie să înveţe ei limba locală, deci adoptau o atitudine colonialistă, curentă şi în alte cazuri, fiindcă ei vorbeau deja limba imperiului, limba generală a comunismului. Aşadar, cei ce trebuia să fie bilingvi şi să accepte „bilingvismul armonios” erau, se înţelege, localnicii, adică cei care erau majoritari în fiecare regiune. Niciodată rusofonii nu s-au gândit că şi ei, trăind în aceste regiuni, ar trebui să fie bilingvi. Şi rezultatul a fost că foarte mulţi rusofoni, veniţi de mult sau veniţi de curând, pur şi simplu n-au învăţat, de exemplu, limba română şi nici alte limbi din alte ţări ocupate.

Au rezistat foarte puţine ţări, din punct de vedere lingvistic. Au rezistat admirabil Georgia şi Armenia; au rezistat, de asemenea, Ţările Baltice, care şi-au păstrat limba, deşi acolo imigraţia rusească a fost mai numeroasă decât în Republica Moldova. Îmi permit să amintesc aici o întâmplare petrecută într-o universitate georgiană. Aveam de ţinut o conferinţă – care era tradusă în ruseşte –, şi bătrânul Cicobava, un profesor de lingvistică de acolo, mi-a spus că într-o universitate georgiană pot vorbi în georgiană sau în orice altă limbă, dar nu ruseşte. Fără îndoială, aşa ceva nu s-a întâmplat niciodată, şi nu s-ar fi putut întâmpla, din nefericire, în Republica Moldova: să se spună că asta e o universitate românească şi că aici se vorbeşte româneşte, iar dacă nu ştiţi limba română, vorbiţi altă limbă, dar nu limba imperiului! Şi Cicobava nu era deloc anticomunist şi nu era nici duşman al ruşilor. Deci se înţelegea că la acea universitate se vorbeşte limba naţională şi se afirmă astfel identitatea culturală şi identitatea tradiţiilor culturale ale Georgiei. Pe câtă vreme în Republica Moldova, până şi numele Georgiei a fost adoptat în forma rusească: se spune Gruzia şi gruzin, pe când în limba română s-a spus întotdeauna Georgia şi georgian.

Cazul limbii române de dincolo de Prut e mult mai grav decât al celorlalte limbi din ţările foste sovietice (ţările ocupate de sovietici). Aceasta pentru că acolo s-a afirmat numai doctrina absurdă a „bilingvismului armonios”, pe când în Republica Moldova s-a făcut şi altceva: s-a pretins că această limbă nu e aceeaşi limbă cu limba română, şi deci nici cultura nu este aceeaşi cu cultura românească. Prin urmare, ar fi vorba de altă cultură. Am povestit de multe ori şi am să amintesc şi aici că până şi pe Sadoveanu (când a fost la Chişinău) au pretins să-l traducă în limba moldovenească. Se spune că Sadoveanu ar fi răspuns cu rostirea lui moldavă: „Auzi, mişăii, sî mă traducî pi mini în limba me!”. Acest lucru s-a întâmplat numai în două ţări: în Republica Moldova şi în Tadjikistan. S-a creat, aşadar, o fantomă în lingvistică: s-a pretins că e o altă limbă şi o altă cultură, iar această cultură începe cu regimul sovietic. Aceasta s-a întâmplat în cele două ţări amintite, unde s-a pretins să se construiască o limbă locală, alta decât româna sau persana. Această fază a imperialismului lingvistic a fost faza cea mai gravă.

După această fază s-a înţeles, cel puţin anumiţi lingvişti au înţeles, că nu se poate susţine această aberaţie şi până şi anumiţi politicieni au înţeles că nu se poate susţine, că cel mult se poate spune că e aceeaşi limbă, dar că are două nume diferite. Se numeşte limba moldovenească şi limba română, însă limba este aceeaşi. Când am vorbit la Chişinău împotriva acestei idei, cineva mi-a spus că doar sunt atâtea limbi care au două nume, prin urmare, de ce nu ar fi posibil acest lucru şi pentru limba vorbită în Republica Moldova? Faptul nu e adevărat sau nu e adevărat în acest sens. În acest sens nu există limbi care să aibă două nume. Când au două nume, aceste nume se aplică la toată limba. Sau un nume care se aplică unei anumite variante a limbii. De exemplu, când spaniolul Hervás (care scria şi italieneşte) spunea la lengua moldava o valaca, el înţelegea aceeaşi limbă, care în întregime putea fi numită sau moldovenească, sau valahă. Şi tot aşa, Cantemir. În cazurile în care există, într-adevăr, două nume, se numesc variante ale unei limbi: când se spune catalană, valenciană, se înţelege norma, limba exemplară din Cataluña, Valencia, care nu este cu totul identică şi are chiar alt sistem fonologic, deşi în fond este aceeaşi limbă. Când se spune limba sârbă sau croată, se înţelege că e vorba de limba comună sârbo-croată, în forma ei sârbă, adică în forma štókavo, şi că limba croată este aceeaşi limbă štókavo, însă în forma ei ijékavo. Şi se mai înţelege că dialectele kájkavo şi čákavo sunt dialecte croate, nu sârbe, deci nici într-un sens nu se aplică exact la aceeaşi limbă.

De aceea faptul de a menţine două nume duce la situaţii cu totul absurde. În statisticile ucrainene – de exemplu, o statistică pe care am găsit-o într-o revistă germană – se spunea că în Ucraina locuiesc 180 000 de români şi 550 000 de moldoveni. Reiese deci din discuţie faptul că ei s-ar fi identificat prin limbă. Când am fost în regiunea Cernăuţi am auzit că cei de la Boian vorbesc româneşte, vorbesc limba română şi sunt, prin urmare, români, iar cei de la Noua Suliţă vorbesc moldoveneşte şi sunt moldoveni. Iar ei vorbesc la fel! Iată cum două nume diferite pentru aceeaşi limbă înseamnă dezbinarea, despărţirea comunităţii lingvistice.

 

Fragment din textul conferinţei „Politici lingvistice” susţinută de Eugeniu Coşeriu

la Colocviul Internaţional de Ştiinţe ale Limbajului, ediţia a VI-a, Suceava, 20 octombrie 2001.

Revista „Limba Română” nr. 10, 2002, pag. 6-16.