[Principiile cercetării de tip umanist]


[Principiile cercetării de tip umanist]

Există o tradiţie. Aceea de a mulţumi pentru titlul acordat printr-o prelegere. Mai întâi, mulţumesc, desigur, Academiei Române şi tuturor acelora care m-au adus până aici.

Deşi titlurile mi s-au înmulţit în ultima vreme, acesta are pentru mine o semnificaţie deosebită: este o recunoaştere venită din partea celui mai înalt for ştiinţific şi de cultură al României – ţara mea de origine, ţara mea de suflet.

Am plecat din ea acum 52 de ani. Am trăit în ţări străine, m-am afirmat în limbi străine. Aproape că nu mai sunt obişnuit să ţin discursuri în limba română. Dar eu mulţumesc acum Academiei Române din suflet pentru titlul pe care mi l-a acordat şi mărturisesc că o fac cu adâncă recunoştinţă, aş zice cu evlavie. Pentru că, alegându-mă în acest for, m-aţi integrat în tradiţia lui Titu Maiorescu, a lui Hasdeu, a lui Iorga. De aici acest sentiment de evlavie.

În autobiografii am spus că maeştrii mei au fost Platon, Aristotel, Leibniz... Dar lor nu le pot mulţumi. Mulţumesc deci, acum, Mamei şi Tatei – că mi-au dat viaţă. Mulţumesc apoi Ţării mele România şi, în particular, acelui ţinut românesc de până la Nistru, unde m-am născut şi am învăţat. Mulţumesc României pentru Şcoala sa, care mi-a dat enorm de mult: învăţătorului din Mihăileni de la noi, profesorilor de la Liceul  „Ion Creangă” din Bălţi şi de la Universitatea din Iaşi unde, deşi am studiat numai un an, m-am modelat fundamental.

Mulţumesc apoi Italiei, unde am locuit şi am stat 12 ani (Roma, Padova...), unde am învăţat şi mi-am deschis orizonturile critice.

Mulţumesc apoi Uruguayului, unde am stat mulţi ani şi am ocupat posturi de înaltă demnitate când ţara mea şi locul meu natal erau pierdute.

În sfârşit, mulţumesc Germaniei, care mi-a asigurat posibilităţi extraordinare de cercetare, cu deosebire în Şcoala de la Tübingen, unde locuiesc şi lucrez acum.

Nu pot încheia fără a mulţumi, în mod special, Spaniei, care mi-a dat limba în care mi-am scris lucrările.

Acum, dacă îmi permiteţi – pentru că nu vreau să tratez aici o anumită temă pe probleme stricte de lingvistică –, am să vă spun ceva despre cele cinci principii care m-au călăuzit până acum în viaţa şi activitatea mea. Le-am expus la alegerea mea, acum aproape 20 de ani, ca membru al Academiei din Heidelberg1; le-am mai expus şi în septembrie 1991, la alegerea în Academia de la Chişinău. Le reiau, aşadar, pentru că sunt puţine şi formează o unitate de gândire, lingvistica fiind şi ea o ştiinţă a culturii, o ştiinţă umanistă2.

1. Principiul general al obiectivităţii, stabilit şi formulat pentru orice ştiință de Platon în Dialogurile sale, care ar însemna a spune lucrurilor pe nume. De obicei, ştiinţa, care are ca ţel, fără îndoială, să spună lucrurile aşa cum sunt, reuşeşte să spună ori că nu sunt în niciun fel, ori că sunt într-o anumită perspectivă, mai mult sau mai puţin parţială.

Prima urmare a acestui principiu este universalitatea ştiinţei. Dat fiind că în ştiinţă totul se rezolvă direct cu lucrurile, cu obiectele, obiectul e obiect pentru toţi, şi nu numai pentru un grup sau o comunitate mai mult sau mai puţin restrânsă, iar problemele ştiinţei sunt probleme pentru toată umanitatea.

2. Principiul umanismului. În cazul limbajului şi al limbilor, lucrurile sunt lucruri în cadrul activităților umane, în cadrul acelor forme de creaţie ce se realizează apoi în forme istorice, în tradiţii, în ceea ce numim cultură, adică obiectivarea istorică a creaţiei. Deci, în cadrul acestor lucruri, acelor obiecte cu care ne ocupăm în ştiinţa limbajului, omul este subiect al acestor activităţi şi deci în sine – fără îndoială nu reflexiv, ci intuitiv –, ştie despre ce este vorba, cunoaşte universalitatea acestor lucruri, atât ce e limba, cât şi că el însuşi o face. De aceea, în aceste ştiinţe, fundamentul obiectivităţii este ştiinţa originară, acea ştiinţă pe care omul o are despre sine însuşi şi despre propriile sale activităţi. Sau, altfel spus, principiul umanismului înseamnă, în cazul limbajului, principiul vorbitorului. Limbajul funcţionează prin şi pentru vorbitori, şi nu prin şi pentru lingvişti, deci lingvistul trebuie să plece de la vorbitor, implicit de la sine însuşi ca vorbitor, ca subiect al limbajului; lingviştii se orientează mai ales spre mari creatori de limbă, adică cei pentru care limba se realizează într-o formă mai autentică, mai profundă şi, în acelaşi timp, mai originală.

Coloana vertebrală a acestui principiu – dat fiind că aici esenţa lucrurilor e cunoscută vorbitorului – este unitatea dintre studiul actelor şi studiul principiilor. Teoria, în general, nu este altceva decât captarea universalităţii în fapte concrete, aşa cum ne-a învăţat Aristotel şi apoi Hegel; nu este o construcţie de modele abstracte, ci îşi află mereu confirmarea în fapt, în acel fapt de care are cunoştinţă şi vorbitorul.

3. Principiul tradiţiei. Dacă vorbitorul este măsura tuturor lucrurilor în acest domeniu, asta înseamnă că dintotdeauna vorbitorul a fost măsura tuturor lucrurilor; că toţi cei care s-au ocupat cu limbajul şi cu limbile într-o măsură oarecare au ştiut cu exactitate despre ce vorbeau, au spus nişte adevăruri, mai mult sau mai puţin parţiale, dar evident cu intenţia de a exprima lucrurile aşa cum sunt. De aici derivă principiul tradiţiei şi în cadrul ştiinţei noastre, ca şi în alte ştiinţe, de altfel, însă mai ales în ştiinţele culturii.

În corolarul practic al acestui principiu se află interesul [meu] pentru istoria lingvisticii şi studiul pentru istoria limbajului în diferite ţări – [cărţi] pe care le-am publicat deja. Nu ca să arăt că s-au ştiut lucrurile care se descoperă astăzi, ci ca să arăt că aceleaşi probleme i-au frământat pe lingvişti în toate timpurile, de când există preocupări cu privire la limbaj.

4. Principiul anti-dogmatismului. Dacă într-adevăr toţi oamenii, cei de bună credinţă, vor să spună lucrurile aşa cum sunt, dar nu reuşesc să le spună în întregime, asta înseamnă că toţi lingviştii, toţi cei de bună-credinţă, au spus adevărul cu privire la limbaj şi că în fiecare teorie găsim un sâmbure de adevăr, o coerenţă internă; deci să nu ne grăbim să respingem teoriile care nu ne plac, ci, mai curând, să încercăm să le înţelegem „pe dinăuntru”, să înţelegem care e coerenţa lor, care este sâmburele de adevăr pe care îl conţin, fiindcă nicio greşeală nu este numai greşeală. Fiecare greşeală este, în parte, şi un adevăr, deşi, poate, un adevăr parţializat, deviat.

5. Principiul utilităţii publice sau al binelui public. Dat fiind faptul că în lingvistică vorbim despre limbaj, despre activitatea vorbitorilor – prin urmare a tuturor oamenilor ce vorbesc neîntrerupt când nu dorm –, dat fiind că limbajul aparţine tuturor, [atunci] şi problemele limbii, şi problemele tuturor, tot ce-l interesează pe vorbitor trebuie să-l intereseze și pe lingvist. Asta înseamnă că lingvistul nu poate rămâne în turnul său de fildeş. El trebuie să aibă în vedere principiile fundamentale ale tuturor aspectelor ce [îl] interesează pe vorbitor; adică inclusiv probleme de politică şi practică lingvistică, de didactică a limbilor şi a limbajului. Deşi nu poate face un singur lingvist toate acestea, principiile însă trebuie să şi le stabilească fiecare.

Acestea sunt principiile ce m-au călăuzit în activitatea mea de până acum şi care mă vor călăuzi şi de aici înainte, mai ales în colaborarea cu oamenii de pe acest străvechi pământ.

13 martie 1992, Aula Academiei Române