Despre români, migrație, apatie, amenințări comune care ne pot uni, încredere și speranța unor soluții


Aflăm români prin toată lumea. În 2014 erau împrăștiați prin: Italia – 1.000.000, Spania – 1.000.000, SUA – 518.653, Germania – 205.026, Israel – 205.600, Anglia – 101.000, Canada – 82.995, Austria – 4.689, Franța – 74.661, Grecia – 46.523, Belgia – 45.877, Portugalia – 39.312, Cipru – 24.376, Suedia – 21.016, Australia – 20.998, Irlanda – 17.995, Olanda – 16.987, Argentina – 10.000, Elveția – 9.000, Noua Zeelandă – 3.100, Africa de Sud – 3.000 etc. Total – 4.281.537! În ultimele două decenii...
Oare de ce au plecat din țară atâția oameni, pe timp de pace? Oare de ce se împrăștie românii prin lumea largă, adesea uitându-și țara și limba? Că doar război n-a fost, încă avem resurse (aur, argint, gaz, petrol etc.), avem un bun potențial agricol, avem pământ bun pentru agricultură (biologică)... De ce mulți dintre aceia care rămân în țară adoptă atitudini și comportamente consumatoriste, nu-și mai cultivă grădinile, preferă să cumpere legume și fructe de la „butic”? De ce vor să cumpere toți din „mall”-uri?
Nu-i ușor de dat un răspuns „în doi timpi și trei mișcări”... Cauzele, motivele, factorii sunt diferiți, de ordin istoric, politic, economic, cultural etc. Ar trebui să căutăm informații accesibile culese de la oameni, de la cei care migrează, de la cei care rămân. De ce pleacă din țară? Unde se duc? Unde stau? Vor bani mulți munciți? Dar cum găsesc o slujbă? Ce fel de slujbă? Pe măsura pregătirii, sau doar „job”-uri pe care autohtonii refuză să le facă? Cum se adaptează în comunitățile în care intră? Cum comunică cu angajatorii? Dar cu locuitorii autohtoni, cu instituțiile? Ce fac în timpul liber? Ce relații mai au cu cei din țară și cum le întrețin? Vor să se întoarcă? Ce vor să facă dacă se întorc? etc.
Dacă ai puţin respect faţă de tine, îţi cauți fericirea până o găseşti, spune un român emigrat. Nu e vorba de lipsă de patriotism sau alte asemenea... Cei care nu pleacă, nu au fost nevoiţi să facă pasul ăsta... Mulţi dintre cei care au rămas acasă parcă-s morţi... Nu văd ce-i rău în a pleca să-ţi faci un rost! Se plăteşte bine în afară, nu-şi rupe omul spinarea degeaba...
„Este un proverb: ce nu ne omoară, ne întăreşte! –spune o tânără pereche. Şi noi vrem să plecăm din ţară. Ni s-a acrit de toate nedreptăţile care se întâmplă... Dacă plecăm, ştim că va fi greu cu locul de muncă, cu apartamentul... Dacă nu plecăm, ce soluţii există? Viaţa e mai preţioasă decât orice altceva!”
Și alții continuă:
„Sărăcia a devenit urâtă, alcoolismul e în floare, orgoliile sunt împopoţonate cu limbajul şmecherașilor şi golanașilor... Inculţii vor să plătim faptul că împărţim acelaşi aer cu ei! Prefer o ţară unde cetăţeanul nu e leguma sistemului: să-l plătească pentru a-l taxa şi folosi pe post de cobai în tot felul de experimente...”; „În ţară e greu cu serviciul, iar dacă ai unul, cel puțin 40% din venit merge la stat. Şi ce face statul cu banii? Îşi bate joc de noi... Merită să trecem prin toate astea, noi şi copiii noştri?! Pentru corupţi? În neajunsuri şi sărăcie? Fură cine poate, scapă cine poate!”; „Apucaţi taurul de coarne. Orice început e greu, dar dacă începi cu altă atitudine, reușești. Ca să reușiţi când sunteți în străinătate, să lucrați pentru cei originari de acolo, să mâncați ieftin, să cumpăraţi produse din supermarket, să aveți un serviciu legal şi mai multe la negru, beţi apă de la robinet, strângeți cureaua la tot ce se poate, uitaţi de sărbători, munciţi şi duminicile. Baftă!”.
Alții îndeamnă la întoarcere în țară, la remigrare.
„După numai doi ani de stat aici, am înţeles că a avea o viaţă îndestulată nu înseamnă doar să ai bani, casă, maşină... Contează mult să ai sufletul împăcat, să te simţi mulţumit sufleteşte. Prefer să nu mănânc o zi, să nu am bani, haine, prefer să am o mie de alte griji decât să fiu departe de familia mea şi de ţara în care m-am născut...
Mulţi români au lăsat salariile mari de peste hotare pentru a se întoarce în ţară. S-au săturat de traiul printre străini. E bine săschimbi aerul, să vizitezi locuri noi, să întâlneşti oameni noi, obiceiuri noi, să vezi cum se trăieşte în alte ţări, dar atât... Nu mă plâng, încă trăiesc bine, am ce mânca, am haine, am de toate ... dar vreau acasă! Și le spun celor care vor în altă ţară, să se gândească de două ori înainte să plece...”
Alții continuă:
„Mă nemulţumeşte modul de a gândi al unor conaţionali. Se plâng că România nu e bună, vor să plece repede, cât mai departe... Dar dacă făceau toţi ca ei după al Doilea Război Mondial?! Dacă gândeau şi străinii aşa şi nu se chinuiau să pună umărul la reconstrucţia ţărilor lor după război? La noi nu e chiar atât de rău, dar nu punem umărul, fugim unde-i cald şi bine, unde sunt mulţi bani... Luptaţi pentru ţara voastră, nu fugiţi!”
„Dacă stăm şi gândim la rece, pe plan material, este clar că în afară pleci fiindcă poţi avea o viaţă mai bună, maşină, casă, ipad, plasmă cât mai mare, haine, a doua maşină, bani în bancă, credite achitate... O parte nu ajung să-şi satisfacă nevoile astea şi devin nişte frustraţi... Alţii ajung să-şi satisfacă nevoile materiale şi, după un timp, îşi aduc aminte de partea pe care au neglijat-o: cea imaterială... Le e dor de familie, de prieteni, de lucrurile pe care le făceau cu plăcere în România şi acum nu mai au cum să le facă și nici timp... Mulţi se gândesc că s-ar putea întoarce, alţii chiar o fac, se întorc şi se reintegrează. Alţii pleacă din nou din ţară fiindcă nu se mai pot readapta în România... Care o fi soluţia unei vieţi liniştite şi fericite?”
Dacă nu știm ce să credem luându-ne după cuvintele oamenilor, putem intra în comunitățile lor.
În ce comunități, în ce societate trăim?
Dacă analizăm răspunsurile, aflăm despre „declinul ideii de societate”, despre noul contur al pozițiilor de clasă (copiii stăpânilor noștri au devenit stăpânii copiilor noștri...), despre haosul vieții urbane, despre tulburarea temeliilor vieții rurale, despre o polarizare fără precedent, despre mecanisme de integrare a exclușilor care au eșuat. Oamenii se plâng că sunt puși cotidian la probă, trăiesc sub tensiune psihică și nu știu cum să reacționeze: să se retragă? să ia viața în piept? să tragă sfori? să manipuleze? Multora le e greu să fie, să rămână ei înșiși, să-și fixeze obiective demne de ființele umane. Încrederea e pusă sub semnul întrebării, ca și cetățenia, sau coeziunea socială. Sentimentul apartenenței la un grup e diluat, fiindcă oamenii au sentimentul că sunt singuri și tratați ca pioni. Săracul, șomerul se luptă pentru un loc de muncă, nu se mai bat pentru toți săracii sau șomerii... Nu se bat pentru „transformarea societății”, ci pentru a afla un locușor în ea...
Educatorii dezorientați se chinuie să (re)învețe odată cu copiii ce înseamnă a trăi pe acest continent, în această țară, în această regiune, în această comunitate în care trebuie să economisească resursele, să prevină / combată corupția etc.
Mulți visează „democrația participativă”, ca și cum aceasta ar veni de la sine. Nimic nu vine de la sine dacă oamenii nu pun umărul... Nici democrația, nici unirea, nici bunăstarea. Acestea nu sunt cadouri pe care le primim de-a gata, ci rezultatul acțiunii noastre. După 75 de ani de comunism și „democrație originală”, schimbarea vieții sociale, morale, politice, culturale nu se poate face fără oameni onești, care știu să-și vorbească limba, cunosc, înțeleg, acționează laolaltă. Nu se poate schimba nimic în bine fără oameni informați, care pricep ce e în jur și se pot organiza. Auzim că „oamenilor pur și simplu nu le mai pasă”, că „o schimbare adevărată, substanțială, nu este posibilă” pentru că suntem prea egoiști, prea proști sau prea leneși ca să încercăm. Cei de la putereîncurajează implicarea, participarea oamenilor? Biserica e mai atentă la bani sau / și la suferințele oamenilor? De ce predică „fuga de lume”? De ce filosofii își lasă mintea să zburde liberă peste lume, apreciind mai mult „contemplarea”, „cetatea ideală”, „realitățile eterne”, nu „această lume”? Oare cum am putea uita că regimul comunist – care a ascultat de U.R.S.S. – a instaurat „dictatura proletariatului”, a pus lacăt la gură justiției, a anihilat pluralismul, a arestat, deportat, ucis țărani care n-au vrut să se înscrie în colhoz, muncitori care voiau și drepturi, luptători anticomuniști din munți? Cum am putea să nu completăm acest cadru explicativ cu hulirea diasporei, respingerea culturii occidentale? Cum am putea uita de efectele proclamării „ilegalității avortului”? Avalanșa de bebeluși de după 1966 înseamnă masa enormă de bătrâni care ies acum la pensie și presează din greu pe sistemul de protecție socială și de sănătate... Dar de „alimentația rațională” (înfometarea populației), de lipsa căldurii, a apei calde, de „raționalizarea benzinei (30 litri pe lună pentru o mașină), de limitarea rolului proprietății private (pentru a crește dependența cetățenilor de resursele publice: colectivizarea a făcut dependenți țăranii, industrializarea – muncitorii)? Dar de „nașterea” „sectorului privat” după 1990? (specialiștii onești vorbesc de menținerea monopolului întreprinderilor socialiste – privatizarea lor clientelară – falimentarea – distrugerea lor ca „fiare vechi”...). Dar de țăranii fără subvenții distruși de importurile enorme de legume, fructe, carne, lapte etc.? Dar de polarizarea fără precedent în istoria României – indicatorul cel mai vizibil al corupției? Dar de declinul capacității comunităților rurale de a-și rezolva și singure problemele? Comunitățile rurale tradiționale aveau o anumită autarhie, locuitorii se recunoșteau în propriile lor valori; (auto)izolarea nu era negativă, ci „în ordinea lucrurilor”. Sătenii își asigurau autonomia alimentară și energetică pentru iarnă, când organizau clăci, șezători, evenimente sociale și culturale care rețeseau liantul familial, comunitar, social. Acum numeroși sunt cei care așteaptă „ajutoare”, „pomeni electorale”, „să vină asistenții sociali”, televiziunea, Uniunea „să le dea” (după 1990, circa zece milioane de persoane fac apel la 14 prestații de ajutor social și peste 5768 alte servicii de asistență socială...).
Și astăzi proprietatea funciară este fărâmiţată, oamenii nu se pot înţelege să se mai asocieze pe baza legală, se face agricultură cu sapa și plugul tras de cal... Modul în care este organizată agricultura face imposibilă valorificarea produselor agricole de către săteni (intermediarii le cumpără la prețuri de nimic şi le revând la prețuri mari). Populaţia satelor e îmbătrânită şi feminizată. Mulţi săteni nu au nicio formă sigură de venit (eventual, indemnizaţia pentru copil sau pensia). Bugetul local nu poate suporta toate cheltuielile de administrare, de învăţământ, asistenţă socială, investiţii, iar de sus vin greu bani și adesea cu dedicație (primarii trec de la un partid la altul...). Lipsesc locurile de muncă în domenii nonagricole, lipseşte cultura antreprenorială (mulţi săteni întorși cu bani nu investesc în activităţi productive). A crescut consumul de alcool în rândul sătenilor, inclusiv al mamelor şi elevilor. Se menține „obiceiul violenţei împotriva femeii” (mai ales după ce se coc strugurii și prunele...). Infracţionalitatea este ridicată în rândul tinerilor care nu au resurse să continue şcoala şi rămân în sat. Numeroase adolescente au copii, mulți „copii singuri acasă” sunt vulnerabili (nu frecventează şcoala, au rezultatele slabe la învăţătură), mulți țigani sunt integrați superficial sau neintegrați etc.
Plătim toate acestea cu numeroase comunități subdezvoltate!
Prin imitație, comportamentele părinților se transmit copiilor...
Avantajele capitalismului au fost postulate, iar cei care nu le-au văzut și în realitatea vieții cotidiene au depopulat țara emigrând. Peste patru milioane în două decenii...Migraţia este o experienţă individuală. Fiecare pe cont propriu! Când ajunge într-o ţară străină, românul caută unde să locuiască. Dacă prietenii sau rudele nu-l ajută, „se lipește de alţi români”, îşi construieşte barăci în păduri, în spaţii virane, pe unde apucă... Nou-venitul nelegal nu poate închiria un apartament, nu poate lucra legal, nu are dreptul la servicii de sănătate, trăiește cu frica poliţiştilor, gardienilor, cu frica altor români aflaţi în situaţia lui. Poveștile vieţii multora conţin cuvintele: foame, frig, singurătate, frică de poliție, de autorităţi, locuri de muncă aflate cu greu şi instabile, patroni care nu plătesc la timp sau deloc...
Sunt numeroase efectele pozitive ale emigrării părinţilor pentru a asigura bunăstarea copiilor, dar și efectele negative sunt numeroase: divorţuri multe, copii singuri acasă (cu riscurile asociate: absenteism şcolar, abandon, infracţionalitate etc.). Poveștile vieţii multor copii cu părinți plecați din țară încep să semene: neglijare, deteriorarea relației cu părintele rămas acasă, înmulţirea simptomelor de deprimare, suferinţe din cauza abuzurilor verbale, umilințelor, amenințărilor, agresiunilor fizice ş.a.
E grea și situația copiilor care se întorc în țară după ce au stat o vreme cu părinții în străinătate. Unii dintre ei, la 10-12 ani, nu mai cunosc limba română, nu se pot readapta comunităților românești, școlii.
Ce se poate face?
Avem și comunități dezvoltate, în care locuitorii participă, se implică. Sunt comunități renăscute, în care cei reveniți în țară își fac case noi, fac investiții productive. Putem accesa fondurile europene, putem folosi mai onest și mai coerent subvențiile, banii obținuți din proiectele finanțate. Pot fi extinse bunele practici, strategiile care dau roade vizibile. Sunt familii care fac foarte mult pentru a preveni abandonul școlar al copiilor. Pot fi extinse serviciile sociale pentru persoanele vulnerabile, pentru integrarea exclușilor etc. Pentru a fi limitate efectele negative ale migrației părinţilor sunt necesare politici publice coerente de identificare şi monitorizare a copiilor aflați în situație de risc, concomitent cu întărirea legăturilor dintre şcoală şi asistența socială, cu existenţa unor servicii sociale care pot oferi consiliere, ajutor în procesul de învățare, activități recreative organizate.
După 1990 s-a sperat mult în impactul pe care-l pot avea ONG-urile, dar acestea nu pot înlocui puterea publică și funcțiile ei. Impactul lor nu poate fi evaluat dacă nu se face un diagnostic inițial al stării comunităților în care intervin...
S-a sperat mult de la (re)migrarea românilor. Remigranții pot fi o resursă importantă de dezvoltare durabilă a comunităților românești. Dar cum pot fi lămuriți să se întoarcă cei care câștigă de zece ori mai mult în afara țării? Ei nu mai pot reveni în sărăcie, sau la un venit derizoriu... Cum pot fi lămuriți să se întoarcă medicii sau să nu mai plece aceia care încă mai sunt aici?
Foarte multe depind de comunitățile care nu vor să moară... Dacă ceva ne-ar amenința cu adevărat, am lăsa la o parte diferențele dintre noi, am cheltui oricât e necesar și am găsi o cale să scăpăm. Or, amenințările cotidiene se vede că nu ne omoară, nu ne lasă nici să trăim (bine!), dar ne polarizează și ne paralizează... De exemplu, în această vară extrem de secetoasă nu plouă, dispar râurile, dispare apa din fântâni, oamenii își vând animalele mai pe nimic fiindcă nu au cu ce le hrăni, dar noi nu facem nimic laolaltă... Constatăm cotidian că bunăstarea țării se dovedește a fi de neatins, că „nu sunt bani” (sau sunt, dar nu sunt cheltuiți cum trebuie, sau sunt furați...), se constituie economii negre și fonduri dubioase, statul împrumută bani mulți (și nu se vede pentru ce) pe care noi și cei care vin după noi îi vom plăti. Și nu facem nimic... Moralitatea și moravurile noastre ne leagă și pe mulți ne orbesc. Ne adună în jurul unor „valori înalte” și ne lasă orbi în fața realității cotidiene... Ne rotim privirea în cercul nostru strâmt și nu punem mare preț pe intercunoaștere, comunicare și acțiune laolaltă. Polarizarea foarte mare face să scadă capacitatea de a lucra împreună și de a rezolva probleme majore, cooperând. De ce nu avem conducători cu experiența luptei laolaltă împotriva unui dușman comun, de pildă, sărăcia, sau corupția?Creșterea inegalității dintre noi distruge încrederea unuia în celălalt, fiindcă nu ne mai simțim „cu toții în aceeași oală” (atât timp cât unii au iahturi și alții n-au un lemn să pună pe foc...). Dacă nu suntem „toți în aceeași barcă”, cine e dispus să se sacrifice pentru „binele comun”?
Cine are mulți bani, domină audiovizualul și mentalul. Or, în acest fel nu vor ajunge niciodată la noi mesajele extraordinare... Vor rămâne ignorate probleme și soluții adevărate, în schimb vor apărea noi și noi „vedete” și scandaluri și nimeni n-o să înțeleagă nimic... Dacă politica a devenit un bănos sport cu spectatori, partidele politice niște organizații lipsite de creativitate, bazate pe sondarea pieței, politica și partidele ne vor spune ce vrem să auzim și... gata cu ideile îndrăznețe, creatoare. Cum să încurajăm oamenii să voteze dacă voturile lor nu contează, dacă voturile a 3000 de profesori universitari, de exemplu, contează cât voturile a 3000 de asistați sociali aflați la discreția unui primar?!
Dacă punem toate acestea cap la cap, pare normal ca oamenii să fie apatici. Am putea spune că oamenii sunt minunați și inteligenți și că le pasă de ce se întâmplă cu ei și cu lumea, dar am fi trași de mânecă de aceia care ne spun că „încrederea a scăzut” – încrederea în noi, în ceilalți, în șefi, în instituții – fiindcă mulți nu mai sunt credibili şi nu inspiră credibilitate („toți se cred buricul pământului și nu adoptă și o poziţie vulnerabilă faţă de celălalt”). Un altruism eficient ne-ar da sens, ar fi o bază mai solidă pentru respectul de sine, stima de sine și am simţi mai mulți dintre noi că viaţa merită cu adevărat trăită. Că merită să ne iubim Țara și Limba Română!