Ne-a marcat existenţa...


Deşi produsă la o vîrstă cînd despărţirile sînt cumva inerente, moartea profesorului Eugen Coşeriu, savant de prestigiu mondial, m-a tulburat mai mult decît aş putea spune aici. Ne-am intersectat numai de cîteva ori în viaţă, dar întîlnirile noastre au fost dintre cele care marchează în mod semnificativ existenţa. Prima a avut loc spre finele anului 1973, la Freiburg, cu ocazia unui colocviu „Cantemir”, în cadrul căruia, prezidînd o sesiune de comunicări, l-a întîlnit pe fostul său profesor, Petru Caraman, ajuns acolo, ca şi mine, prin stăruinţa altui mare compatriot, Paul Miron. Felul în care l-a prezentat pe reputatul etnolog, elogiul adus ştiinţei şi culturii române în ansamblu m-au impresionat adînc şi au produs parcă în asistenţă un frison benefic, unul de care se leagă întrucîtva şi propria-mi evoluţie de mai tîrziu în lumea germană. Abia după aceea am cunoscut o parte din lucrările reputatului lingvist, cele de un interes mai evident pentru istoriografie.
L-am reîntîlnit, după schimbarea de regim politic, la Iaşi, unde am avut şi onoarea să spun cîteva cuvinte de preţuire, cu ocazia omagierii savantului în aula Academiei Române. Se adunase acolo, în clădirea de pe bulevardul Copou, mai tot ce era reprezentativ pentru ştiinţa şi cultura română din partea locului. Nu bănuiam că proxima ocazie avea să fie postumă şi de aceea mai tulburătoare. Mă consolează numai gîndul că opera sa e un suport destul de solid pentru alte întîlniri, poate mai fecunde încă.