Latina vulgară şi tipul lingvistic romanic
Pentru tipar(Din Actele primului Colocviu Internaţional asupra latinei vulgare şi tîrzii, Pécs, Ungaria, 2-5 septembrie, 1985)
(În legătură cu teza lui Humboldt: Es sanken Formen, nicht aber die Form [Dispar formele [procedeele particulare], dar nu dispare Forma [principiile esenţiale]])
1.1. Prin „tip lingvistic” se înţelege cel mai adesea un ansamblu coerent de procedee de structurare lingvistică, în special, în planul expresiei. În acest sens se vorbeşte de limbi „flexionare”, „aglutinante” „izolante”, „incorporante” etc., în conformitate cu „metoda de structurare”, cu tipul abstract predominant. Credem că vom răspunde unei aspiraţii implicate de această tipologie tradiţională şi vom explicita intuiţia care stă la baza acestei tipologii dacă vom defini tipul lingvistic ca fiind: nivelul superior de structurare care poate fi constatat într-o limbă în mod obiectiv, mai exact, nivelul tipurilor de funcţii şi procedee, al principiilor manifestate prin opoziţiile funcţionale ale unui sistem lingvistic.1
1.2. În orice tehnică istorică a limbajului („limbă”), pot fi distinse următoarele trei nivele de structurare: norma, sistemul şi tipul. Nivelul normei corespunde realizării „normale” a unei tehnici lingvistice într-un discurs: norma înglobează tot ceea ce, chiar fără a fi în mod obiectiv funcţional, este tradiţional şi „uzual” într-o limbă (de exemplu, faptul că vocalele limbii franceze se pronunţă în mod normal lungi în faţa unor consoane numite [în franceză] „allongeantes”). Sistemul, dimpotrivă, este nivelul opoziţiilor distinctive în expresie şi în conţinut, adică ansamblul funcţiilor care constituie o limbă. [De exemplu, în conformitate cu sistemul limbii române, orice substantiv poate avea forme de singular şi plural (un plugar – doi plugari, o bilă – două bile) însă, în conformitate cu norma, anumite substantive au numai forma de plural (ochelari) sau numai forma de singular (silă). Alt exemplu: la nivelul sistemului, verbele de conjugarea I se conjugă la modul indicativ, timpul prezent cu terminaţiile ez, ezi, ează... (lucrez, vînez, desenez) sau cu terminaţiile ø, i, ă... (cînt, mîn, zbor), însă care dintre aceste două paradigme de terminaţii se utilizează pentru un verb sau altul, se stabileşte la nivelul normei.] Tipul lingvistic reprezintă nivelul de analogie structurală şi funcţională între diferite secţiuni ale unui sistem, nivelul de unitate superioară a funcţiilor şi procedeelor unei limbi; de exemplu, unitatea esenţială a funcţiilor şi procedeelor utilizate în domeniul substantivului şi în domeniul verbului, în morfologia cuvîntului şi în morfologia frazei etc. În acest sens tipul constituie nivelul superior al unei tehnici lingvistice; acesta corespunde principiilor de structurare a unei limbi şi reprezintă coerenţa şi omogenitatea funcţională a limbii respective, fiind la baza varietăţii şi diversităţii de funcţii şi procedee specifice la nivelul sistemului. [De exemplu, conform cu tipul lingvistic al limbii române, şi al altor limbi romanice, categoria numărului la substantive prezintă doi termeni: singular (un obiect) şi plural (două sau mai multe obiecte); conform cu tipul lingvistic al limbii greceşti vechi, categoria numărului la substantive prezintă trei termeni: singular (un obiect), dual (două obiecte) şi plural (trei sau mai multe obiecte); conform cu tipul lingvistic al limbii ruse şi al altor limbi slave, categoria numărului la substantive prezintă tot trei termeni, însă aceştia sînt organizaţi altfel decît cei trei termeni ai aceleiaşi categorii în greacă: singular (un obiect), plural1 (două-patru obiecte) şi plural2 (cinci sau mai multe obiecte)].
1.3. Se va remarca de asemenea că norma, fiind totalitatea realizărilor uzuale, priveşte în exclusivitate fapte ce pot fi atestate într-un moment dat al dezvoltării istorice a unei limbi. Sistemul şi tipul, dimpotrivă, sînt întotdeauna „deschise spre viitor”: sistemul, fiind ansamblul opoziţiilor funcţionale, înglobează, pe lîngă realizări atestate, şi realizări virtuale, altfel spus, „fapte de limbă” posibile din punct de vedere funcţional (în conformitate cu opoziţiile conţinute de sistem), însă nerealizate la nivelul normei; de asemenea, tipul lingvistic, fiind ansamblul principiilor unei limbi, înglobează funcţii şi opoziţii „virtuale”, adică funcţii şi opoziţii posibile (conforme aceloraşi principii, de la nivelul tipului), dar care nu există – sau nu există încă – în sistem. Din acest motiv, un singur sistem poate îngloba mai multe norme de realizare, iar un singur tip lingvistic, mai multe sisteme; pe de altă parte, sistemul reprezintă dinamica normelor, iar tipul lingvistic – dinamica sistemelor care îi corespund.
2.1. Astfel conceput, tipul lingvistic corespunde cu ceea ce Humboldt numeşte „formă caracteristică a unei limbi”2 , formă care reprezintă pentru el, mai exact, unitatea de structurare a unei limbi, coerenţa şi omogenitatea funcţională subiacente diversităţii faptelor particulare, unitate care trebuie de asemenea identificată şi prezentată în descrierea limbilor:
„Forma caracteristică a limbii depinde de oricare dintre elementele cele mai mărunte ale ei; oricare element este determinat de această formă într-un fel sau altul, chiar dacă acest lucru pare imperceptibil. Cu toate acestea, cu greu ar putea fi găsite elemente despre care, luate separat, s-ar putea afirma că depind de această formă în mod decisiv. De aceea, atunci cînd este cercetată o anumită limbă, sînt descoperite multe aspecte care pot fi concepute în diverse moduri, indiferent de esenţa formei lor, şi, pentru a sesiza această diferenţiere, se renunţă la o apreciere de ansamblu” (Sprachbau, p. 420).
„Aşadar, în orice limbă există o astfel de... unitate ordonatoare... Aceeaşi unitate trebuie regăsită şi în descrierea limbii; o concepţie asupra limbii poate fi formulată cu adevărat numai dacă, pornindu-se de la elemente disparate, se ajunge la această unitate; fără procedeul respectiv, intervine pericolul ca elementele limbii să nu poate fi înţelese corect prin prisma particularităţilor lor şi, cu atît mai puţin, în contextul lor real” (p.423). [Traducere din germană]
2.2. Tipul lingvistic este, înainte de toate, un fapt „sincronic”, şi, ca atare, obiectul lingvisticii descriptive. Dar, pe de altă parte, ca o structură deschisă, el nu este niciodată în întregime atestat ca un ansamblu definit de funcţii: el se realizează gradual în istoria sistemelor, tot aşa cum un sistem se realizează în istoria normelor care îi corespund. În acest sens, se poate discuta foarte bine despre aplicarea şi realizarea unui tip lingvistic, de exemplu, în istoria limbilor romanice. Aceasta este exact ceea ce spune Humboldt despre forma caracteristică a limbilor. Ca o modalitate de a acţiona a subiecţilor vorbitori, această formă reglează şi modelează orice dezvoltare a limbii, atît inovaţiile interne, cît şi inovaţiile care provin din alte limbi:
„Nici o limbă nu poate fi concepută fără această unitate a formei, şi prin felul lor de a vorbi, oamenii concep limba lor în mod necesar ca o astfel de unitate. Acest lucru se întîmplă şi ca rezultat al oricărei dezvoltări, internă sau externă, care intervine în evoluţia unei limbi. De aceea, în conformitate cu natura sa cea mai profundă, o limbă îşi elaborează o reţea coerentă de analogii, în care un element străin poate fi încadrat numai prin adaptare” (p. 679).
În plus, dat fiind că forma caracteristică este ceea ce constituie individualitatea fiecărei limbi, după Humboldt, o limbă îşi păstrează identitatea atîta timp cît principiile acestei limbi nu se schimbă. Numai atunci cînd „principiul unităţii” este înlocuit cu un alt principiu, cu un alt „mod de formare” (Formung), poate fi vorba de apariţia unei limbi noi:
„Numeroasele amănunte, necesare în procesul utilizării limbii, indiferent de contextul în care sînt utilizate, trebuie... să-şi găsească o corespondenţă cu această unitate, care are funcţie individualizatoare. Doar prin faptul că apare un nou principiu unitar, o nouă percepţie asupra spiritului unui popor, se poate considera că a apărut şi o nouă limbă. Atunci cînd asupra limbii unui popor se exercită o serie de schimbări revoluţionare, elementele noi sau modificate trebuie integrate şi asimilate prin intermediul unei noi forme” (p. 644).
3.1. Cum ar putea fi interpretate din acest punct de vedere latina vulgară („latina vulgară” a romaniştilor, bineînţeles, adică: latina în mişcare, a primelor secole p. Ch., în opoziţie cu latina cultă sau „clasică”) şi limbile romanice? În aceste cazuri este vorba de acelaşi tip lingvistic sau de mai multe tipuri? „Forma caracteristică” a limbilor romanice (poate şi cea a latinei vulgare) este diferită de cea a latinei „clasice”? Bulversările suferite de latina populară, vorbită în mod uzual în epoca „latinei vulgare” au dus la o înlocuire a „principiului unităţii” în limba latină propriu-zisă? Şi, dacă se ia în serios ecuaţia „formă caracteristică” = individualitatea unei limbi, limbile romanice reprezintă limbi noi (sau o limbă nouă) în raport cu latina? La nivelul tipului lingvistic, latina vulgară era deja o limbă diferită faţă de latina clasică? Se pare că, în opoziţie cu romaniştii din timpul său şi cu tradiţia tipologică în curs de consolidare, Humboldt nu era de această părere; sau, cel puţin, poziţia sa în această privinţă este destul de ambiguă.
3.2. În conformitate cu A.W. Schlegel, Observations sur la langue et la littérature provençales, Paris, 1818 (care, de altfel, relua ideile lui Adam Smith asupra acestei probleme, dîndu-le o nouă formulare3 , care a şi devenit tradiţională), cum se ştie, chiar şi în manualele din zilele noastre, limbile romanice, considerate limbi „analitice”, se opun limbii latine, considerată „sintetică”. Începuturile aplicării principiilor analitice sînt căutate adesea chiar în latina vulgară; astfel au fost relevate anumite aspecte, cum ar fi utilizarea prepoziţiilor „în locul” desinenţelor cazuale. Or Humboldt, deşi nu utilizează termenii „analitic” şi „sintetic”, respinge în mod explicit – şi, ceea ce ni se pare simptomatic, referindu-se doar la limba latină şi la limbile romanice (Sprachbau, pp. 640-649) – distincţia lui A.W. Schlegel. Pentru Humboldt, aprecierea că limbile romanice sînt diferite de limba latină, reprezenta doar un punct de vedere material şi superficial. Limbile romanice sînt „formloser” [înzestrate cu forme mai puţin variate şi mai puţin numeroase] decît limba latină, însă, dintr-un punct de vedere mai profund şi intern, acestea sînt construite pe aceleaşi principii, continuînd aceeaşi formă a limbii latine, sau reconstruind-o, fapt dovedit şi prin remarcabila unitate structurală a acestor limbi, în ciuda varietăţii lor în ceea ce priveşte detaliile:
„Explicaţia pentru faptul că anumite procedee ale unor limbi romanice din zone foarte îndepărtate sînt foarte asemănătoare, iar adesea prezintă corespondenţe uimitoare, trebuie căutată în această uniformitate a noilor transformări, care provine din chiar natura generală a sensului lingvistic, şi în unitatea, nealterată din punct de vedere gramatical, a limbii materne. Dispar formele [procedeele particulare], dar nu dispare Forma [esenţa], care cel mai adesea îşi aplică vechiul ei spirit [Geist] asupra noilor transformări”... „Forma ruinată este reconstruită în diferite moduri, însă spiritul [Geist] acelei Forme planează în continuare deasupra noilor structuri”.
3.3.1. „Es sanken Formen, nicht aber die Form”: această Formă esenţială ar fi aceeaşi, atît în cazul limbii latine, cît şi în cazul limbilor romanice, „principiul unităţii” nefiind modificat. Este adevărat că Forma despre care vorbeşte Humboldt în acest context nu reprezintă decît flexiunea: limbile romanice ar fi construite după aceleaşi principii din simplul motiv că ele sînt limbi flexionare. Însă el vorbeşte despre flexiune – care a fost prezentată anterior ca o „metodă” de structurare4 , aşadar, ca un tip abstract – ca şi cum aceasta ar fi o „formă caracteristică”, atribuindu-i proprietăţi corespunzătoare, în particular, acea forţă unificatoare şi individualizatoare. Or, dacă este vorba de flexiune, este evident că acest procedeu, în sine, nu poate determina individualitatea unei limbi sau a unui grup de limbi. Şi, dacă ar fi vorba de un alt tip de unitate decît coerenţa dată de o „formă caracteristică”, este dificil de admis că în limbile romanice se manifestă aceeaşi formă (interioară) ca şi în limba latină şi că schimbările suferite de limba latină în procesul de transformare a ei în limbi romanice nu ar fi decît nişte schimbări superficiale, care n-ar afecta structurile gramaticale esenţiale, sau că aceeaşi formă gramaticală ar fi fost refăcută. În acest caz „forma”, deşi identificată cu flexiunea, nu ar fi decît funcţie gramaticală în general, independent de procedeele care o exprimă, şi n-ar mai exista aproape deloc diferenţe tipologice între limbi. În consecinţă, trebuie acceptat că caracterul analitic al limbilor romanice nu este un fapt indiferent din punct de vedere tipologic.
3.3.2. Pe de altă parte, totuşi – chiar dacă se face abstracţie de faptul că termenul „analitic” (ca, de altfel, şi acela de „sintetic”) desemnează o metodă de structurare, un tip abstract, şi nu o „formă caracteristică”, un tip concret şi, în consecinţă, caracterizarea unei limbi din punctul de vedere al procedeelor analitice sau sintetice nu poate fi decît relativă (o limbă nu este analitică sau sintetică în sens absolut: ea este mai analitică sau mai puţin analitică, mai sintetică sau mai puţin sintetică decît o altă limbă cu care este comparată) – trebuie acceptat principiul analitic în sensul lui A. W. Schlegel şi al tradiţiei inaugurate de el („construcţii perifrastice în locul desinenţelor”) ca o trăsătură distinctivă şi caracteristică a limbilor romanice. Ca atare, acest principiu nu permite ca schimbările intervenite în procesul transformării elementelor latine în elemente romanice să fie reduse la unitate şi omogenitate; dacă este aplicat mecanic, acest principiu ne pune în faţa unei extreme eterogenităţi a schimbărilor, eterogenitate care nu permite decît un tratament cantitativ şi exclude orice interpretare funcţională.
Să ne reamintim cîteva aspecte frapante ale acestei eterogenităţi. Întîi, flexiunea nu a fost tratată în acelaşi mod în domeniul nominal şi în cel verbal. În cazul formelor nominale, flexiunea (declinarea) este în mare măsură eliminată; în cazul formelor verbale, dimpotrivă, flexiunea (conjugarea) este în mare măsură menţinută şi chiar, parţial, refăcută (cf. de exemplu formele de imperfect de tipul it. ero – eri – era sau rom. eram – erai – era). Apoi, perifrazele romanice nu au acelaşi statut funcţional în diferitele domenii ale limbii. Există perifraze „înlocuitoare” [„remplaçantes”] şi „non-înlocuitoare” [„non-remplaçantes”] (adăugate), şi limita între aceste două tipuri nu coincide cu frontiera dintre domeniul nominal şi domeniul verbal. În domeniul nominal, perifrazele sînt în general, „înlocuitoare”: construcţiile „analitice” preiau funcţiile formelor „sintetice” care au fost eliminate (cf. patris del padre [al tatălui]; altior más alto [mai înalt]; hinc de aquí). În domeniul verbal, perifrazele sînt adesea „non-înlocuitoare”; aceste perifraze au funcţii noi, care concurează cu funcţiile formelor sintetice menţinute ca atare (astfel, habeo dictum nu înlocuieşte pe dixi, după cum habebam dictum nu înlocuieşte pe dixeram, pentru că aceste forme îşi păstrează întreaga lor vitalitate: cf. sp. dije – he dicho [rom. zisei – am zis]; dijera – había dicho). Totuşi, în cazul diatezei pasive, perifrazele se comportă ca şi în domeniul nominal: amatus est înlocuieşte şi elimină pe amatur. În fine, în pofida extensiunii principiului analitic, există în limbile romanice forme sintetice noi, care au provenit din perifraze (astfel, în particular, viitorul şi „condiţionalul” de tipul chanterai, chanterais), ceea ce ar implica o dezvoltare neprevăzută din punct de vedere tipologic (dinspre analiză spre sinteză!), precum şi forme sintetice mult mai bine caracterizate decît în limba latină, în special, pentru exprimarea numărului şi a genului. Astfel, casae putea fi în latină genitiv sau dativ singular, precum şi nominativ sau vocativ plural, în timp ce it. case este marcat în mod clar şi exclusiv ca un plural [în schimb, în română se menţine aceeaşi omonimie a formei case, care poate fi genitiv sau dativ singular (unei case), precum şi toate cazurile la plural (nişte case; unor case)]; la nivelul limbilor romanice apar adesea forme de plural dublu marcate, cum ar fi port. novo – n3vos sau rom. roată – roţi. De asemenea, -a era în limba latină o terminaţie care se putea prezenta cu orice gen, şi oricare dintre cele trei genuri se putea prezenta cu alte terminaţii, în timp ce în limbile romanice -a (sau ceea ce îi corespunde) este înainte de toate (şi devine într-o măsură din ce în ce mai pronunţată) marcă a genului feminin: substantive în -a care nu erau feminine trec la genul feminin (adică sînt interpretate ca feminine); mai ales la nivelul popular al limbii au fost create forme în -a pentru forma de feminin a unor substantive şi pentru unele categorii întregi de adjective, şi aici opoziţiile sînt adesea dublu marcate (cf. port. novo – n3va)5.
4.1. Am arătat cu alte ocazii6 că toate aceste aspecte au motivele lor funcţionale, că dezordinea nu este decît aparentă şi că s-ar putea introduce ordine în această eterogenitate şi chiar s-ar putea descoperi o remarcabilă coerenţă, dacă ar fi identificat adevăratul principiu tipologic care determină la nivelul limbilor romanice crearea şi utilizarea formelor şi opoziţia generală dintre perifraze şi formele „sintetice”. Ne vom limita aici la observaţia că acel „principiu al unităţii”, în sensul lui Humboldt, care este valabil în majoritatea cazurilor şi pentru toate limbile romanice cu excepţia limbii franceze, poate fi formulat după cum urmează: „Determinări materiale paradigmatice, interne unităţii determinate pentru funcţii autonome (non-relaţionale) în raport cu această unitate şi determinări materiale sintagmatice, externe în raport cu unitatea determinată, pentru funcţii externe sau relaţionale, adică funcţii mergînd dincolo de această unitate determinată şi implicînd un raport cu alte unităţi”, sau mai simplu: „Determinări interne pentru funcţii interne, determinări externe pentru funcţii externe”.
4.2. Să remarcăm de asemenea, că acest principiu nu se aplică numai în cazul gramaticii, ci şi în cazul lexicului şi că în gramatică el nu se limitează la nivelul cuvîntului: unitatea determinată poate fi atît o sintagmă, cît şi o propoziţie sau o frază complexă. Astfel, în lexic, un sufix diminutiv constituie o determinare internă, în timp ce determinarea unui substantiv prin intermediul calificativului „mic” este o determinare externă; aureus reprezintă o determinare internă, iar de oro, o determinare externă. De asemenea, în gramatică, la nivelul propoziţiei, este internă o determinare plasată în interiorul nucleului constituit din subiect şi verbul predicat şi este externă o determinare plasată în afara acestui nucleu. Opoziţia flexiune / formă perifrastică, care nu priveşte decît nivelul cuvîntului, este doar un caz particular, chiar dacă este unul frecvent întîlnit, al opoziţiei mult mai generale intern / extern. Limbile romanice nu sînt caracterizate din acest punct de vedere prin aşa-zisul „principiu analitic”, ci prin faptul că ele fac distincţie între funcţii externe şi interne, relaţionale şi non-relaţionale. Este adevărat că în limba latină era preferat în gramatică – la toate nivelele, de altfel, nu numai la nivelul cuvîntului – procedeul determinării interne; dar ceea ce contează cu adevărat este că, în cazul limbii latine, nu se făcea distincţie între funcţii relaţionale şi non-relaţionale. De asemenea, este adevărat că limbile romanice prezintă adesea perifraze acolo unde limba latină folosea flexiunea; dar ceea ce contează cu adevărat, nu este această realitate care ţine de o statistică materială, ci faptul că perifrazele şi formele sintetice corespund în aceste limbi unor categorii de funcţii7 .
Tocmai acest nou principiu tehnic, această nouă „modalitate de formare” [« façon de former »] este ceea ce constituie coerenţa şi omogenitatea unei întregi serii de schimbări, eterogene la prima vedere, pe care limba latină le-a suferit în cursul transformării sale în limbi romanice. Astfel, dacă pentru funcţiile cazuale, flexiunea – adică determinarea paradigmatică sau „internă” – este înlocuită prin expresie perifrastică, adică printr-o determinare sintagmatică sau externă, faptul se explică prin aceea că această categorie a cazului reprezintă funcţii esenţialmente relaţionale: aceste funcţii semnifică un raport între termenul determinat şi un alt termen (sau alţi termeni ai frazei). Pentru categoriile de gen şi număr, care sînt funcţii non-relaţionale, dimpotrivă, determinarea paradigmatică sau internă este cea care s-a afirmat. Comparaţia adjectivelor şi adverbelor corespunde, evident, unor forme relaţionale, unor raporturi (între două sau mai multe obiecte, între două sau mai multe calităţi etc.); în consecinţă, în exprimarea acestei categorii procedeul „analitic” (adică determinarea „externă”) înlocuieşte formele „sintetice” (determinarea „internă”). În acelaşi mod, pentru adverbele pronominale de loc, în limbile romanice, în locul determinării întotdeauna interne în latină, se face distincţie între funcţia non-relaţională, exprimată prin forma de bază, şi funcţiile relaţionale, exprimate prin aceeaşi formă de bază cu prepoziţii (cf. lat. hic – hinc – huc – hac; sp. aquí – de aquí – hacia aquí – por aquí [rom. aici – de aici – încoace – pe aici]). În cazul verbului, toate timpurile sînt situate şi ordonate în raport cu actul vorbirii; însă formele simple, cu determinare paradigmatică sau internă, nu exprimă raporturi: aceste timpuri semnifică un singur moment al timpului sau un singur spaţiu temporal şi sînt, în acest sens, „non-relaţionale”, în timp ce perifrazele semnifică un raport între două momente sau două spaţii temporale: astfel, dictum habeo semnifică un raport între un moment din trecut şi momentul actual, iar dicere habeo, un raport între momentul actual şi un moment din viitor. De asemenea, la nivelul propoziţiei nu este vorba doar de construcţia „lineară” („subiectul cu determinările sale, apoi verbul cu complementele sale”) care se afirmă în detrimentul construcţiei „circulare” („subiect – determinările subiectului şi complementele verbului – verb”) şi nici doar de ordinea SVO care se afirmă în detrimentul ordinii SOV: în realitate, este vorba, şi de această dată, de aceeaşi distincţie generală dintre funcţii interne şi funcţii externe. Tot ceea ce înseamnă determinare funcţională „internă”, adică determinările subiectului în sine (cum ar fi „epitetele”) sau ale verbului în sine (în cazul verbelor „modale”), este plasat în interiorul nucleului; ceea ce este determinare funcţională „externă”, adică determinările nucleului în ansamblul său (acesta este cazul aşa-zisului „complement al verbului”), este plasat în exteriorul nucleului: homo bonus scribit, homo bonus debet scribere (nu scribere debet!), însă – în loc de homo litteras scribit, homo amico suo scribit – homo scribit litteras, homo scribit amico suoetc. La fel stau lucrurile şi la nivelul frazei complexe: subordonatele „adjectivale” care determină subiectul sînt plasate în interiorul propoziţiei principale, iar subordonatele „adjectivale” care determină complemente şi subordonatele „adverbiale” sînt plasate în exterior.
5.1. Or, dacă se pune întrebarea, în ce epocă aceste „bulversări” funcţionale încep să se producă – nu cînd modificările în chestiune încep a se prezenta ca fenomene sporadice, mai mult sau mai puţin facultative, ci cînd acestea încep să obţină statutul de „Umwälzungen” [modificări revoluţionare] – trebuie să se admită că este vorba de epoca „latinei vulgare”, adică aproximativ secolul al doilea p. Ch. Din acest punct de vedere, diversele atestări ca socrus non socra, nurus non nura, pauper mulier non paupera mulier, în Appendix Probi, sau membra ad duos fratres, în inscripţii, obţin o semnificaţie particulară: aceste atestări relevă aplicarea principiului distincţiei între funcţii non-relaţionale şi funcţii relaţionale. Din punctul de vedere al latinei mai vechi sau „clasice”, acestea sînt simptome ale „distrugerii” şi ale „dezordinii” şi gramaticienii tradiţionalişti le interpretează ca atare; însă din punctul de vedere al latinei „vii”, al activităţii creatoare a subiecţilor vorbitori care se manifestă în aceste fapte, este vorba de o nouă ordine în curs de a se impune, de o nouă analiză a conţinutului exprimat. Un exemplu deosebit de elocvent al acestei noi analize (care confirmă coerenţa sa) este acela al restructurării pasivului latin în epoca latinei vulgare. Manualele ne învaţă că pasivul, pe jumătate perifrastic în latina clasică, devine în întregime perifrastic în limbile romanice (cu deplasarea timpului verbului auxiliar). Dar în realitate schimbarea este mult mai profundă şi, în ultimă instanţă, diferită de ceea ce aflăm din manuale. Din punct de vedere funcţional pasivul latin nu era deloc identic cu pasivul romanic, care este o diateză „obiectivă” (ce consideră acţiunea tranzitivă din perspectiva obiectului său), în timp ce pasivul latin era ceea ce L. Weisgerber8 a numit pentru limba germană „täterabgewandte Diathese”, adică o diateză deturnată de la agent9 . Din punct de vedere romanic, acest pasiv – care era o funcţie unitară în latină – corespundea cu trei funcţii diferite, pentru că acesta putea exprima: a) un pasiv „obiectiv”, eventual cu un agent exprimat (Iulia amatur a Paulo [Iulia este iubită de Paul]), b) un pasiv „mediu” (quia nominor leo [deoarece mă numesc leu]) şi c) o acţiune neatribuită unui agent (dicitur [se zice]). Or, dintre aceste trei funcţii, numai prima este continuată de pasivul perifrastic romanic (de exemplu, Giulia è amata da Paolo); în celelalte cazuri, sînt utilizate forme non perifrastice (de exemplu, sp. me llamo león, se dice sau, simplu, dice). Altfel spus, o funcţie unitară în latină a fost analizată ca o funcţie relaţională (pasivul „obiectiv”, care implică referirea la un agent) şi două funcţii non-relaţionale şi că, în acord cu noul principiu tipologic, expresia relaţională a fost rezervată pentru funcţia relaţională sau „externă”.
5.2. Aşadar, în latina vulgară se constată, la nivelul principiilor de structurare a limbii, o nouă orientare, un nou «façon de former» al conţinutului şi al expresiei lingvistice. Giacomo Devoto a avut dreptate să vorbească despre o „criză” a latinei din secolul V a.Ch.10 Fără îndoială că aceasta a fost o criză foarte profundă. Însă a fost o criză la nivelul sistemului limbii, în special, la nivelul sistemului fonologic. „Criza” din epoca latinei vulgare este mult mai profundă, pentru că aceasta este o criză la nivelul tipului lingvistic. În acord cu Humboldt ca teoretician al „formei caracteristice” şi împotriva romanistului Humboldt, trebuie să admitem că latina vulgară şi limbile romanice nu continuă aceeaşi formă a latinei „clasice” şi că unitatea remarcabilă a limbilor romanice este datorată unei noi forme caracteristice. Chiar dacă se ia în consideraţie numai flexiunea, tocmai statutul funcţional al flexiunii (şi al determinărilor interne sau paradigmatice în general) este ceea ce s-a schimbat în mod radical şi, dacă flexiunea a fost în parte refăcută, ea a fost refăcută pentru o categorie de funcţii specifice la nivel romanic, în virtutea noului „principiu al unităţii”. Formele latine clasice au dispărut, fiind înlocuite cu alte forme – această înlocuire avînd loc într-un ritm deosebit de accelerat – pentru că forma veche era în curs de dispariţie din conştiinţa unui număr din ce în ce mai mare de subiecţi vorbitori, nemaifiind operantă în activitatea lor de creaţie lingvistică. Es sanken Formen, weil die Form gesunken war [Dispar formele [procedeele particulare], pentru că Forma [principiile esenţiale] a dispărut deja].
Note
* Explicaţiile şi exemplificările din paranteze drepte [...] aparţin traducătorului Victor Celac.
1 Am expus şi fundamentat această concepţie asupra tipului lingvistic într-o serie de lucrări. Cîteva dintre cele mai recente sînt: „Der Sinn der Sprachtypologie” în Typology and Genetics of Language (TCLC, XX), Copenhaga, 1980, pp. 157-170; „Partikeln und Sprachtypus. Zur strukturell-funktionellen Fragestellung in der Sprachtypologie”, în Wege zur Universalienforschung (Mélanges Seiler), Tübingen, 1980, pp. 199-206; „Sprachtypologie und Typologie von Sprachlichen Verfahren“, în Allgemeine Sprachwissenschaft, Sprachtypologie und Textlinguistik. Festschrift für Peter Hartmann, Tübingen, 1983, pp. 269-279.
2 Cf. E. Coseriu, „Über die Sprachtypologie Wilhelm von Humboldts“ în Beiträge zur vergleichenden Literaturgeschichte. Festschrift Kurt Wais, Tübingen, 1972, pp. 107-135. Cităm aici lucrarea lui Humboldt Über die Verschiedenheit des menschlichen Sprachbaues und ihren Einfluss auf die geistige Entwicklung des Menschengeschlechts, 1836 (= Sprachbau), după ediţia conţinută în: W.v.Humboldt, Werke in fünf Bänden. Publ. de A. Flitner şi K. Giel, III, Stutgart, 1963.
3 Cf. articolul nostru „Adam Smith und die Anfänge der Sprachtypologie“, în Wortbildung, Syntax und Morphologhie. Festschrift Hans marchand, La Haye, 1968, pp. 46-54.
4 A se vedea, de exemplu, Sprachbau, pp. 529, 653-654.
5 La toate acestea s-ar putea adăuga că principiul analitic se aplică în special sau chiar exclusiv la nivelul cuvîntului, în timp ce funcţiile lingvistice (gramaticale sau de alt ordin) pot corespunde şi altor niveluri şi că, în consecinţă, un principiu cu adevărat tipologic ar trebui să poată fi aplicat, mutatis mutandis, la orice nivel de structurare a limbii.
6 „Sincronía, diacronía y tipología”, Actas del VI Congreso International de Lingüística y Filología Románicas, Madrid, 1965 I, Madrid 1968, pp. 269-281; Essai d’une nouvelle typologie des langues romanes, Sinaia, 1971.
7 Din acest punct de vedere, franceza modernă este, într-un sens, analogică, iar în altul, contrară latinei: în franceză nu se face distincţia între funcţii interne şi externe, fiind preferate în toate aceste cazuri determinări materiale externe. În legătură cu dezvoltarea tipologică a limbii franceze, cf. teza de doctorat a elevului nostru G. Eckert, Sprachtypus und Geschichte, Untersuchungen zum typologischen Wandel des Franzözischen, Tübingen, 1986.
8 Die vier Stufen in der Erforschung der Sprache, Düsseldorf, 1963, pp. 248 sqq.
9 În latină, pasivul putea fi reprezentat şi la verbe intranzitive, de exemplu, dormitur, „es wird geschlafen” [„se doarme”] (dar bineînţeles că nu şi la verbe impersonale, cum ar fi pluit, pentru că, în acest caz, este vorba de un eveniment fără agent: *pluitur era imposibil în latină, după cum *es wird geregnet e imposibil în germană [sau *se plouă în română]).
10 „La crisi del latino nel V secolo a.C.”, Studii Clasice, VI, 1964, pp. 17-23.
Traducere din franceză
de Victor Celac