“Traversăm o perioadă de Criză. însă criză de lectură, nu de cultură”
Pentru tipar– Domnule Marius Tupan, în revista Luceafărul, al cărei director sunteţi, vă manifestaţi permanent şi ca un comentator nepărtinitor al vieţii literare. Care credeţi că este temeiul, motivaţia ideatică a Festivalului Zile şi nopţi de literatură unde, am remarcat, pe lângă calitatea de participant, V-o manifestaţi activ şi pe cea de reporter?
– Eu cred că era nevoie de o asemenea manifestare, pentru că în toate ţările importante din Europa se ţin festivaluri de poezie, în primul rând, chiar de proză, la unul dintre ele, în Germania, participând şi eu cândva. Acesta avu ca protagonistă proza scurtă, unde eram aproape să iau şi un premiu, dar m-a învins un sârb, nu vă spun de ce, pentru că la mijloc era cu totul altceva, dat fiind că ne aflam în perioada anilor 1983-1984...
– Şi atunci, de ce să nu avem şi noi?...
– Da, dar nu ca la Caragiale: „De ce să nu avem şi noi?”, ci necesitatea unui asemenea festival se simţea mai de mult, pentru că sunt scriitori importanţi în România şi trebuie să vedem dacă într-adevăr sunt comparabili cu marii scriitori din lume. Să amintim că la Mangalia a avut loc un colocviu şi, cu plăcere trebuie să spun, cei mai buni – repet, cei mai buni – au fost românii, deoarece au prezentat comunicări bine gândite, bine articulate, pline cu idei şi, mai ales, adecvate la subiect, pentru că ascultam –o să fiu puţin răutăcios acum – pe o colegă din Turcia care ne-a vorbit despre iarbă, despre frunze, despre nori, despre orice, dar nu despre ceea ce sugerează genericul Inter arma silent musae? Ne-a amuzat, bineînţeles, şi eu unul i-aş fi acordat premiul de inocenţă, ca să nu spun altfel, aşa că, din punctul nostru de vedere, al românilor, acest festival a fost reuşit.
Pe de altă parte, au participat scriitori importanţi din Europa. Chiar Jorge Semprun care a luat Premiul Internaţional „Ovidius”, este un înalt spirit european.
– De asemenea, ca şi părintele noului roman, Alain Robbe-Grillet, căruia i-a fost decernat Premiul Festivalului însoţit de marea medalie de argint.
– Bineînţeles, aşa este. Din câte ştiu, se pregătea o distincţie şi pentru Cinghiz Aitmatov care, însă, n-a reuşit să ajungă la Neptun. Asta e, marii scriitori sunt foarte solicitaţi. Însă, în ceea ce ne priveşte, este important că am urnit carul din loc, iar meritul, trebuie să recunosc, îi aparţine în totalitate colegului nostru Eugen Uricaru, Preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Menţionez în mod special acest lucru, chiar dacă unii oameni s-ar putea amuza că nu l-am votat la alegeri, dar îi recunosc meritele şi din clipa în care majoritatea l-a votat, îl respect ca preşedinte al breslei. Nu este o linguşeală, este o atitudine obiectivă.
– Apreciez şi eu la justa valoare acest cavalerism al Dvs. Aşadar, un atare festival ar contribui şi la omologarea mai eficientă, mai justă (şi) a literaturii române?
– Era nevoie, pentru că noi nu avem nici un Premiu Nobel, după cum ştii, iar atunci când străinii au intenţionat să ne acorde această distincţie, noi ne-am dat cu stângul în dreptul, precum spunea marele meu prieten Laurenţiu Ulici, am pus beţe în roate, şi nici Blaga, şi nici Sorescu, şi nici alţi scriitori mari ai literaturii române nu au fost încoronaţi la Stockholm. Vedeţi, în Europa sunt şi câte trei-patru astfel de premii într-o singură ţară, dar s-au folosit jocurile de culise internaţionale. Însă important este să intrăm şi noi în atenţia lor, dar nu pe uşa din spate, ci pe cea din faţă şi să reprezentăm literatura aşa cum se cuvine, pentru că avem mari poeţi şi, eu aş zice, prozatori extraordinari. Însă, dat fiind că limba noastră nu e de amplă circulaţie, traversăm o perioadă prelungită de criză, însă o criză de lectură, şi nu de cultură, nu o criză a scrisului. Şi dacă atragem atenţia măcar cu nişte lucrări care s-au prezentat la colocviu, şi mă gândesc aici la comunicările colegilor noştri Gabriel Chifu şi Bogdan Ghiu, înseamnă deja mult.
– Ar fi aici şi problema... problemei depăşirii unor complexe, pe care le mai are scriitorul român, nu?
– Sigur că suntem timoraţi, având complexul Europei. Dar să ştiţi că nu ar trebui. Fiindcă să ne amintim cum a izbucnit literatura sud-americană, cea a Caraibelor, când domina literatura franceză, nemţească, italiană şi aşa mai departe. Pentru că, până la urmă, trebuie să mergem în grup, altfel nu izbutim. Ei au plecat grupaţi. Sigur că ei au făcut şi şcoala Parisului. Prietenul Laurenţiu Ulici spunea că, dacă n-ai trecut pe la Paris, dacă n-ai fost validat acolo, nu te mai validează nimeni altcineva. Eu însă nu împărtăşesc părerea aceasta. Important e să perseverezi şi să vii pe orice cale, dar să vii, să pătrunzi.
– Revista Luceafărul, al cărei director sunteţi, publică şi autori din Basarabia. Şi acum, fără condescendenţă sau laude de circumstanţă, V-aş ruga să-mi spuneţi ce credeţi despre literatura română care se scrie între Prut şi Nistru.
– Eu nu pot să diagnostichez foarte exact literatura care apare în Basarabia. Pot s-o apreciez doar prin textele pe care le primesc la redacţie şi după revistele editate acolo, însă care, cu părere de rău, nu vin totdeauna. Din câte am înţeles însă, şi dincolo de Prut sunt grupuri şi grupuleţe scriitoriceşti, ca peste tot în lume. Din acest motiv, îmi vine greu să spun exact ceva, pentru că i-aş dezavantaja pe unii sau pe alţii... Dar oricum, cei pe care i-am publicat până acuma, cred că au meritat-o pe deplin. Consider că n-am greşit, publicând autorii cei mai interesanţi de acolo.
– Dar, înţeleg, vreţi să sugeraţi că ar exista, logic, şi autori mai puţin sau deloc interesanţi.
– Sigur că există un anumit decalaj... O spun cu francheţe: există un anumit decalaj dintre cele două literaturi care, de fapt, sunt o singură literatură, literatura română. Dar vina nu aparţine în totalitate scriitorilor, ci regimului şi timpului pe care l-au traversat ei. Însă sunt convins că se vor sincroniza cele două grupări, să le zicem aşa, din Republica Moldova şi din România.
Din câte ştiţi, l-am publicat frecvent pe Leo Butnaru care, în 1992, a luat premiul revistei noastre. Apoi pe Mihai Cimpoi, Arcadie Suceveanu, Nicolae Popa, Irina Nechit ş.a. Chiar dacă nu pot să ştiu exact care sunt vârfurile, la ora actuală, în Basarabia, dar pot să spun că autorii de acolo, publicaţi de Luceafărul, au fost selectaţi numai pe criterii valorice, axiologice.