Pentru un criteriu ştiinţific în domeniul periodizării istoriei
Este un lucru ştiut, un bun câştigat că ISTORIA – istoria societăţii omeneşti – a devenit o ştiinţă socială/socio-umană, precum şi o disciplină didactică îndreptăţită să-şi ocupe şi să-şi consolideze un loc dintre cele mai importante pe toate treptele de învăţământ şi educaţie, ajungând, cum atât de bine i s-a spus, „călăuza vieţii”, din „momentul” în care şi-a constituit, apoi şi-a perfecţionat continuu metodologia pe cele două planuri: ştiinţific şi didactic.
Ne-am obişnuit prea mult cu ideea că numai epoca modernă a adus ISTORIEI „statutul” de ştiinţă şi a impus-o ca disciplină didactică. Or, dacă gândim atent şi profesional, ISTORIA şi-a avut acest „statut” pe toate treptele de dezvoltare a societăţii umane, în toate epocile, în conformitate cu conştientizările şi exigenţele respectivelor epoci, începând cu cultul strămoşilor din Evul Timpuriu. Iar din Antichitate, ISTORIA şi-a formulat postulate metodologice, precum: „Istoria este călăuza vieţii” sau istoria trebuie scrisă „fără ură şi părtinire” şi altele.
În derularea ISTORIEI, o preocupare foarte importantă a celor care i s-au consacrat în plan ştiinţific şi didactic a fost, precum se ştie, periodizarea acesteia, atât pentru a surprinde cât mai exact şi mai sintetic esenţa realităţilor naţionale sau mai generale (zonale, planetare) în succesiunea lor în timp, cât şi pentru o mai bună orientare în această succesiune.
Era firesc ca primul criteriu de periodizare a ISTORIEI să fie cel cronologic-evenimenţial, deci în funcţie de timpul istoric şi de evenimentele considerate majore, criteriu care încă se utilizează şi este îndreptăţit a fi aplicat.
Astfel, precum se ştie, s-a convenit că ISTORIA a cunoscut patru etape mari (întinse în timp), delimitate orientativ de anumite evenimente: Evul Timpuriu (concept recent introdus la noi de istoricul Virgil Vasilescu, pentru a înlocui pe cel de „comună/orânduire primitivă” – vezi mai departe), din cele mai vechi timpuri ale istoriei omeneşti şi până la – iarăşi s-a convenit – apariţia scrisului sau la apariţia Statului; Antichitatea, de la limita menţionată şi până la „căderea” Imperiului Roman de Apus (476 d.Hs.); Evul Mediu, de la acest jalon istoric, incluzând şi o etapă de tranziţie, şi până la primele, convenite ca fiind revoluţii burgheze; acest ev a fost considerat ca o etapă de mijloc (Ev Mediu) între Antichitate şi Evul Modern; în sfârşit, Evul Modern, începând cu primele – zise – revoluţii burgheze, ev, etapă îndelungată, în plină desfăşurare şi azi. S-a propus şi o epocă mai nouă, zisă contemporană (ruşii îi spun: „cea mai nouă istorie” – „noveişaia istoria”). Deşi conceptul se utilizează, din necesitatea unei mai echilibrate proporţionări didactice, „evul” contemporan nu poate avea o justificare strict ştiinţifică, „jalonul” lui inferior trebuind să fie „mutat” în succesiunea generaţiilor.
După părerea noastră, cele patru evuri reamintite rămân un bun câştigat pentru periodizarea generală. În ce priveşte „jaloanele” şi conţinutul etapelor respective (vezi şi mai departe), observăm că, dominând până relativ recent viziunea europo-centristă în cercetarea ISTORIEI, şi periodizarea a fost influenţată de această viziune. De aici – mai exact şi de aici! –, necesitatea unei regândiri.
Istoricii, preocupaţi de surprinderea şi definirea concretului istoric, ca şi de necesitatea punerii cât mai corecte a „jaloanelor” în timp, în funcţie şi de alte criterii, pe acestea le-au căutat şi identificat în cursul dezbaterilor ştiinţifice. Astfel, s-a convenit să se utilizeze şi alte concepte/noţiuni/exprimări care să surprindă/să includă un concret istoric sau un „specific” pe treptele istoriei.
Recent, pornind de la inadecvarea expresiei de „comună primitivă”/„societate primitivă” pentru prima mare etapă din istoria umanităţii – în ce priveşte ambii termeni ai expresiei: „comună/societate” şi „primitivă” –, istoricul Virgil Vasilescu, autorul câtorva cărţi privind această etapă străveche în Spaţiul Carpatic, între care una de sinteză, Semiotică română, a propus pentru respectiva etapă expresia: Evul Timpuriu, fără a lega încheierea lui de apariţia scrisului sau a Statului. Tot pentru epoca străveche (Evul Timpuriu), cu o depăşire în continuare, materialul din care au fost confecţionate, în primul rând, uneltele de muncă şi armele, a fost convenit/acceptat ca definitoriu pentru esenţa respectivei epoci, în timp ce ierarhizarea ca şi dimensiunile uneltelor/armelor, precum şi modul de prelucrare a materialului au condus la subetapizări. De aici, denumirile de etape, subetape, epoci, precum se ştie.
De pildă, Epoca pietrei şi Epoca metalelor.
În cuprinsul Epocii pietrei s-au identificat:
Paleoliticul (Epoca pietrei vechi, cioplită), cu subetapele: inferior, mijlociu şi superior.
Mezoliticul (Epoca de mijloc a pietrei), în care apar şi unelte/arme mici, piatră lucrată la dimensiuni mici („microlitele”), după topirea calotei glaciare.
Neoliticul (Epoca „pietrei noi”, acum şlefuită), cu trei subetape: inferior, mijlociu şi târziu.
În cuprinsul Epocii metalelor, după o mai scurtă Epocă a aramei, a urmat Epoca bronzului (aliajul dintre aramă şi cositor), tot cu trei subdiviziuni (inferioară, mijlocie şi târzie) şi, în sfârşit, Epoca fierului cu cele două subetape: Hallstadt şi La Tène.
Cu Epoca metalelor, datorită transformărilor sociale şi politice, s-a convenit ieşirea din Evul Timpuriu („comuna primitivă”), cu organizarea sa bazată pe marea familie (matriarhală, apoi patriarhală), gintă şi trib.
Pornindu-se, de asemenea, de la „fixarea” unui „jalon” pe apariţia scrisului sau a Statului, specialiştii secolului al XIX-lea au convenit ca marea epocă a pietrei să fie subdivizată în subetape ce s-au succedat în timp: Preistorie şi, o etapă ulterioară, Protoistorie, denumiri care, în virtutea unei inerţii ce persistă între specialiştii epocii, se utilizează şi azi, deşi stadiul actual al cercetării în domeniu nu mai justifică menţinerea acestor doi termeni.
Continuând căutarea unor noi criterii ştiinţifice de surprindere şi a altor trăsături relevante pentru Antichitate, în planul raporturilor social-economice, de pildă, specialiştii au convenit că această epocă nu mai poate fi numită şi sclavagistă, dominanta ei fiind considerată sclavia de tipul numit „clasic”, al sclavagismului grecesc şi roman; ce nu era „clasic”, se putea asimila, se putea alinia în vreun fel... Şi – se vede clar – tot într-o viziune europo-centristă.
Pentru Evul Mediu s-a căutat un concept relevant în planul respectiv, acela al organizării ierarhice a clasei dominante – şi a fost aleasă feuda Occidentului european „clasic” (tot... clasic!); de aici, Epoca feudală, care dincolo de Europa nu se prea poate accepta; nici chiar pentru întreaga Europă! Şi s-a încercat/propus, treptat s-a „statornicit” o „aliniere” planetară după asemenea criterii unilaterale sau vremelnice.
Cu referire la Evul Modern, specialiştii, căutând cel mai relevant criteriu şi cea mai potrivită noţiune de definire a esenţei, au optat pentru capital, adică banul investit aducător de profit. De aici – „societatea capitalistă”, concept şi expresie utilizate şi azi. Astfel, capitalul devenea „împăratul” şi emblema Evului Modern! Secolul al XIX-lea l-a impus, iar secolul XX l-a consolidat, în pofida „accidentului” comunist care a afectat, timp de 70 de ani, o parte a planetei, extinsă după 40 de ani (după 1945), cu „ieşire” şi în secolul XXI pe zone mai mari sau mai mici, unde comunismul încă persistă.
Se va fi gândit oare cineva dintre specialişti, atunci şi de atunci până azi, într-o lume a „scenariilor”, că noul concept putea să fie sugerat subtil de principalii deţinători ai capitalului în lume? Direct sau indirect, prin oamenii lor „de meserie”, prin filozofii lor, prin sociologii lor, prin învăţaţii şi cărturarii lor, ca şi prin agenţi atent recrutaţi şi bine întreţinuţi, prin întreaga reţea mass-media, condusă efectiv de ei? Se va fi gândit cineva, dintre cercetătorii obişnuiţi şi abilitaţi să lucreze cu izvoarele istorice mai vechi şi mai noi, la parabola cu „Viţelul de Aur” din Vechiul Testament (vezi Ieşirea, cap. 32)? Adică la deriva în care minţi bolnave au împins un întreg popor, în Antichitate, să se închine la un asemenea ideal, considerat a fi deasupra Divinităţii? Legat de noul concept, s-a gândit cineva să răspundă la fundamentala întrebare pe care tot Antichitatea ne-a lăsat-o moştenire: „Cui foloseşte?”.
După părerea noastră, era cazul să se fi gândit – şi unii chiar au făcut-o, dar cu mare greutate, cărţile lor au ajuns în biblioteci publice importante –, căci Forţe considerate oculte deja se pregăteau, mai intens din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, pentru dominaţia planetară. În acest scop au constituit planul strategic şi şi-au amplificat baza logistică a efortului ce urma să fie declanşat. Mai întâi, însă, era necesar să arunce lumea într-o nouă criză majoră, aceea de a se închina din nou la acelaşi idol al falsei Divinităţi – capitalul, „Viţelul de Aur” din parabola Antichităţii.
Evul Modern a venit printr-un proces de renaştere – cum s-a spus –, respingând servajul şi totalitarismul (absolutismul) medieval, afirmând libertatea, egalitatea, dreptatea; astfel el generalizase contractul între oameni, liberi să-l încheie sau să nu-l încheie dacă nu-l consideră benefic; dăduse probe evidente, de mare forţă, ale superiorităţii/ascendentului spiritului asupra materiei, în pofida unor „dereglări în domeniu” (de la David Ricardo până la materialiştii contemporani); în secolul XIX, dar mai ales cu biruinţa de la începutul secolului XX, se deschisese efectiv o Eră nouă, a naţiunilor şi a Statelor naţionale, după destrămarea unor mari imperii „istorice”. De ce, de pildă, cercetătorii nu i-au spus Evului Modern – Evul/Epoca naţiunilor? Sau Societatea libertăţii şi egalităţii? Sau a democraţiei? Sau a dreptăţii sociale? Faţă de încătuşarea antică şi medievală a omului, a majorităţii oamenilor, de ce nu i-au spus Epoca/Societatea/Evul descătuşării omului?
Nu! Specialiştii de autoritate i-au spus, sec, Societatea capitalistă. Şi ea urma să implementeze principiile şi devizele frumoase ale revoluţiilor moderne, pentru bunăstarea oamenilor, a cât mai multor oameni, a tuturor oamenilor.
Evul Modern începuse bine, cu principii şi lozinci excepţionale, ca în campaniile electorale. Dar, din păcate, n-a mai continuat bine, căci campaniile electorale au adus şi aduc naţiunilor regimuri politice care din nou au adâncit şi adâncesc prăpastia – cum s-a spus – între Ţara reală şi Ţara legală, între guvernanţi şi guvernaţi; deşi repudiase totalitarismul medieval, acest ev modern, „capitalist”, degenerase în unele ţări într-un totalitarism „modern” sau în fariseism masonic. S-a gândit cineva, dintre specialişti, să opteze pentru altă noţiune care să exprime esenţa acestei „societăţi capitaliste”? Nu! Specialiştii în domeniu au continuat să susţină că esenţa Evului modern este capitalul, „Viţelul de Aur” care trebuie pus drept icoană în fiecare casă şi chiar în fiecare suflet, acolo unde încă nu e pus, în aşteptarea fericirii depline pe care o va aduce „Noua Ordine Mondială”.
Comunismul, născut de aceleaşi Forţe oculte la mijlocul secolului al XIX-lea, oferise lumii o altă „variantă”, mai directă, de a ajunge la „fericirea supremă” a „Noii Ordini Mondiale”, dar „varianta” s-a „înfundat” şi mai repede, determinându-i pe „Înţelepţi” să-l retragă din circulaţie, fie şi vremelnic, pentru a-l readuce, apoi, cu o „faţă umană”, „reciclat” şi „rebotezat”, pentru a nu mai înfricoşa lumea de la primul contact. Ţările care au „gustat” ori au „inhalat” substanţial comunismul urmau să „revină” la ...capitalism; şi, după ce se vor „alinia” cu celelalte, să li se dea tuturor „startul planetar” către aceeaşi „Nouă Ordine Mondială”, sub conducerea unui „Guvern Mondial” alcătuit din cei care s-au considerat ab initio desemnaţi să conducă şi să stăpânească lumea.
„Revenind” la capitalism, – esenţa Evului Modern, după părerea specialiştilor reciclaţi şi a celor mai nou şcoliţi –, ţările care suportaseră comunismul sau cel puţin unele dintre ele s-au trezit într-o fază mai puţin avansată de orientare spre „Noua Ordine Mondială” şi sunt deja în situaţia de a face eforturi mari pentru a se „alinia” la „crosul planetar” al celorlalte în această direcţie. „Reconstruind” capitalismul, respectivele ţări „gustă” acum din plin „ofertele” acestei noi etape istorice, avansate de „Înţelepţii” planetei: punerea pe prim plan a „valorilor europene şi universale” şi trecerea pe plan secund a celor naţionale; la „sugestia” organismelor mari financiare mondiale trec la vinderea activelor şi a resurselor naţionale către „investitorii strategici” ai planetei, cu suportarea de la buget a facilităţilor şi a datoriilor, adică pe seama contribuabilului intern, împotriva oricărui principiu de drept şi de protecţie socială; intensifică „reformarea” până la anihilarea instituţiilor Statului naţional, pentru a se atinge, într-un viitor previzibil, „marea performanţă” a anihilării Statului însuşi; duc o politică externă de unică direcţie, fără alternative, fără libertatea de mişcare către vreo contrapondere; practică fiscalitatea excesivă, inclusiv cu marea invenţie a „impozitului global” şi cu impozitarea impozitelor, alături de creşterea aberantă a preţurilor; punând „pe butuci” economia naţională, generează creşterea şomajului prin „disponibilizări” masive, în primul rând, de la unităţile economice „privatizate” pentru a creşte cât mai mult, la „export”, procentul forţei de muncă-marfă; drept consecinţă, provoacă o scădere vertiginoasă a nivelului de trai, cu aruncarea sub pragul sărăciei a celei mai mari părţi a populaţiei. Şi sunt de aşteptat „performanţe” din acestea, mai ingenioase, drept costuri ale „alinierii”, deja anunţate în discursurile de imagine ale unor lideri politici.
Iată, deci, ce a adus şi din nou aduce capitalismul – esenţa Evului Modern, după părerea specialiştilor, care persistă în a o considera astfel.
* * *
Prezentându-vă aceste „teme” de cercetare şi mai ales de meditaţie şi invitându-vă la o regândire şi la dezbateri ştiinţifice pentru periodizarea ISTORIEI, vă rememorăm un punct de vedere propriu în această privinţă, exprimat în cărţile editate în ultimii ani, ca rod al propriei noastre cercetări şi regândiri mai îndelungate1.
Precizăm pentru început că, în cărţile menţionate, argumentând, am contestat, ca neştiinţifică, viziunea comunisto-masonică („modernistă”, cum şi-au rebotezat-o, mai nou, cei care evită să se „atingă” de cei doi fii naturali ai Forţelor oculte!) asupra naţiunii în general, asupra formării naţiunii în mod special, reaşezând această problemă majoră pe temelia ei ştiinţifică.
Pornind de la elementele majore care împreună definesc naţiunea – elemente acceptate îndeobşte de ştiinţa istorică: originea, strâns legată de locul autohtoniei sau al sedentarizării comunităţii etno-lingvistice, raporturile complexe şi fireşti interumane în spaţiul genezei naţionale, spiritualitatea şi moralitatea comunităţii în spaţiul respectiv, poate şi altele care ar putea fi identificate de cercetarea viitoare şi care, împreună, îi conferă comunităţii respective unitate şi identitate, implicit conştiinţa acestor două caracteristici majore –, am concluzionat că această conştiinţă a unităţii şi identităţii – conştiinţă de sine sau conştiinţă naţională –, constatată prin cercetare, ne permite, în primul rând, să considerăm o asemenea comunitate ca naţiune formată; în al doilea rând, că, pornind de la acest stadiu, respectiva naţiune are toate „pârghiile”, toate forţele, toate „atuurile”, întreaga dinamică internă pentru a-şi perpetua şi permanentiza existenţa, neputând fi distrusă decât de calamităţi naturale sau, în anumite împrejurări, de calamităţi politice (dislocări/dispersări forţate masive, exterminări). Altfel spus, naţiunea respectivă are temeiuri şi are voinţă politică pentru a rezista şi a-şi menţine identitatea, chiar în condiţii foarte grele şi vreme îndelungată, „renăscând” şi reafirmându-se atunci când condiţiile se ameliorează; iar voinţa ei politică supremă este aceea de a-şi constitui organismul politic adecvat unei mai bune organizări şi dezvoltări interne, precum şi pentru colaborarea reciproc-benefică cu alte naţiuni, inclusiv pentru apărarea împotriva agresiunilor externe. ISTORIA a consacrat, a „validat” Statul naţional ca fiind un asemenea organism politic.
Statul naţional s-a dovedit a fi creaţia politică supremă a naţiunii. El nu o precede, ci îi succede „momentului” istoric al formării naţiunii. Un caz fericit este acela în care „momentul” formării naţiunii coincide şi cu formarea Statului naţional. Statul naţional poate fi distrus de forţe care îi copleşesc puterea de a rezista, dar naţiunea rămâne şi îl reface/reconstruieşte când împrejurările îi permit. În 1940, când state naţionale, în Europa, cădeau, unul după altul, sub forţele copleşitoare ale agresiunii naziste, Nicolae Iorga – cel mai de seamă istoric român –, încurajându-şi semenii, se exprima antologic, în stilul său, despre Naţiune şi Statul ei naţional: „Mai e naţiunea. Ea nu se poate umili pentru totdeauna şi nu se poate nimici de nimeni nici de-a lungul sutelor de ani. E lucrul primordial şi plastic. De la dânsa vine totul. Ea întinde Statul în ceasurile bune, ea, în ceasurile rele, îl resoarbe, îl ascunde în misterul ei sacru, până la o altă tresărire în afară, ca arborele care-şi întinde vlaga în toamnă pentru o nouă primăvară. Deci, orice ar fi – încuraja N. Iorga, cu autoritatea lui de mare istoric –, pentru cei mici şi ameninţaţi, – înapoi la naţiune!”2
Statul naţional, de regulă, nici nu poate fi confundat cu naţiunea în integralitatea ei, căci uneori foarte greu, în ISTORIE, întreaga „vatră” naţională a putut fi unită între fruntariile unui Stat naţional; în anumite cazuri niciodată, până azi rămânând însă dorinţa şi voinţa de a continua efortul. Iată de ce respingem ca derutantă şi diversionistă expresia: Stat-naţiune sau naţiune-Stat.
În ceea ce priveşte momentul istoric de formare a fiecărei naţiuni în parte – căci, ştiinţific, suntem încă departe de a-l cunoaşte pentru toate naţiunile lumii! –, având în vedere concretul istoric, constatat şi interpretat ştiinţific, am reafirmat că unele naţiuni s-au format încă în Antichitate – de exemplu naţiunea traco-geto-dacă, continuatoarea ei directă, fără nici o întrerupere, fiind naţiunea română, apoi tot atunci s-au format naţiunile persană, egipteană, evreiască, grecească ş.a. –, altele în etapa de tranziţie la Evul Mediu şi la începutul acestuia, altele, în lume, putând să se formeze chiar mai târziu (după cum va stabili, ştiinţific, cercetarea viitoare în domeniu).
După consideraţiile de mai sus şi încă luând în sprijin întreaga derulare a ISTORIEI, putem susţine că NAŢIUNEA a fost şi rămâne PRINCIPALA PERMANENŢĂ A ISTORIEI. Ca atare, în locul unor concepte care surprind unilateral esenţa unei epoci/etape/perioade istorice în evoluţia unei naţiuni şi în evoluţia lumii, în locul unor noţiuni care reflectă chiar aspecte secundare, incomplete la scară planetară şi vremelnice ca timp (faţă de complexitatea vieţii şi a societăţii omeneşti), în locul altora care s-au putut inocula perfid în mintea şi opera specialiştilor, am propus şi propunem drept criteriu ştiinţific în periodizare: aprecierea asupra stării generale a naţiunii, în curgerea epocilor/etapelor/subetapelor istorice, din momentul formării respectivei naţiuni.
Revenind, deci, la problema periodizării istoriei şi pornind de la cele precizate mai sus, concluzionăm că putem menţine, ca un bun câştigat, cele patru Evuri – Evul Timpuriu, Antichitatea, Evul Mediu şi Evul Modern. Apoi, pentru istoria fiecărei naţiuni, în cadrul fiecărei epoci mari, etapă sau perioadă istorică, într-o noţiune sau expresie sintetică vom putea surprinde cu adevărat esenţa în ceea ce priveşte starea generală a naţiunii şi nu ne vom mai afla în situaţia de a pune o naţiune sau alta într-un clasic „pat al lui Procust” în ce priveşte periodizarea.
Iar când problema periodizării fiecărei naţiuni în parte se va rezolva, când se va ajunge, poate, la un consens ştiinţific în acest domeniu, atunci se va putea aborda şi problema periodizării generale – zonale sau chiar planetare – a istoriei tuturor naţiunilor lumii.
De pildă, aplicând această propunere la naţiunea română, am putea conveni următoarele în ceea ce priveşte periodizarea:
– Evul Timpuriu şi Antichitatea (de la premisele prenaţionale la naţiunea traco-geto-dacă, apoi la naţiunea română). În această îndelungată etapă istorică am putea identifica trei epoci:
1. Epoca prenaţională, pe care o putem plasa în Evul Timpuriu, în finalul căruia, în cadrul „poporului unic” al „Vechii Europe”, în Spaţiul Carpatic, se identifică naţiunea traco-geto-dacă; am numit-o cu aceste trei etnonime nu pentru că sunt deosebite între ele, ci după „celebritatea” obţinută de fiecare în parte în desfăşurarea istoriei.
2. Epoca naţiunii traco-geto-dace, ca primă epocă naţională pe care o putem include în istoria propriu-zisă a naţiunii române, traco-geto-dacii fiind strămoşii direcţi ai acesteia, cunoscuţi după numele lor în izvoarele istorice scrise; problema este una de denumire/nominalizare, iar nu de schimbare a esenţei în acest spaţiu al genezei noastre naţionale. Schimbarea denumirii – nu a esenţei! – a survenit în etapa tranziţiei de la Antichitate la Evul Mediu. S-a înţeles, deci, că epoca naţională traco-geto-dacă cuprinde întreaga Antichitate în Spaţiul carpato-danubiano-balcanic, cu antecedente în Evul Timpuriu. Facem însă şi următoarele precizări: după cercetări şi interpretări mai noi, cuvântul rumân, apoi român are o origine mult mai veche, el nefiind în legătură cu prezenţa romană în Dacia, ci vine din epoca prenaţională, din Evul Timpuriu, mai târziu devenind etnonim, într-o împrejurare istorică ce nu ne este bine cunoscută, deocamdată.
3. Într-o a treia epocă putem aprecia că s-a făcut trecerea – firească şi fără vreo discontinuitate, fără schimbarea esenţei – de la naţiunea traco-geto-dacă la naţiunea română în întregul spaţiu al Daciei Mari. Migratorii secolelor IV-XIII au venit sau au trecut în/peste Spaţiul naţiunii române, Spaţiu pe care slavii şi mai apoi bulgarii l-au divizat, iar statalitatea naţiunii române s-a retras, treptat, la nordul Dunării şi pe litoralul Mării Negre. Pentru această epocă mai facem următoarea precizare: şi migratorii acestui val, ca şi alţii din epoci anterioare, au fost totuşi puţin numeroşi; ei s-au impus prin caracterul războinic, şocul primelor contacte a fost puternic, dar a trebuit să găsească, în cele din urmă, un modus vivendi cu autohtonii-sedentari; ulterior, în conflictele dintre ei şi în luptele cu Imperiul (Roman şi Bizantin), numărul lor a scăzut foarte mult, astfel încât temelia etnică a naţiunilor balcanice au reprezentat-o tot aceşti autohtoni sedentari – traco-geto-daci, numiţi apoi români; pentru spaţiul de formare a naţiunii bulgare şi pentru spaţiul jugo-slav, limba slavă s-a impus ulterior în condiţii speciale pe care nu le discutăm aici, formându-se astfel naţiuni de limbă slavă, nu şi de etnie slavă.
– Evul Mediu (etapa de afirmare şi consolidare a naţiunii române în Evul Mediu).
După esenţa procesului istoric putem surprinde trei epoci în cuprinsul acestei etape îndelungate:
1. Epoca formării Statelor naţionale româneşti – până la mijlocul secolului al XIV-lea. În această epocă, din motive cunoscute, procesul de constituire statală a formaţiunilor politice româneşti de dincolo de munţi este întrerupt şi se constituie astfel Voievodatul autonom al Transilvaniei.
2. Epoca de consolidare şi menţinere a independenţei naţiunii Române în Evul Mediu – până către mijlocul secolului al XVI-lea.
3. Epoca efortului pentru recucerirea independenţei şi pentru realizarea primei uniri politice a naţiunii române (mijlocul sec. XVI – 1600).
– Evul Modern.
În această îndelungată etapă – care ţine, după părerea noastră, până azi şi nu considerăm că denumirea i s-ar putea schimba de aici înainte – surprindem următoarele epoci:
1. Începutul renaşterii naţionale moderne. În această epocă includem atât premisele, pe care le constatăm în veacul al XVII-lea, chiar cu unele antecedente, precum şi primele revoluţii pentru emancipare socială şi naţională (repere: 1601-1821).
2. Reluarea efortului pentru unitate politică a naţiunii şi pentru emancipare socială. Revoluţia română din 1848-1849. Unirea Principatelor Române Dunărene. Marile reforme sociale din Domnia lui Al.I. Cuza (repere: 1821-1859).
3. Efortul pentru cucerirea Independenţei de Stat a României. Reunirea Dobrogei cu Ţara – a doua treaptă pe calea desăvârşirii unităţii politice a naţiunii române. Unirea Principatelor (repere: 1859-1878).
4. Efortul pentru consolidarea internă a Statului român independent şi pentru desăvârşirea unităţii politice a Naţiunii române. Marea Unire (repere: 1878-1918/1919).
5. România Mare – Stat Naţional Unitar, suveran şi independent. Recunoaşterea internaţională, refacerea postbelică, efortul de reconsolidare internă, speranţe şi declin în perioada interbelică. Începutul unor mari erori şi trădări „la vârf” (repere: 1919-1941).
6. Naţiunea română şi Statul ei naţional la cea mai grea cumpănă a existenţei lor (repere: 1941 – până azi).
6a. România între speranţa reîntregirii politice a naţiunii şi marea trădare din partea „Naţiunilor Unite” (repere: 1941-1947).
6b. Naţiunea română şi Statul naţional român – victime ale totalitarismului comunist şi ale efortului neoimperialist pentru „NOUA ORDINE MONDIALĂ”. Continuarea unor mari erori şi trădări „la vârf”, dar şi reluarea speranţelor/eforturilor de renaştere naţională (repere: 1948 – până în contemporaneitate).
În propunerea de periodizare de mai sus am căutat să surprindem, deci, pentru fiecare etapă îndelungată, epocă, sau etapă mai restrânsă, caracteristica esenţială din punctul de vedere al stării generale a naţiunii române ca principală permanenţă în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Fireşte, acest punct de vedere se poate discuta, amenda, reformula, dar, considerăm noi, orice propunere să nu piardă din vedere criteriul fundamental: starea generală a naţiunii.
Suntem de părere că aşa se poate proceda şi în cazul celorlalte naţiuni ale lumii, cu Statele lor naţionale. În final, după acest efort de regândire şi dezbatere, o minte mai de sinteză, având rezolvate periodizările istoriilor naţionale, cu specificul şi concretul fiecăreia, poate gândi şi propune chiar o periodizare planetară, reţinând trăsăturile generale din multitudinea cazurilor particulare, toate aceste „cazuri particulare” având însă o natură comună: aceea că sunt naţiuni ale lumii şi principalele permanenţe ale istoriei.
Note
1 Vezi: G.D. Iscru: Formarea Naţiunii Române, 1995; Traco-geto-dacii – naţiunea matcă din spaţiul carpato-danubiano-balcanic, 1998; Revoluţia română din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, ed. III-a, 2000; Revoluţia română din 1848-1849, ed. II-a, 1997; Istoria Medie a României, vol. II: Începutul renaşterii naţionale moderne, 1998; Naţiune-Naţionalism-Românism, 1997; Istoria Modernă a României, vol. I şi II, 1997, 1998, toate la Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti.
2 Vezi în Neamul românesc / 17 mai 1940, Bucureşti.