Patru secole de literatură română văzute de la Praga (şi, parţial, de la Chişinău)
Pentru tipar;)
;)
Despre asemenea cărţi se cuvine a scrie numai de bine – suficient ca realizarea (fondul, conţinutul) lor să nu ridice probleme deosebite… Pentru că primează, în aceste situaţii, mesajul, intenţia: cineva, din depărtare, îţi face un soi de publicitate culturală, cea mai ingrată posibil dintre „speciile” publicitare! Dicţionarul scriitorilor români (DSR)*, tipărit la finele anului 2001 în Editura Libri din Praga, depăşeşte sub toate aspectele, din toate unghiurile de vedere, anvergura unei lucrări cu caracter publicitar, fiind de facto o onorabilă minienciclopedie a literaturii române de-a lungul a patru secole. (Cel mai „bătrîn” autor prezentat în acest dicţionar este Nicolae Olahus (1493-1568, decedat, în treacăt fie spus, nu prea departe de Cehia, în actuala Slovacie), dar cum cei mai vechi reprezentanţi ai culturii noastre, aflaţi cît mai aproape de accepţia autentică a noţiunii de literat, incluşi în DSR, sînt totuşi Varlaam, Dosoftei, Grigore Ureche – considerăm că întinderea cronologică a lucrării analizate începe în sec. XVII, încheindu-se, de altfel, cu trimiteri la nişte apariţii editoriale din anul 2001.)
Dicţionarul la care ne referim este opera unui colectiv, în fruntea căruia stă dna prof. dr. Libuše Valentová (lv), o admirabil de energică propagatoare a limbii, literaturii şi culturii române: şi la celebra Universitate Carolină din capitala cehă, unde predă studenţilor de la românistică, şi în calitate de colaboratoare la diferite edituri şi publicaţii literare, şi în cadrul Asociaţiei culturale Cehia-România… Fiind şi corespondent din străinătate al revistei România literară, dna Libuše Valentová îşi mai revendică şi ipostaza de propagatoare a literaturii cehe în spaţiul cultural românesc. Jiři Našinec (jn), al doilea autor al DSR, s-a impus şi dînsul ca „agent de popularizare” al spiritualităţii române în patria lui Hašek, Čapek, Seifert, Kundera; baştina lui Freud, Kafka şi Kokoschka... Vom aminti, pentru confirmare, de munca sa de traducător din română: a tălmăcit cîteva zeci de volume din autorii noştri, de la Mihail Sadoveanu şi Mircea Eliade pînă la… Vladimir Beşleagă şi Aureliu Busuioc (romanul Pactizînd cu diavolul s-ar putea să vadă lumina tiparului concomitent cu acest număr de revistă). Acestor doi exegeţi praghezi li s-au alăturat, pentru a completa configuraţia DSR, doi literaţi de la Chişinău: Vasile Gârneţ (vg) şi Vitalie Ciobanu (vitc) – fondatori şi editori ai „revistei tinerilor scriitori din R. Moldova” Contrafort.
Aşa cum au declarat înşişi autorii volumului, de mai multe ori, inclusiv în cadrul lansării acestei valoroase cărţi la Chişinău (la Biblioteca publică „Onisifor Ghibu”, în aprilie 2003), DSR include 310 articole prezentînd tot atîţia scriitori: pe lîngă cei fără de care nu s-ar putea crea o imagine clară a literaturii române, beneficiază, în premieră pentru românistica din Cehia, de portrete biobibliografice şi scriitori români emigraţi, din exil, din diaspora. În premieră pentru românistica din Europa Centrală şi de Sud-Est, graţie contribuţiei coautorilor de la Chişinău, figurează în DSR şi poeţi, prozatori, critici literari din R. Moldova. Nu am putut stabili dacă această statistică, 310 articole, cuprinde şi prezentările unor curente („şcoli”, „epoci”) şi/sau grupări literare cu un rol sui generis în evoluţia literelor române: avangarda literară, folclor literar, gîndirismul, onirismul, poporanismul, sămănătorismul, simbolismul etc. (Citind articolul consacrat poporanismului, am căutat să văd ce scriu cehii, prin contrast, şi despre Junimea, despre junimism, însă aşa ceva lipseşte, nici vorbă de neojunimism; lipsesc şi articole ce ar fi meritat, credem, să fie incluse, măcar „pentru echilibru”: romantismul, tradiţionalismul, modernismul, realismul (nu ne referim obligatoriu la cel „socialist”, ci mai curînd la formulele acestuia, supranumite „critic”, „clasic”, „naturalist”, „integral” „neţărmurit” etc.)
Fără a întreprinde o contabilizare cît de cît exactă, deducem că cele mai multe articole din DSR sînt scrise de dna prof. dr. Libuše Valentová. Cum şi-a asumat misiunea de a-i prezenta pe marii noştri clasici, autoarea o face cu un rafinat simţ al discernămîntului, dar şi al unei apreciabile „răspunderi estetice”. Eminescu, Coşbuc, Blaga, Minulescu, Fundoianu, Stănescu, apoi Caragiale, Rebreanu, Camil Petrescu, Sadoveanu, E. Ionescu, M. Eliade ş.a. beneficiază de portrete literare zugrăvite cu precizie, în tuşe puternice şi sigure, în haşuri şi linii adeseori surprinzătoare – ca să recurgem la un limbaj specific profesiei prietenului nostru comun, pictorul basarabean Teodor Buzu, stabilit în oraşul Tábor din Boemia de Sud. (De altfel, am intrat în posesia acestui valoros lexicon graţie generozităţii lui T. Buzu şi a ing. Nicu Pastramagiu din Praga; profit de ocazie pentru a le exprima încă o dată sincere mulţumiri.)
Nu vom exagera apreciind că LV dă în acest dicţionar literar adevărate modele de prezentare competentă şi convingătoare, de o manieră sută la sută enciclopedică – pentru compatrioţii săi – a pilonilor unei literaturi străine, puţin cunoscută în lume, inclusiv în Cehia. Colegului dnei L. Valentová, maestrul J. Našinec, i-a revenit rolul de a face în DSR portretele a circa 50 de literaţi români, parte din care nu au ajuns încă la calitatea de a fi mari, alţii, lipsiţi poate chiar de această şansă. Protagoniştii eseurilor biobibliografice semnate de JN sînt, în majoritate absolută, din epoca modernă, unii – din cei consideraţi în genere ca „democraţi”, „de stînga” etc., calificative ce ţin în ultimă instanţă de criteriul estetic.
La Chişinău, în mod special, merită o discuţie aparte „faţeta basarabeană” a acestui dicţionar de literatură română. Completarea se realizează prin 39 de schiţe biobibliografice – considerăm, foarte generos, căci, dacă ţinem cont de faptul că VG şi VITC creionează chipuri de literaţi din R. Moldova (inclusiv unii originari din Nordul Bucovinei, iar alţii – din Transnistria) cu precădere contemporani, reiese că în DSR a încăput cam fiecare al zecelea membru al Uniunii Scriitorilor de la Chişinău.
Dacă şi-ar citi prezentările din DSR, mulţi scriitori basarabeni ar închide satisfăcuţi cartea: biobibliografii complete, precise; caracterizări pertinente, aprecieri ce consună celor cu care s-au înscris deja în istoria critică a literelor de la noi. Cum moldoveanul este frate bun cu exagerarea, nu credem să se supere cineva pentru anumite excese în radiografierea creaţiei sale. Apar totuşi şi ciudăţenii în felul cum este informat cititorul ceh despre unii literaţi basarabeni: dacă excesele de complezenţe amicale pot fi discutate, unele obiecţii (considerate) critice sînt de-a binelea discutabile, măcar şi pentru motivul că li se imprimă o notă acuzatoare, poate chiar punitivă. Trecem peste numele lui Ion Druţă, căruia, aşa cum constata cu fin umor o colegă de breaslă, mulţi nu-i iartă rătăcirile, gafele, dar tot atîţia nu-i pot ierta harul, talentul. Iată însă cum apare, în viziunea lui VG, Leonida Lari: după ce i se pun în aceeaşi oală volume atît de diferite ca discurs artistic – Anul 1989, Dulcele foc, Epifanii, Între îngeri şi demoni etc. – se constată că „poeta îşi cultivă o imagine de luptătoare neînfricată, o «Ioană d’Arc a renaşterii basarabene», dispusă să nimicească răul din această lume” (p. 139; aici şi în continuare dăm citatele în traducere din cehă – Vl. P.). Despre Grigore Vieru, acelaşi autor, VG, scrie că „motivele cele mai frecvente ale poeziei sale moralizante, mîntuitoare, sînt: plaiul natal, mama, cele sacre, credinţa şi dragostea”. Apoi cehii sînt informaţi că „de îndată ce s-a schimbat regimul politic în Europa de Est, Gr. Vieru a început să cultive o poezie angajată, cu subliniate acorduri mesianice, o lirică patriotică şi socială, în spiritul lui Eminescu, Coşbuc şi Goga”. În fine, Gr. Vieru e denunţat „că îşi asumă rolul de martir naţional, dorind, prin creaţia sa, să-şi provoace, trezească conaţionalii” (p. 246). Aşa ceva nu vei găsi în nici unul din eseurile scrise de Libuše Valentová sau de Jiři Našinec... alta e grila de aprecieri a cehilor, a europenilor în genere. E de presupus că respectul pentru munca altora i-a determinat pe autorii de la Praga, tot ei şi traducători ai colegilor de la Chişinău, să accepte asemenea interpretări „publiciste”, în vădit contrasens cu ţinuta critico-enciclopedică a DSR. O mai fi la mijloc şi un surplus de încredere acordat basarabenilor. La Praga nici specialiştii nu au cum să ştie, de pildă, că Nicolae Dabija nu şi-a semnat nicicînd opera cu N. Dabija-Ciobanu şi au lăsat în DSR acest fals nume dublu, cum îl rebotează cu ostentaţie (p. 29, 30, 89) VITC, care uită, în schimb, că Ciobanu era numele „civil” şi al scriitoarei Lida Istrati.
Dincolo de suveranitatea judecăţilor lansate în DSR de către autorii basarabeni, se face simţită, totuşi, o dependenţă de anumite surse de istorie şi critică literară. E vorba, în primul rînd, de Istoria deschisă a literaturii române din Basarabiade Mihai Cimpoi. Bunăoară, articolul despre Eugen Cioclea (semnat de VITC) pare a fi o traducere în cehă a prezentării pe care i-o face M.C. în monografia amintită. Pe de altă parte, în tableta despre Vitalie Ciobanu, VG parcă ar dori să-i demonstreze lui M. Cimpoi că limbajul excesiv de neologic al romanului Schimbarea din strajănu este defel un anacronism, un cusur, ci mai curînd o virtute.
Rămînînd la opinia că în cazul basarabenilor DSR a fost prea de tot generos, nu putem să nu semnalăm şi cîteva absenţe sau omisiuni, credem, regretabile. Este, în primul rînd, cazul lui Constantin Stere – sigur că cele 8 părţi ale romanului-fluviu În preajma revoluţiei au prea puţin în comun cu cele 7 părţi ale altui roman-fluviu, À la recherce du temps perdu, dar însuşi G. Călinescu, după ce semnalează „greşeala capitală” a lui C. Stere, îi analizează opera pe parcursul a cinci pagini „biblice”, aşa cum le ştie oricine a răsfoit Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent. Ni se pare inadmisibilă sau cu totul greu explicabilă absenţa în DSR a unor poeţi ca Pavel Boţu, Mihail Ion Ciubotaru, Valeria Grosu, Victor Teleucă, Ion Vatamanu, sau a literaţilor Vlad Ioviţă, Emil Loteanu, Gheorghe Vodă, toţi trei fiind şi nişte prezenţe importante în cinematografia basarabeană. Nici unul din aceşti scriitori (ale căror nume le-am citat special în ordine alfabetică, nu conform unei scări a valorilor, pe care trebuie s-o facă cei ce-şi asumă calitatea de judecători ai literaturii) nu este amintit măcar în eseul Literatura din R. Moldova, parte indisolubilă a literaturii române, semnat de Vitalie Ciobanu, ca o completare a studiului introductiv al dnei Libuše Valentová consacrat literaturii române în ansamblu. Este adevărat că VITC pune accentul – în mod cu totul firesc pentru prestanţa (şi prestaţia) sa – pe literatura „tînără”, pe cea modernistă şi „postmodernistă”. Dar şi în această stihie tinerească se iscă unele nedumeriri. Să zicem, dacă au devenit nume de referinţă (fie ca „stîlp”, fie ca „speranţă”), în contextul literaturii tinere de la noi, Ecaterina Năgară, Aura Christi, Tamara Cărăuş sau Andrei Ungureanu, cum se explică totala neglijare a unor scriitori ca Lorina Bălteanu, Călina Trifan, Luminiţa Dumbrăveanu sau Ghenadie Postolache? (Am recurs intenţionat la o simetrie, însă lista celor „excluşi”, dar în drept de a fi prezenţi cel puţin într-o trecere în revistă a literaturii tinere de la noi, este, fără doar şi poate, cu mult mai întinsă – o ştiu cel mai bine poate chiar redactorii revistei consacrate aproape că exclusiv acestei generaţii.)
La întocmirea unei surse de referinţă există scăpări, lacune inerente, dar se fac şi „inadvertenţe premeditate”. S-ar putea ca în cazul numit de noi „faţeta basarabeană a DSR”, tot ce ar face obiectul unor discuţii să constituie, de fapt, efectul unei munci de pionierat. Unde mai pui că, pe fundalul general-românesc al dicţionarului, „problemele” noastre devin cu totul secundare. Totuşi, lucrurile s-ar limpezi definitiv dacă măcar unele articole din DSR s-ar tipări – cu acordul autorilor, evident – în vreo revistă literară, în traducere română. Nu numai pentru a se vedea într-o oglindă nouă, „din sticlă de Boemia”, cei interesaţi, dar şi pentru a-şi face mai mulţi o imagine despre această experienţă unică: modul de prezentare a scriitorilor noştri într-un alt univers cultural.
O singură obiecţie ar fi de făcut autorilor DSR: că nu au dat cu litere aldine sau italice titlurile de opere literare (cum sînt tipărite denumirile de ziare şi reviste) analizate ori citate, nici măcar în bibliografiile ce încheie atît de frumos majoritatea portretelor literare. În rest – mulţumim celor care au prezentat cu har, competenţă şi consideraţiune literatura română în inima Europei – căci exact în inima bătrînului continent se află şi ca aşezare geografică Zlatá Praha, „Praga de aur”, însăşi vechea şi mirifica Boemie, numită acum Ceská republika – Republica Cehă.
* Slovník rumunských spisovatelů (Kolektiv autorů pod vedením Libuše Valentové), Nakladetelství Libri, Praha, 2001, 259 p.