Limba ca factor decisiv în politica naţională a statului
Pentru tiparLimba este coloana vertebrală a naţiunii, este „tezaurul cel mai scump pe care îl moştenesc copiii de la părinţi…” (V. Alecsandri), „măsurariul civilizaţiunii unui popor…” (M. Eminescu), „mijlocul universal al circulaţiei ideilor şi impresiilor” (B. P. Hasdeu), „mişcător al învăţăturii şi al înaintării” (A. Mateevici), „supremul product sufletesc al poporului” (N. Iorga).
Limba poartă un caracter social: ea se naşte şi dispare odată cu societatea, cu purtătorii ei activi. Limba este foarte strâns legată de gândire şi viceversa. Omul gândeşte în limba maternă cu ajutorul căreia îşi exteriorizează gândurile şi sentimentele. Scriitorul francez Prosper Mérimée spunea că „La langue a été donnée à l’homme pour exprimer sa pensée”, iar mai târziu lingviştii francezi de mare notorietate Charles Bally şi Albert Sechéhaye şi-au exprimat convingerea că „Bien penser et bien parler est une même chose”. Alecu Russo scria că „limba îl ajută pe om a-şi tălmăci gândurile”, iar Mihai Eminescu preciza: „Limba şi legile ei dezvoltă cugetarea”.
Cunoscutul scriitor spaniol Miguel de Cervantes menţiona că „în ştiinţă se intră pe uşa limbii”, iar filozoful iluminist francez Étienne Bonnot de Condillac scria: „Vrei să înveţi ştiinţele cu uşurinţă? // Începe prin a-ţi învăţa limba”.
Bogăţia unei limbi, varietăţile de expresie, prezenţa tuturor stilurilor funcţionale şi a terminologiilor din toate domeniile vieţii social-politice, economice, culturale, ştiinţifice etc. ne demonstrează un înalt nivel cultural, social, moral, intelectual al societăţii respective. Limba română este frumoasă şi dulce „ca un fagure de miere” (M. Eminescu); în limba română se pot traduce orice opere din orice altă limbă, dat fiind faptul că ea (româna) dispune de un bagaj extrem de bogat şi de o structură gramaticală perfectă. Astăzi româna stă, cu demnitate şi onoare, alături de alte limbi romanice şi neromanice, ea vorbindu-se în România şi în alte ţări.
În Republica Moldova băştinaşii şi alogenii, în ultimii 13 ani, au avut foarte mult de câştigat în planul culturii lingvistice, după oficializarea limbii române şi revenirea ei la grafia latină. Elevii, studenţii, ziariştii, savanţii, artiştii, oamenii politici, funcţionarii de stat, mulţi alolingvi s-au familiarizat cu patrimoniul naţional comun în toate domeniile vieţii materiale şi spirituale, devenind mai bogaţi sufleteşte, mai culţi, mai patrioţi.
Şi tocmai în actuala perioadă de renaştere naţională, de debarasare de tot balastul lingual acumulat în perioada postbelică de totalitarism în Republica Moldova se găsesc forţe care încearcă să ne întoarcă la situaţia de tristă faimă de până la 1989. Dar s-o luăm pe rând, adresându-ne concret la Concepţia politicii naţionale de stat a Republicii Moldova (Proiect, publicat în ziarul guvernamental Moldova suverană din 25 iulie 2003).
I. În Concepţie se revine la falsul glotonim „limba moldovenească”, confruntându-se în felul acesta noţiunea de limbă cu cea de grai (subdialect). Este unanim recunoscut în lumea specialiştilor filologi că limba română are 5 graiuri, numite subdialecte, şi anume: moldovenesc, muntenesc, crişean, maramureşean şi bănăţean, fiecare dintre ele caracterizându-se prin anumite trăsături specifice, mai ales la nivel fonetic şi lexical. Cu toate acestea, locuitorii din spaţiul românesc comunică fără dificultăţi, căci barierele lingvistice sunt nesemnificative. Mai mult decât atât, cronicarii şi rapsozii, traducătorii, feţele bisericeşti, toţi oamenii cărţii şi ai culturii, începând, poate, cu diaconul Coresi, plămădind limba literară au formulat primele norme fonetice, lexicale, morfologice, sintactice, ortoepice, au triat, au selectat, au ales cele mai frumoase, mai înţelese mostre din toate subdialectele (dar mai cu seamă din graiul muntenesc şi cel moldovenesc) şi au creat o limbă „ca un fagure de miere” (M. Eminescu).
Despre fenomenul în cauză există „vagoane” de literatură. Filologii-romanişti din Republica Moldova, România şi din alte ţări recunosc in corpore că înRomânia de Est (Europa răsăriteană şi Balcanii) există doar o singură limbă romanică – cea română, având dialectele aromân, istro-român, megleno-român şi subdialectele muntenesc, moldovenesc, crişean, maramureşean şi bănăţean. În principiu, e vorba de un truism pe care nimeni nu-l mai pune la îndoială. Excepţie mai face doar câte cineva din Republica Moldova (vezi supra), încercând a avansa falsul ştiinţific şi istoric la rang de lege organică.
În această ordine de idei, vom menţiona că oamenii luminaţi (filologi şi filozofi) din diferite ţări şi-au dat seama că în partea de Est a Europei există o limbă romanică aparte – valaha (româna), pe care o introduceau în clasificările respective de limbi. Savantul Eugen Coşeriu scria: „Avem deci de la Genebrard până la Vater – dacă facem abstracţie de autorii care includ şi limbi neromanice – următoarele enumerări de limbi romanice de sine stătătoare, în care apare şi româna:
|
Nr.
|
Anul
|
Lingvistul
|
Limbile romanice
|
|
1
|
1580
|
Genebrard
|
it., sp., fr., rom.
|
|
2
|
1587
|
Poza
|
it., sp., fr., rom.
|
|
3
|
1613
|
Duret
|
it., sp., fr., rom.
|
|
4
|
1623
|
Opitz
|
it., sp., fr., rom.
|
|
5
|
1671
|
Skinner
|
it., sp., fr., rom.
|
|
6
|
1671
|
Stiernhielm
|
it., sp., fr., rom., ret., sard. (cat.)
|
|
7
|
1686
|
Kirchmajer
|
it., sp., fr., rom., ret., sard.
|
|
8
|
1784
|
Hervas
|
it., sp., fr., rom. - port.
|
|
9
|
1817
|
Vater
|
it., sp., fr., rom., ret., - port.
|
Acest tabel, deşi nu are evident pretenţia de a fi exhaustiv, ne arată, după câte mi se pare, fără echivoc, cât de important este locul pe care îl ocupă contribuţiile lui Genebrard şi Poza în istoria cunoaşterii românei în Europa Occidentală” (E.Coşeriu, Limba română în faţa Occidentului, Cluj-Napoca, 1994, p. 16-17).
Fiindcă analizăm secolele trecute, am putea să ne adresăm şi la autorii noştri, care au denumit corect limba pe care o vorbim. Astfel, mitropolitul Moldovei Varlaam (1590-1657), animatorul tiparului în Moldova, al traducerilor ecleziastice din slavoneşte şi greceşte, unul din cei „trei stâlpi” ai renaşterii moldoveneşti (P. Movilă, V. Lupu şi Varlaam), şi-a intitulat una din scrierile sale extrem de importante pentru creştinii-ortodocşi din tot spaţiul românesc în felul următor Carte românească de învăţătură dumenecele preste an… (1643). În Cuvânt către cetitoriu mitropolitul scria: „…cu mult mai vârtos limba noastră românească ce n-are carte pre limba sa, cu anevoie iaste a înţelege cartea alţii limbii” (subl. n. – A.C.).
Un alt mare cărturar, mitropolitul Moldovei Dosoftei (1624-1693), traducând din greceşte şi slavoneşte şi tălmăcind în limba noastră Psaltirea pre versuri tocmită (a. 1673), scria pe foaia de titlu: „Psaltirea sfântului proroc David. Pre limba rumânească…”. În Predoslovie la lucrarea Stihuri Dosoftei nota: „Letopiseţul din grecie Ce s-au scos pre românie…”.
Prin traducerile sale, Dosoftei a contribuit mult „la introducerea limbii române în cărţile bisericeşti, în locul limbii slavone”. Mai mult decât atât, mitropolitul ştia să scrie în aşa fel ca să fie înţeles de „toată seminţia românească” (vezi Dicţionar de Literatură Română, coordonator Dim. Păcurariu, Bucureşti, 1979, p. 145).
Mitropolitul Dosoftei este considerat „Cel dintâi poet al românilor” (vezi N. A. Ursu, Viaţa şi petrecerea mitropolitului Dosoftei al Moldovei – în cartea Dosoftei. Versuri alese, Editura Virginia, Iaşi, 1994, p.18). În poemul lui Domnii Ţării Moldovei citim:
„Descălecat-au ţara domnul Dragoş Vodă,
Fericită, buiacă, cu tot feli de radă,
Când au adus într-însă româneasca limbă,
De bun neam şi ferită de calea cea strâmbă”
(Dosoftei, op. cit., Supra, p. 35).
Cărturarul umanist Nicolae Milescu Spătaru, care a peregrinat prin multe ţări străine (Franţa, Germania, Suedia, China), stabilindu-se în Rusia, unde, fiind poliglot, a devenit Şef al Corpului de Tălmaci de pe lângă Consiliul Diplomatic din Moscova, era ferm convins că vorbeşte româneşte. Astfel, una din multele lui traduceri sună aşa: „Carte de multe întrebări foarte de folos pentru multe trebi ale credinţei noastre, tălmăcită de Nicolae Spătaru de pe limba grecească pre limba noastră proastă rumânească” (subl. n. – A.C.).
Reflecţii preţioase privind denumirea idiomului nostru şi etnonimului a făcut şi Dimitrie Cantemir, domnitor al Moldovei, om de ştiinţă, mare umanist, membru al Academiei din Berlin. În Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor stă înscris: „…neamul moldovenilor, al muntenilor, al ardelenilor, care cu toţii cu un nume de obşte români se cheamă… Noi, moldovenii, la fel ne spunem români, iar limbii noastre nu dacică, nici moldovenească… ci românească” (subl. n. – A.C.).
Pentru unitatea şi identitatea de neam şi de limbă au militat toţi scriitorii din Moldova istorică şi din Basarabia: Gh.Asachi, Al.Russo, C.Negruzzi, V.Alecsandri, M.Eminescu, B.P.Hasdeu, C.Stamati, C.Stamati-Ciurea, A.Mateevici ş.a. Câteva exemple: în anul 1829 Gh.Asachi începe a edita la Iaşi gazeta Albina românească (şi nu „moldovenească”), tot în 1829, la Bucureşti, Ion Heliade-Rădulescu inaugurează prima gazetă din Principate, Curierul românesc.
Costache Negruzzi publică în 1837 strălucitul eseu Cum am învăţat româneşte, începându-l în felul următor: „Pe când uitasem că suntem români şi că avem şi noi o limbă…”, iar în 1853 (până la Unirea Principatelor din 1859) compune poezia-cântec Eu sunt român cu duioasele versuri-refren: „Eu sunt român şi-mi place ţeara mea”.
Vasile Alecsandri a scris şi a editat la Paris în 1863 cartea Grammaire de la langue roumaine (Gramatica limbii române). Scopul principal al bardului de la Mirceşti a fost să familiarizeze publicul francez cu limba română-soră, vorbită atunci de aproximativ opt milioane de oameni.
În toată opera publicistică şi politică a lui Mihai Eminescu găsim doar glotonimul „limba română”, „limba românească” şi etnonimul „român”. Luceafărul poeziei noastre nu-şi imagina că cei din Basarabia ar vorbi o altă limbă decât cea românească. Iată de ce pe Al.Donici (născut în satul Bezeni, judeţul Orhei) îl numea „cuib de înţelepciune” şi-l aşeza alături de scriitorii din Moldova istorică şi din Muntenia, scriind: „Alecsandri, Negruzzi, Bolintineanu, Donici, Bălcescu şi alţii… ştiu o limbă frumoasă, vrednică şi înţeleasă, de opincă şi de Vodă” (vezi Gh.Bulgăr, Scriitorii români despre limbă şi stil, Bucureşti, 1957, p. 146).
Flacăra spiritului naţional, a identităţii de limbă, de neam şi de istorie nu s-a stins niciodată chiar în Basarabia, anexată de ţarismul feroce, cu politica lui de deznaţionalizare şi de eliminare a limbii române. Vom aminti aici numai opinia celor doi Stamati (tatăl şi fiul). Astfel, scriitorul basarabean Constantin Stamati scria: „În Basarabia lipsesc cu totul şcoli româneşti; în grabă nici nu va mai fi limba românească (subl. n. – A.C.) în Basarabia, pentru că are să se mistuie cu cea rusească” (C.Stamati, Opere alese, Chişinău, 1958, p. 591).
Constantin Stamati-Ciurea resimţea aceeaşi oprimare glotică şi naţională ca şi tatăl său, ceea ce l-a făcut să scrie: „Ce se atinge de scrierile mele în limba română (subl. n. – A.C.), îmi era imposibil a le scoate la lumină. În toată Rusia nu există nici o tipografie română… Limba română rustică, precum o vorbeşte poporul nostru din Basarabia (subl. n. – A.C.) a fost singurul izvor din care m-am adăpat. Nici o şcoală populară măcar! Am fost şi sunt o insulă solitară în imensul ocean al slavismului. Mai mult nu zic.” (vezi C.Stamati-Ciurea, Opere alese, Chişinău, 1957, p. 424).
Basarabeanul B.-P.Hasdeu, savant enciclopedist, scriitor, lingvist, ne-a lăsat frumoasele versuri:
„Românimea cât trăieşte,
graiul nu şi-l va uita.
Să vorbim dar româneşte,
Orice neam în limba sa!”
(poezia Să vorbim româneşte).
Ca să încheiem şirul scriitorilor basarabeni din secolul al XIX-lea care s-au pronunţat ferm pentru aspectul ştiinţific şi istoric privind glotonimul „limba română” şi etnonimul „popor român”, să apelăm şi la Alexe Mateevici. Pe 25-28 mai 1917, la Chişinău, s-a ţinut Congresul gubernial al învăţătorilor moldoveni din Basarabia. Să cităm fragmentar din ilustra alocuţiune a lui A.Mateevici la acest Congres: „Lucrul drept poate înflori numai dacă se întemeiază pe idei drepte. Cu mâhnire am văzut astăzi că între dumnevoastră nu toţi sunt uniţi asupra unor idei drepte. Unii se socotesc moldoveni, alţii – cei mai puţini – români. Ei, bine, dacă aţi luat asupra dumnevoastră sarcina de a lumina poporul, apoi trebuie să daţi poporului idei adevărate, căci altfel întreg învăţământul e fără rost…
Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele trup al românismului, aşezat prin România, Bucovina şi Transilvania (aplauze). Fraţii noştri din Bucovina, Transilvania şi Macedonia nu se numesc după locurile unde trăiesc, ci îşi zic români. Aşa trebuie să facem şi noi! (aplauze)…
Trebuie să ştim de unde ne tragem, căci altfel suntem nişte nenorociţi rătăciţi.
Trebuie să ştim că suntem români, strănepoţi de-ai românilor, şi fraţi cu italienii, francezii, spaniolii şi portughezii. Aceasta trebuie s-o spunem şi copiilor şi tuturor celor neluminaţi, să-i luminăm pe toţi cu lumina dreaptă…
N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut. Aceasta să se ştie din capul locului ca să nu mai vorbim degeaba. Noi trebuie să ajungem de la limba noastră proastă de astăzi numaidecât la limba literară românească.” (subl. n. – A.C.) (A.Mateevici, Opere, vol. I, 1993, p. 463-464).
Alexe Mateevici, autorul celebrei poezii Limba noastră, devenită astăzi Imn al Republicii Moldova, nu a fost nici politician, nici savant, ci preot, chemat să lumineze poporul, ca un păstor al inimilor, om de bună-credinţă, susţinător şi protagonist al adevărului, oricare ar fi el!
E de menţionat, în mod expres, că nu numai scriitorii basarabeni, ci şi oamenii instruiţi, profesorii de licee, slujbaşii autohtoni şi neautohtoni, clerul bisericesc etc., îşi dădeau prea bine seama că glotonimul adecvat este „limba română”, şi nu „limba moldovenească”. Astfel, profesorul Iacob Hinculov publică, în anul 1840, la Sankt Petersburg, cartea Nacertanie pravil valaho-moldavskoi grammatiki, notând în Prefaţă: „Aceasta este limba română şi denumirea român nu este întâmplătoare (subl. n. – A.C.): până la întemeierea Voievodatului moldovenesc, locuitorii ambelor principate erau cunoscuţi cu numele comun român. Limba română poate servi drept numitor comun al dialectelor valah şi moldovenesc.” (subl. n. – A.C.). O mai rezonabilă judecată nici că se poate!
În 1865 profesorul de liceu Ioan Doncev scrie şi editează (pe cont propriu) la Chişinău Cursulu primitivu de limba rumânî, compusu pentru shólele elementare şi IV clase gimnaziale şi Abeceda română. Ambele lucrări au apărut în grafia latină, fapt deosebit de curajos şi îndrăzneţ al autorului.
Interesant este de menţionat, în această ordine de idei, că în Basarabia, pe vremea ţarismului, se găseau şi intelectuali ruşi care înţelegeau că aici locuiesc români-basarabeni şi că ei vorbesc limba română. Astfel, cu efortul Circumscripţiei de Învăţământ Odesa, A.Artimovici, într-o scrisoare din 11 februarie 1863 către Ministerul Instrucţiunii Publice din Rusia, scria: „Sunt de părerea că va fi greu să împiedicăm populaţia românească a Basarabiei (subl. n. – A.C.) să folosească limba Principatelor vecine, unde populaţia românească compactă o va dezvolta pe baza elementelor latineşti, neprielnice limbii slave; restricţiile guvernamentale, ce urmăresc în cazul dat scopul de a înrădăcina în Basarabia un dialect apropiat limbii slave, nu vor fi, se vede, de nici un folos: nu-i putem constrânge pe învăţători să predea o limbă care în curând va deveni moartă în Moldova şi Valahia, adică printre masele principalilor ei purtători şi nici părinţii nu vor dori ca ai lor copii să înveţe o limbă diferită de cea pe care o vorbesc ei în viaţa de toate zilele (subl.n. – A.C.) [Arhiva centrală Istorică de Stat din Sankt Petersburg. Fond 733, registru 78, dos. 1043, fila 7-8. Citat apud Ion Iova. „Ioan Doncev şi istoria apariţiei manualelor lui” / Revista de Lingvistică şi Ştiinţă Literară, A.Ş.M. 1993, nr. 1, p. 98. Vezi şi Lidia Colesnic, Funcţionarea limbii române în instituţiile de învăţământ din Basarabia (1812-1918). Autoreferatul tezei de doctor în filologie, U.S.M., Chişinău, 2001, p. 14. De aceeaşi autoare Limba română în Basarabia (1812-1918), Chişinău, Editura Museum, 2003, passim). Comentariile ne par de prisos!].
Deoarece am pornit vorba despre savanţii şi oamenii de cultură de peste hotare, care s-au pronunţat împotriva aşa-numitei „limbi moldoveneşti”, arătând că în România de Est există o singură limbă romanică şi anume limba română, să ne adresăm şi renumitului savant-romanist italian de talie europeană Carlo Tagliavini. Încă în anul 1956, la Congresul Internaţional de Romanistică, ţinut la Florenţa (Italia), C.Tagliavini, în comunicarea sa cu un titlu foarte semnificativ – Una nuova lingua litteraria romanza? Il Moldavo, sublinia, în auzul romaniştilor din toată lumea, că „pretinsa «limbă moldovenească» nu este decât româna literară, scrisă cu un alfabet rusesc uşor modificat…” (vezi Carlo Tagliavini, Originile limbilor romanice, trad. din ital., Bucureşti, 1977, p. 289).
Falsul glotonim „limba moldovenească” şi antiştiinţifica teorie despre două limbi romanice de Est (româna şi moldoveneasca) au fost respinse şi de către mulţi specialişti ruşi din perioada sovietică şi de după destrămarea U.R.S.S.
Astfel, savanţii moscoviţi, profesorul Ruben Budagov (romanist) şi profesorul Samuil Bernştein (slavist) în studiul Cu privire la unitatea de limbă româno-moldovenească, scris în 1961 (dar publicat abia în 1989 din cauza cenzurii sovietice), precizau: „Autorii acestor rânduri, la fel ca şi mulţi alţi lingvişti sovietici, au căzut într-un timp în greşeală, când se străduiau să depisteze o anumită „autonomie” a limbii moldoveneşti faţă de limba română.
Ne-am străduit cât ne-am străduit, dar n-am reuşit să arătăm şi să demonstrăm – pe bază de fapte concrete şi edificatoare – deosebirile dintre limbile română şi moldovenească.
Unitatea de limbă română-moldovenească s-a cristalizat de foarte multă vreme, încă din perioada de formare a limbilor romanice.
La ora actuală, această teză este recunoscută de toţi specialiştii care tratează problema în cauză…
(Teoria despre două limbi) …a adus mari prejudicii lingvisticii sovietice. S-au irosit multe forţe şi mult timp pentru a demonstra teza eronată, cum că moldovenii şi românii vorbesc limbi romanice înrudite, dar diferite. Dovezi în favoarea acestei teze nu au existat şi nici nu pot exista” (vezi culegerea Povară sau tezaur sfânt, Chişinău, 1989, p. 355-356 sau rev. Nistru, 1988, nr. 11, redactor-şef – poetul D. Matcovschi). Mai e nevoie de comentarii sau de pretinse dicţionare moldoveneşti-româneşti?
Un foarte cunoscut lingvist rus, academician, doctor hab., profesor universitar din Sankt Petersburg, Raimond Piotrowski, în articolul Ocrotirea limbii şi culturii naţionale (vezi Literatura şi arta, 28 august 2003, p. 3), scrie: „Noi, romaniştii din Rusia, Ucraina, de nenumărate ori am spus sus şi tare că limba băştinaşilor din Basarabia este cea română, în acest context, menţionez studiile vestiţilor filologi S.Bernştein, R.Budagov, V.Lisiţki, S.Semcinski sau ale lingviştilor din alte ţări ca regretatul Eugen Coşeriu – lingvistul secolului XX, Valeriu Rusu, Ana Tătaru etc.”. Autorul subliniază în încheiere: „A susţine opinia că există o limbă „moldovenească” este o „aberaţie politică” (E.Coşeriu), este o greşeală gravă şi o incultură lingvistică”. Eu aş mai adăuga pe lângă calificativul „incultură lingvistică” şi „rea-voinţă şi ignoranţă” din partea celor care ţin pâinea şi cuţitul în mână! iar Ignorantia non est argumentum – spuneau romanii.
Abordând problema glotonimului, autorii Proiectului ar fi trebuit să pornească nu de la legislaţia lingvistică din perioada sovietică (1989), ci de la Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova (adoptată la 27 august 1991), în care se utilizează glotonimul ştiinţific „limba română” (citez: „Decretarea limbii române ca limbă de stat şi reintroducerea alfabetului latin”). De asemenea a fost necesar a lua în considerare un foarte important document istoric „Răspuns la solicitarea Parlamentului Republicii Moldova privind istoria şi folosirea glotonimului „limba moldovenească” (opinia specialiştilor filologi ai Academiei, acceptată la şedinţa lărgită a Prezidiului Academiei de Ştiinţe a Moldovei) publicat în 1994. Nu se putea trece cu vederea nici Iniţiativa legislativă a ex-Preşedintelui Republicii Moldova, Mircea Snegur, privind limba şi Mesajul Domniei sale Limba Română este numele corect al limbii noastre prezentat Parlamentului în ziua de 27 aprilie 1995; de asemenea şi Avizul pozitiv în acest sens al Curţii Constituţionale, precum şi alte documente (vezi culegerea Limba română este patria mea. Studii, Comunicări, Documente, Chişinău, 1996, p. 283-337”). A fost neglijată şi propunerea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (APCE) de a declara un moratoriu asupra problemei privind denumirea limbii şi a istoriei în Republica Moldova.
II. În Concepţie nu se afirmă, în mod categoric, că în Republica Moldova urmează a fi legiferate două limbi de stat: „moldoveneasca” şi rusa, cu toate acestea, Proiectul este împestriţat cu teze ca: „Limba rusă… se aplică şi ea în toate sferele vieţii statului şi societăţii”.
Mai mult decât atât, limba rusă mai este înzestrată cu încă două funcţii importante: 1. „are statutul de limbă de comunicare interetnică”; 2. de limbă oficială („asigurarea de condiţii pentru păstrarea şi dezvoltarea în continuare a funcţiilor oficiale ale limbii ruse”).
Aşadar, „limba moldovenească” rămâne pur şi simplu limbă de stat, dar nu şi oficială, dar nu şi „de comunicare interetnică”!
Apare volens-nolens necesitatea să delimităm noţiunile: limbă de stat şi limbă oficială.
În viziunea noastră, e corect să considerăm că de stat sunt toate limbile care există în acel stat – adică şi limbile minorităţilor etnice, pentru că statul le ocroteşte! Ca, de altfel, şi oamenii: toţi cetăţenii unui stat sunt ai statului respectiv, şi acesta îi protejează.
În Spania sunt patru limbi (castiliana, galiciana, catalana, basca), dar oficială e numai una – spaniola, constituită pe baza dialectului castilian. Celelalte limbi minoritare sunt considerate locale, statul având grijă de dezvoltarea lor. O limbă minoritară îşi are drepturile ei fixate recent în Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare (elaborată de Uniunea Europeană, UNESCO, Consiliul Europei) şi nu poate „pretinde” a fi limbă oficială sau a elimina limba naţiunii titulare, aşa cum se întâmplă în Republica Moldova. Aici etnicii ruşi (diaspora rusă) are o pondere de 12% din numărul total al populaţiei, dar se fac tentative a instala limba rusă ca limbă oficială. Este o situaţie conflictuală, care trebuie aplanată în conformitate cu normele şi legile internaţionale în acest sens.
În Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare se fac următoarele stipulări foarte importante pentru a înţelege rolul şi locul limbilor minoritare într-un stat independent. Cităm:
1. „Încurajarea limbilor regionale sau minoritare nu trebuie să se facă în detrimentul limbilor oficiale şi a necesităţii lor de a le însuşi” (Preambul).
2. „Limbile regionale sau minoritare pot fi folosite în învăţământ (în zonele respective), fără a aduce atingere limbii oficiale a statului” (Art. 8, p. 5-6).
3. Prevederile din Carta Europeană… nu pot fi interpretate ca implicând dreptul cuiva de a organiza acţiuni ce contravin scopurilor Cartei Naţiunilor Unite sau altor obligaţii de drept internaţional, inclusiv principiului suveranităţii teritoriale a statelor” (Art. 5, p. 3).
Postulatele enumerate mai sus urmează a fi respectate în toate ţările, inclusiv în ex-republicile fostei Uniuni Sovietice.
Fireşte, pe Terra se mai întâlnesc cazuri regretabile când limba unei diaspore (sau minorităţi etnice) ajunge la rang de limbă oficială într-un stat. Exemple concludente ne oferă, mai ales, reminiscenţele regimului colonial în multe ţări din Africa, Asia, America Centrală. Aici unele limbi europene s-au instalat împreună cu ocupanţii sosiţi în secolele trecute, autodeclarându-se limbi oficiale. Este notabil că limbile colonizatorilor se menţin până în prezent, deşi regimul colonial s-a prăbuşit demult şi ponderea elementului etnic european acolo este derizoriu de mic. Să dăm unele exemple: limba engleză continuă a fi limbă oficială în ţări ca Zimbabwe (aici băştinaşii constituie 96%), Nigeria, Zambia, Trinidad-Tobago (populaţia băştinaşă – 97%), Sierra Leone (pop. băştinaşă, negri – 98%), Liberia, Jamaica, Gambia etc.
Şi limba franceză domină „piaţa glotică”, fără concurenţă, ca unica limbă oficială, în fostele sale colonii, devenite în prezent state independente: Republica Togo, Republica Niger, Republica Mali, Republica Populară Congo, Republica Benin ş.a.
Şi totuşi, odată cu obţinerea independenţei în fostele colonii au loc adevărate revoluţii culturale, inclusiv lingvistice. Multe foste ţări coloniale încearcă a-şi promova şi limbile naţionale (autohtone) la rang de idiomuri oficiale.
Memento: Problema abandonării limbii colonizatorilor nu este uşoară din două motive: 1) multe ţări (foste colonii) sunt exoglossice, adică polilingve, cu nenumărate graiuri tribale care se „ceartă” pentru întâietate (fiecare grai tribal vrea să devină oficial). De exemplu, în Benin sunt 40 de limbi tribale, în Camerun – 135, în Nigeria – 200, în Zair – 856 ş.a.m.d. „Bătăliile” glotice se ţin lanţ în asemenea ţări; 2) în limbile autohtone nu există limbaje, terminologii, stiluri funcţionale, deoarece, de regulă, ţările în cauză sunt agrare.
După cele relatate supra pare explicabil de ce în prezent, în unele foste colonii, sunt legiferate 1-2-3 limbi ale aborigenilor, alături de o limbă europeană (adică a ocupantului). Iată câteva „tandemuri linguale”:
Uganda – engleza şi swahili;
Senegal – franceza şi wolof;
Ciad – franceza şi araba;
Madagascar – franceza şi malgaşa;
Kenya – engleza şi swahili (negrii ajung la 95%);
Haiti – franceza şi creola haitiană;
Burundi – franceza şi rundi-kirundi etc.
Mă opresc aici cu excursul acesta sociolingvistic şi mă întreb: oare şi noi, basarabenii, cu vechi tradiţii culturale, cu o limbă română dispunând de toate limbajele, toate terminologiile (în ştiinţă, economie, istorie, cultură etc.) trebuie să ne mulţumim cu a secunda în ţara proprie o limbă a diasporei care ni se impune ca limbă oficială şi de comunicare interetnică? Doar suntem în Europa şi nu în Burundi (din Africa Centrală)!
* * *
III. Amintita Concepţie propagă intens răsuflata idee a bilingvismului armonios. Cităm: „Pentru Moldova este caracteristic bilingvismul moldo-rus şi rus-moldovenesc, statornicit istoriceşte, care în actualele condiţii este necesar să fie dezvoltat şi perfecţionat”.
Dacă s-a eliminat complet din şcolile ţinutale limba română prin Ukazul ţarist din 3 februarie 1871 sub motiv că „graiuri locale în Imperiu nu se predau”, dacă în perioada sovietică (1945-1990) limba noastră şi-a restrâns până la refuz funcţiile sociale, iar limba rusă domina peste tot – aceasta înseamnă bilingvism moldo-rus şi rus-moldovenesc stabilit istoriceşte?
În Basarabia bilingvismul naţional-rus niciodată n-a fost simetric, ci numai subordonat, care a condus la impurificarea limbii române cu barbarisme lexicale, cu calcuri lingvistice, cu deformări de topică etc. Multe din ele (tip: a crăsi „a vopsi”, a bălui „a petrece”, bulcă „franzelă”, zadvişcă „zăvor” etc.) sunt fixate în bizarul Dicţionar moldovenesc-românesc, ca alcătuind „specificul” limbii moldoveneşti.
A fi bilingv nu este un cusur, ci un avantaj şi tinerii se străduiesc să înveţe 2-3 limbi străine, care, desigur, nu le poluează limba maternă. Însă în ceea ce priveşte bilingvismul moldo-rus în republica noastră el s-a manifestat până acum în mod inechitabil: băştinaşii învăţau limba rusă – rusofonii neglijau limba băştinaşilor. Nu văd cum, după implementarea Concepţiei discutate, s-ar putea schimba situaţia spre mai bine.
E de reţinut că, în general, bilingvismul asimetric conduce la denaturarea limbii subordonate şi, în ultimă instanţă, la dispariţia ei şi înregistrarea în Cartea Roşie a Limbilor Mici (editată de UNESCO în 1993). Şi în Federaţia Rusă, din 1994, există Cartea Roşie a Limbilor Popoarelor din Rusia, unde sunt înscrise limbile care au ajuns pe punct de dispariţie: korekă, aleută, evenkă, udeghee ş.a. Aceeaşi soartă îi aşteaptă pe eschimoşi, iukaghiri, cikotskieni ş.a.
Memento: Poate să pară neverosimil, dar mulţi purtători de limbi muribunde nu conştientizează că limba lor se asimilează, că limba pe care o vorbesc e cu totul alterată şi sluţită. Vorbesc stâlcit, pentru că aşa se vorbeşte, aşa se spune. Se constată un contradictio in adiecto între punctul de vedere al specialiştilor despre limbile muribunde şi punctul de vedere al purtătorilor de rând ai acestor limbi (Н. Б. Бахтин, Языковой сдвиг и упрощения языка: точка зрения насителя и точка зрения лингвиста – Язык и общество на пороге нового тысячилетия: итоги и перспективы, Мoscova, 2001, p. 13).
Acceptarea limbii ruse ca „limbă oficială” şi de „comunicare interetnică” ar avea, la noi, urmări imprevizibile. Limba rusă va prelua imediat toate (sau aproape toate) funcţiile social-comunicative în Republica Moldova, terminându-şi marşul triumfal prin a strâmtora, a marginaliza şi a elimina totalmente limba română din uzul oficial (şi nu numai!).
* * *
Şi totuşi, intenţia năstruşnică şi antinaţională de a continua rusificarea şi re-rusificarea românilor-basarabeni din Republica Moldova vine în contradicţie flagrantă cu suflul vremii, cu tot ce are loc acum chiar în ţările Comunităţii Statelor Independente (C.S.I.). Limbile acestor ţări suverane caută să iasă din strânsorile limbii „fratelui mai mare”, să revină la matcă şi să se dezvolte în conformitate cu spiritul lor naţional.
De exemplu, fostele republici sovietice unionale turcice din Asia Mijlocie, din Caucaz (Azerbaigeanul), precum şi Tatarstanul şi tătarii din Crimeea – toţi au abandonat demult alfabetul impus rusesc, revenind (sau trecând) la alfabetul latin, după modelul turcesc.
Cunoscutul turcolog rus, prof. A.N.Baskakov, scrie: „…în toate republicile turcice se fortifică purismul lingvistic, direcţionat spre substituirea lexicului rusesc şi internaţional (venit prin filiera limbii ruse) prin echivalentele turcice şi arabo-persane arhaizante. De asemenea se observă substituirea celor mai multe noţiuni redate anterior prin lexic internaţional şi rusesc în limbile turcice, prin lexic autohton sau, mai ales prin arhaisme arabo-persane” (А. Н. Баскаков, Некоторые oбщие тенденции национального языкового развития народов в Роcсийской Федерации).
Nu a avut rezultatele scontate nici propunerea Dumei de Stat din Rusia făcută ţărilor din C.S.I. să accepte rusa ca a „doua limbă de stat”. Deocamdată numai Republica Belarus şi Republica Kârgâstan s-au supus dorinţei deputaţilor Dumei (în Belarus diaspora rusă constituie 20% din numărul total al populaţiei, iar în Kârgâstan – 21%). Ucraina şi Tagikistanul s-au declarat categoric împotriva voinţei Dumei de Stat din Rusia.
Aceeaşi situaţie se atestă şi în fostele Republici Autonome Sovietice Socialiste. Din cele 20 de ex-autonomii numai 3 au declarat rusa ca a doua limbă de stat. Şi aceasta s-a întâmplat din cauza factorului demografic: ruşii predomină acolo numeric, de exemplu, în Başkiria locuiesc 820.000 de băştinaşi şi 3.000.000 de ruşi; în Udmurtia – 300.000 udmurţi şi 1.000.000 ruşi; în Mari-El – 150.000 etnici mari şi 250.000 ruşi.
E de remarcat că aceste pământuri şi popoare au fost cucerite de cnejii ruşi în secolul al XVI-lea între anii 1552-1557.
Mai este încă un inconvenient pentru limba rusă: conform actelor internaţionale ea (limba rusă) în ţările C.S.I. nu poate pretinde nici a fi considerată ca limbă minoritară sau regională. În Carta Limbilor Regionale sau Minoritare se propune o definiţie a acestor limbi. Iat-o: „Limbile folosite în mod tradiţional într-o anumită zonă a unui stat de către cetăţenii acelui stat, care constituie un grup numeric inferior restului populaţiei” (Art. 1, p. 1). Şi mai departe: „Noţiunea (termenul) „limbi regionale sau minoritare istorice… nu include nici dialectele limbii (-ilor) oficiale a (ale) statului, nici limbile migranţilor” (tot acolo).
Nu este greu de constatat că în Moldova ruşii nu locuiesc „în mod tradiţional într-o anumită zonă” şi că în marea lor majoritate sunt migranţi, iar migranţii au un alt statut: ei trebuie să se adapteze glotic cât mai curând posibil, ca să se poată integra în noua societate. Astfel se procedează în toate ţările civilizate, când e vorba de diaspore.
* * *
În concluzie, accentuăm încă o dată că e nevoie să milităm cu mai multă insistenţă pentru drepturile noastre inalienabile la identitatea glotică şi etnică, la istoria neamului, la limba noastră cea română. Numai în condiţiile rezolvării echitabile şi juste a problemei naţionale, omul (cetăţeanul) îşi iubeşte Patria, care, în viziunea lui Barbu Delavrancea, „nu este pământul pe care trăim din întâmplare, ci cel plămădit cu sângele şi întărit cu oasele înaintaşilor nostri”.
21 septembrie 2003