Solitari – solidari
Pentru tipar;)
Cred că mărturisirile mele ar putea să surprindă sau să intrige. E posibil să le găsiţi inoportune sau neadecvate. Unii dintre cei prezenţi ar putea să-mi reproşeze că ies din tipare, că nu sunt în deplin acord cu tema întrunirii noastre: „Singuri în satul global”. Şi totuşi...
Pentru prima dată cunoscui moartea acum treizeci de ani, la 19 august 1974, în şerpuitoarea şi difuza „linie verde”, care împarte în două Nicosia, capitala Ciprului. Doamna cu coasa îmi făcea cu ochiul de pe vârful strălucitor al unei vechi pustietăţi cucerită de către Garda Naţională cipriotă de la trupele britanice.
N-am ajuns să înţeleg strigătele unui ins în uniformă – judecător şi arbitru al aberantei situaţii – ce voia să-mi stopeze mersul spre sectorul turc al insulei. Dar am văzut faţa morţii, i-am ascultat chemarea, invitaţia de a o însoţi pe o cărare străbătută în acele luni de vară de către mii de ciprioţi. După aceea s-a întâmplat ceva neprevăzut. Militarul şi-a abandonat în pripă arma; cartierul Gărzii Naţionale s-a transformat brusc într-un soi de fortăreaţă himerică înspăimântătoare. În ziua următoare, când ucigaşii lui Nikos Sampson l-au doborât cu sânge rece pe ambasadorul Statelor Unite în Cipru, am înţeles că încă nu mi-a venit ceasul judecăţii de apoi.
M-am reîntâlnit cu moartea mulţi ani după aceea pe străzile Teheranului şi printre ruinele Beirutului, în pustiul Saharei şi pe pieţişoarele Asuanului, în taberele refugiaţilor din Gaza şi în universităţile din Cisiordania, în grădinile Ramallahului şi în popasurile ierusalimice spre Drumul Crucii. Ne cunoaştem deci demult. Până acum bătrâna doamnă m-a iertat. Dar pentru cât timp? Pentru o clipă, o zi, o săptămână, un an? Pentru răstimpul necesar unei amintiri ori transformării mele în martorul timpului nostru? Pentru clipa ce ne vindecă de uitare, de insensibilitate, de indiferenţă?
Doamna m-a lăsat în pace destul timp pentru a mă putea întreba: cum trebuie să acţioneze un scriitor în timpul conflictelor? „Războiul le salvează pe cele divine, nu pe cele umane”, spune Homer în Iliada. Însă războaiele zeilor îi afectează şi pe oameni. Iar noi, martorii de excepţie ai acestei lumi agitate, ne aflăm în faţa dilemei: solitari sau solidari? Dar se poate să fii solidar cu victimele conflictelor fără să abandonezi turnul tău de fildeş? Se cuvine să ne asumăm rolul martorului de excepţie al sacrificiului, al sacrificiilor? Ce relaţie păstrează creaţia literară cu conştiinţa scriitorului şi cu cea a fiinţei umane în general? Dar cu existenţa? Care este, care trebuie să fie puterea reală a cuvântului, a scrisului pe timp de război, în perioadele de schimbare, de tranziţie violentă sau paşnică?
Cei pentru care obişnuim să abordăm tema războiului şi a violenţei, a justiţiei şi a drepturilor omului, cei pentru care încercăm să construim punţi între culturi şi între religii ne-au calificat drept „profeţi minori”, dacă nu „marginali” ai literelor. Nu, nu facem parte din elita recunoscută şi respectată de către aristocraţia de breaslă. Eseiştii, ziariştii, martori ai realităţii imediate, ai crimelor şi ai atrocităţilor, ai mizeriei şi ai măreţiei fiinţei umane, ai durerilor şi bucuriilor exprimate fără metafore – sunt ei profeţi minori? Ştiu că mulţi şi-ar asuma cu plăcere acest calificativ. Marginali ai literaturii? Ai cărei literaturi? Cunosc mai multe persoane care ar refuza epitetul, care s-ar fi simţit mult mai onorate proclamându-se „martori” sau, şi mai pompos, „cronicari”.
Scriitori solitari, eseişti, cronicari solidari? Îmi vin în minte numele lui Montaine şi al lui Zola, al lui Guy de Maupassant şi al lui Albert Camus, al lui Ernst Hemingway şi al lui George Orwell, iar din lumea mea – hispanică – al lui Mario Vargas Liosa şi al lui Gabriel García Márquez. Sau al acelui tânăr crainic argentinian pe care l-am cunoscut într-o emisiune radiofonică elveţiană: Julio Cortázar. Literaţi, cronicari, profeţi, martori. Dar, înainte de toate, martori!
Îmi amintesc că mulţi ani în urmă, în 1982, în timpul războiului din Liban, am asistat la nişte psihodrame ciudate, care n-au fost evocate nici în textele de literatură patriotică, nici în laconicele reportaje de război. Spre exemplu, episodul cu un bătrân palestinian refugiat din Ein Hilwe, care a parcurs o duzină de kilometri ducând în spate un pilot militar israelit ce-şi pierduse vederea. Căpitanului armatei israeliene (Tsahal) i-a mărturisit că „pilotul semăna mult cu fiul său”, luptător de guerilă al Fatahului, mort cu ani în urmă într-o ambuscadă la frontieră cu Libanul. Sau cazul cu soldatul evreu, trimis în Cisiordania la sfârşitul anilor ’80 pentru a reprima Intifada, care nu a cutezat să privească admirativ faţa fetei palestiniene ce întruchipa... idealul său de frumuseţe! Sau istoria despre gestul lui Daoud, un proprietar de prăvălie din Jarrash, victimă a bombardamentelor cu napalm în timpul Războiului de Şase Zile din 1967, care a mers la Tel Aviv în toamna anului 1993 pentru a încheia pace, pacea sa individuală cu Israelul! Privirea sa tristă, tonul său liniştit i-au surprins pe interlocutorii de pe malurile Mediteranei. „Nu, eu nu vă iubesc, dar vă iert. Ura m-a torturat; eu vreau să trăiesc în pace. În pace cu conştiinţa mea, în pace cu vecinii mei”.
Uneori, „profetul minor” se întreabă dacă are dreptul să rămână tăcut, păstrând pentru sine asemenea experienţe, asemenea instantanee care fac parte, care trebuie să facă parte din memoria colectivă. Solitari sau solidari?
Mărturisesc că personal aleg a doua atitudine. Romanul, „marele roman” care ar putea să se transforme într-un autentic „best-seller”, îşi aşteaptă ani de zile ceasul. Cred că va veni vremea când îl voi scrie. Iar dacă va fi imposibil, nu-mi va rămâne altă soluţie decât... să trăiesc în pace cu conştiinţa mea.
Pentru prima dată cunoscui moartea în Cipru, pe „insula Afroditei”. Ne întâlnim cu dânsa în diferite locuri, cu felurite ocazii. În aceste zile eu o resimt aproape. Nu, nu doar dând târcoale locurilor sfinte ale Islamului şiit, Najaf şi Kerbala, printre grădinile milenare ale Babilonului; ea se află şi aici, împreună cu noi, veghind cu glaciala sa privire această lume a belşugului, a cursei întinse de materialism, a tentaţiilor totalitare. În faţa ei, martorul, profetul minor, literatul nu poate şi nici nu trebuie să rămână tăcut.
Traducere de
Victoria BARAGA