Istoria
Pentru tiparUn zid.
Ce are-acest zid erodat?
Din el cobor.
Din anticul lui univers m-am desprins.
Ce zarvă mă urmăreşte?
Ce incendiu mă ajunge din urmă?
Ce vaier îmi spintecă siguranţa?
Cine, ce mă năruie?
Deschideţi o uşă,
încă una,
prin care să treacă fulgerând timpul!
Bună dimineaţa, inspiraţie!
Bună dimineaţa, mamă a veşniciei,
bună dimineaţa, inspiraţie –
stare a lui Dumnezeu,
gând, făuritor de miracole,
început, rânduind piramidei
lumina şi umbra!
Ce alt nume mai scump,
mai profund aş fi putut să-ţi aleg,
când de la a ta respiraţie amplă
prinde viaţă şi vibrează
a inimii scară sonoră,
când mâna ta,
drumul mâinii ghidând
a încifrat tainice înţelesuri
în semne, în bătrâne ieroglife,
şi le-a dat Sfinxului întru păstrare.
Tu eşti al minţii curaj,
tu pui în mişcare ale ei ateliere vii,
lucrătoare fără oprire;
tu – întotdeauna cu privirile
în viitor nemăsurat îndreptate,
mult mai departe
decât în fulgerătoarea viaţă poate vedea
cel pe pământ visător,
la îndemnul tău îngerii
seamănă a sublimului bogată rouă,
iar omului îi zici s-o culeagă.
Tu, inspiraţie, neobosită maică,
tu, mâna dreaptă a lui Dumnezeu,
din urma ta, ca un copil,
vine Nesfârşitul, vine.
Bună dimineaţa, inspiraţie! –
De pe acum, îmbrăţişează-mi ziua.
Despre mine, poezie, poeţi şi alte lucruri
I
Acum ştiu că sunt vie,
îngerul meu păzitor s-a trezit, în sfârşit, –
aud nuiaua lui de argint cu putere lovind
ale morţii lacome mâini:
pe mine mă apără.
De mine în mine însămi izolată mereu,
bolnavă de-ale copilăriei copleşitoare-amintiri –
cu avangardismul tangenţe nu am,
mai ales că pe inima mea,
cu rădăcini nesfârşite înfipte
într-un mileniu trecut,
adesea se pune câte-un cântec lent,
franţuzesc şi de dragoste.
Cum să cred că am ceva în comun cu Poeţii,
cum să îndrăznesc să deschid
a sublimului uşă de aur şi să-l supun?
Sublimul rob nu a fost niciodată!
II
Poezie pe care nu pot să te scriu,
mahnă înrădăcinată
într-un sol al tăcerii eşti,
pustiu, cultivându-şi asiduu ciulinii –
rime hoinare, căutându-şi un sobru poet,
unul, cât se poate de dur.
III
Poezia e în cărţile altora,
pasărea-liră etalându-şi penajul
pe pagina albă ca într-o grădină regală,
Niagara e poezia, visata cascadă
pe care nu am văzut-o,
boală de care mă bucur,
invocare fără sfârşit,
anotimp profund, din care
nu vreau să mai plec,
potop de cuvinte, legate ameţitor între ele,
viaţă fără de moarte,
gura lui Dumnezeu vorbind întotdeauna în versuri.
IV
Unii în aşa fel gândesc cuvintele
încât acestea par a fi vii:
iau sămânţa plină, rodită pe o câmpie mănoasă,
iau spaima acelui care încet,
cu băgare de seamă se mişcă
pe câmpul minat,
de pe buzele tinerei mame
iau duioşia, tandreţea
şi pe toate împreună le transformă
în foc de-artificii,
iar noaptea e o sărbătoare.
Vocile unor poeţi de cleştar par,
izvoare limpezi din munţii Carpaţi,
sau sunt glasuri profunde de clopote,
vestind războaie, majore schimbări,
asemeni acelora ce cu a lor sfâşietoare strigare
au zguduit în iunie 1940 România, când
din trupul ei, trup a fost desprins
(până astăzi „vers sângerând”),
minunata, irecuperata Basarabie.
Şi acest incident istoric, teribil,
are legături dureroase cu poeţii şi poezia.
V
Aşa stau lucrurile cu poezia,
încât îmi vine să plâng uneori,
când îi citesc pe acei poeţi fericiţi,
care poartă, încarteruite şi bine organizate,
în memoriile lor de aur, culturile lumii,
biblioteci ambulante, aceştia,
dacă şi-ar propune,
lumea ar naşte-o din nou,
atât de multe ştiu despre ea,
şi despre Dumnezeu;
pentru ei inspiraţia e un cod
uşor descifrabil,
o joacă simplă, de raze şi umbre:
ei înclină al nopţii întuneric
în favoarea luminii
umplându-l de sens,
ei sunt ocrotiţi de cuvinte
ca de armate de îngeri
şi ca nişte armate de îngeri
ale lor nestinse cuvinte
din nemuritoare cărţi,
viu, strălucesc!
Eu nu mă pot mândri
decât cu un trandafir chinezesc,
când îi şterg de praf frunzele verzi
e ca şi cum aş mângâia ieroglifele
neînţelese ale lui Confucius
şi mă gândesc că tot e bine
pentru o ţărancă plecată
dintr-un sat cu nume văratic;
tot bine e şi când se întâmplă
să ascult ritmuri latino
şi trandafirii lui Borges iau foc,
atunci gândul mă duce
la veacul încuiat în singurătate al lui Marquez,
veac în care, dacă hotărâţi şi noi am intra,
laşitatea şi pizma
s-ar afla un timp în repaus.
Încerc să nu mă gândesc la poezie,
dar tot roasă pe dinăuntru rămân,
fiindcă a ei incurabilă boală
nu pe mine m-a încercat, ci pe alţii,
cu talentu-n zenit,
poezie în care îţi vine să mori,
regăsindu-te pe tine însuţi
aşa cum nu ai fost niciodată –
împlinit.
Fericiţi cei ce aud gura lui Dumnezeu cum vorbeşte.
Cine, necontenit, desenează?
Visând doar mai poţi vedea marea –
o scoică ce ţi-a fost dăruită
o pui la ureche:
auzi? Ce zbucium, ce talazuri
zdruncină al lunii drum lucitor?
Cine păşeşte pe el,
menţinându-şi cu greu echilibrul?
Cine, necontenit, desenează
pe-al ţărmului aspru obraz
a lacrimii umbră?
De parcă ochii tăi plâng
Sătenii curăţă viţa-de-vie:
din mlădiţe
seva picură atât de curată
de parcă ochii tăi plâng.
Armonie
Soare, pe tine te iubesc cel mai mult,
tu eşti cântecul de lumină al lui Dumnezeu
şi pe strunele tale,
generos răsfirate,
pogoară necontenit pentru noi.
Cu băgare de seamă calc pe pământul acesta,
fără zgomot,
să nu-i risipesc armonia.
Sfârşit de septembrie
Înalta amiază rămasă-i în vară.
Ziua se-nclină.
Cineva e şi el aplecat
la rădăcina porumbului: taie.
Taie din ziuă.
Din ziua lui taie
cu noaptea în cap.
Săbii se-agită. Mii. Uscate.
Roua lor pe fruntea lui şiroieşte –
oboseala năvodu-şi aruncă:
prinde-a orelor roată,
înserarea o prinde.
Strălucire, pălind sub mărunţii
dinţi ascuţiţi ai secerei.
Cine stă, neştiut?
Cine toarnă timpu-n pahare?
Cine ciocneşte?
În întuneric – cristale scapără,
în lumină – ochiul tău nu se lasă văzut.
Acum, întoarnă-mi zilele
cu faţa spre mine –
oglinzi, topindu-se în focul altei oglinzi.
Cine-mi răstoarnă paharele?
Cine stă, neştiut,
cu-n burete în mână
din umbră pândind?
Noiembrie
Am ascultat,
am rostit cuvinte,
prevestind moartea:
inima – le-a simţit,
noaptea – le-a înţeles.
Ochi limpezit de întârziaţii zori,
spală-acest trup,
cu trandafiriu ulei – îmbălsămează-l,
cu albă pânză – acoperă-l.
Rănită-i depărtarea de-al bocitoarelor vaier.
Martor
Îţi spun că n-am fost decât martor
al vieţii şi morţii,
îţi spun că cei ce au trăit experienţa
i-au consumat şi deznădejdea,
şi ale speranţei limitate resurse,
încât a orizontului linie,
cu scrâşnet nesfârşit,
dureros s-a curbat, ondulându-se,
de la ale lor fără număr morminte.
Îţi spun că doar martor am fost,
că am ţinut suferinţa de mână,
că în braţele mele moartea-am moşit,
că absentul ei prunc
într-o naştere întoarsă pe dos
l-am simţit prăbuşindu-se,
că m-am înspăimântat fără leac,
că am strigat,
că nu ştiam ce fac
şi ce a fost acea clipă,
acea clipă de beznă,
lipsită de har şi putere,
când, brusc, trupul stelei
se prăvăli pe o rână
şi alunecă,
părăsindu-şi, fără putinţă
de-ntoarcere, locul.
Îţi spun că doar martor am fost,
un martor zguduit şi copleşit.