Sunt, ca Manole, un umil zidar
Pentru tiparSunt, ca Manole, un umil zidar
Şi-aş vrea şi eu, spre-a neamului cinstire,
Să-nalţ, în timp, o sfântă mănăstire
Cu vânj de bronz, sclipire de cleştar.
O lamă-n piept mi-i tainica jertfire
Ce-o vom aduce, astăzi, pe altar,
Dar cum, prin ploaie, umbre nu transpar,
Mă trece-un gând, divină limpezire.
N-am jinduit ca alţii, rânduri-rânduri,
La stare de nirvána sau kiéf.
Pe mine mă zidiţi, rebele gânduri,
Să-ntrecem oratoriul „Saint-Jozeph”!*
Nu-i dar mai mare, care-n veci ne ţine,
Decât altarul arderii de sine.
Pe sol străin n-am mas şi nici nu mânem
Falşi protectori cu mină acvilină
Mi-l sapă, neamul, greu, din temelie.
Oriunde sunt, tronează, cum se ştie,
Principiul lor: dezbină şi domină.
Pe sol străin n-am mas şi nici nu mânem.
Acasă – moldoveni, ardăi sau vlahi –,
Să ştie ei, modernii padişahi:
Români am fost, români o să rămânem.
Au sârbul şi ruteanul nu ştiu oare
Că altă apă curge azi la moară
Şi-s toţi egali: slavi, vlahi sau cosovari?
N-a spus-o ieri Gamzatov la avari
Că, dacă mâine limba lui dispare,
Atunci el astăzi gata e să moară?
O, Pyntia, conjură-l pe Socrate
Îndarn Socrate se jura pe câine
Că adevăru-i mai presus de toate.
Jurații îl trimiseră la moarte
Cât ai întinde şvaiţărul pe pâine.
Au pizma azi pigmeu-o nesocoate?
Din trama lui în urmă ce rămâne?
Minciuni şi intrigi, bârfe. Azi şi mâine.
Iar adevărul tot cu capul spart e.
O, Pyntia, conjură-l pe Socrate,
Doar ți-o ierta verdictul tău inept.
De ce l-ai dat drept cel mai înțelept
Şi ai uitat de mediocritate?
Decât să-mi óstoi lacrima durută,
Mai bine-mi beau paharul cu cucută.
În crepuscul, Nevski-şi culcă creasta
În crepuscul, Nevski-şi culcă creasta.
În bodegă cercurile danteşti
Colcăie în patimi pământeşti,
Strangulându-ți clipa grea, nefasta.
Tot încerci a pune punct. Şi basta!
Fumul trage storuri la fereşti.
Votca nu te-ntreabă cine eşti
Şi cu cine ți-a fugit nevasta.
Printre mese unu-şi cată țeasta.
Altu-şi strânge dinții printre ceşti.
S-o pornim, Serghei, sfidând năpasta,
Spre Reazan cu troica din poveşti.
Nimic nou să pleci din lumea asta,
Şi nici nou într-însa să trăieşti**!
Când te-au momit cu strălucirea toată...
Când te-au momit cu strălucirea toată
A-ntunecimii raiului păgân,
Când te-au călcat, postată cu postată,
Toți şerpii, ce i-ai încălzit la sân,
Când, ca pe Horia, te-au tras pe roată,
Tu, frate, n-ai uitat că eşti român.
S-au risipit mărețele imperii?
Şi-au ogoit – ai! – pohta de mărire?
Un olm de gaze-aduce-a mântuire.
Un vânt țepos adie a siberii.
Săpomeneştiimperiul sine ire?
Au nu cumva pe moş Martin să-l sperii?
Din rana ta – memoria durerii –
Urează-i net: Eternă adormire!
Mă-nclin sincerității şi-ți sărut
În ochii tăi se-nvolburase cerul,
În ochii mei fierbea-n talazuri marea,
Când, brusc, un tunet junghié candoarea
Unui sărut stângaci şi şui, stingherul:
„Nu orice vrabie, Serghei, un pui e,
Ce n-a ciupit din fructul cel oprit.
Deci n-am să-ntin un chip neprihănit
Eu, care sar din pom în pom haihuie”.
Când mă întorc cu gândul înapoi,
Mă-nclin sincerității şi-ți sărut
Cel biblic sfat al unui om trecut
De timpuriu prin ciur şi prin dârmoi:
Să nu te-atingi de-un măr neînceput,
Un suflet cast nu-l târşâi-n noroi.
Când voi simți că scândura îmi sună
Se-ncolăceau balauri pe catarg
Cumplite valuri. (Te treceau fiorii.)
Pe creasta lor încălecau, greu, norii
Când am pornit să-nfrunt furtuna-n larg.
De-atunci speranțe, vise (iluzorii?)
De şlepul vieții se tot sparg şi sparg
Ca pumnii crunți de pieptu-mi dur şi marg.
Dar macină noi vise roata morii.
Mă ține viața-n ritmu-i saraband.
Suflarea mea cu ritmul ei consună.
Când voi simți că scândura îmi sună,
În rai să fiu, de aur burg sau land,
La vatră vin, avidul de furtună
Şi cel din urmă, paşnic, goeland.
* Oratoriul „Saint-Joseph” din Montreal este un lăcaş de cult (o bazilică) de mari proporţii (construcţia a început în 1924, a fost finalizată în 1967). Are o înălţime de 152 m deasupra străzii, din care 60 m înălţime sunt de la podea până în vârful cupolei. E situat în partea de nord-vest a platoului colinei din centrul oraşului, numită „muntele Mont-Royal”.
** Ultimele două versuri sunt din poezia lui Serghei Esenin „Eu mă duc, prietene. Adio!”.