Suceava
Pentru tipar;)
;)
;)
;)
;)
Încă din paleoliticul mijlociu valea Sucevei era în permanenţă populată, ceea ce a favorizat constituirea unor comunităţi pe teritoriul actualului oraş. În diferite zone ale Sucevei au fost descoperite urme ale culturii Criş din epoca bronzului, a fierului şi chiar de mai târziu, mărturii certe că încă din cele mai vechi timpuri aici au locuit geto-dacii. În timpul invaziilor străine, populaţia autohtonă se retrăgea în pădurile din apropiere ori în munţi, iar după trecerea pericolului, revenea, îşi restabilea casele distruse ori construia alături altele noi. Iată de ce specialiştii arheologi descoperă pe teritoriul oraşului Suceava urme de aşezări care au trăsături caracteristice unor culturi diferite1.
Extrem de complicate au fost împrejurările ce s-au creat în timpul migraţiei popoarelor, care cuprinde o perioadă îndelungată, începând cu invazia hunilor (376) şi până la formarea statelor româneşti (sec.XIV). Unul dintre evenimentele determinante pentru evoluţia populaţiei autohtone a avut loc nu cu mult înainte de anul 1275, când emirul mongolo-tătar Nogai, venind de pe malul stâng al râului Volga, s-a stabilit la gurile Dunării. Grupuri mici de familii ale populaţiei aborigene s-au retras în păduri şi munţi şi abia spre finele secolului al XIII-lea şi începutul celui de-al XIV-lea, când Hoarda de Aur era cuprinsă de lupte interne, la periferiile ei vestice, pribegii încep să revină în văile râurilor unde existau condiţii mai favorabile de trai. Astfel ia naştere o nouă reţea de localităţi cu populaţie românească. Unele dintre ele devin destul de mari pentru acele timpuri, din rândul lor făcând parte şi Suceava.
În prima jumătate a secolului al XIV-lea, localitatea avea o populaţie de circa o sută de familii şi ocupa o suprafaţă de 3 ha. Potrivit opiniei unor cercetători contemporani, în primul rând a lui M. D. Matei, localitatea putea fi o reşedinţă a unei autorităţi locale din perioada de constituire a statului. La mijlocul secolului al XIV-lea, aşezarea era împrejmuită de o întăritură formată dintr-o palisadă şi un şanţ, palisada fiind construită din doi pereţi de lemn, între care se afla pământ bătătorit2. Treptat, localitatea s-a transformat într-un centru politic şi economic de pe Suceava, preluând numele râului în valea căruia se afla.
Şi în alte localităţi din spaţiul românesc în perioada respectivă majoritatea locuitorilor continuau să se ocupe cu agricultura. Meşteşugarii autohtoni din localităţile româneşti erau de obicei dogari, cojocari, tăbăcari, olari etc.3. Majoritatea obiectelor descoperite la Suceava de către arheologi sunt de provenienţă autohtonă. Doar un număr redus de piese de ceramică, ce datează din perioada Hoardei de Aur, constituie o dovadă a legăturilor comerciale dintre Suceava şi oraşele din stânga Prutului (de la Costeşti, Trebujeni, Cetatea Albă), aflate sub dominaţia mongolo-tătară4.
Dispunând de importante resurse materiale şi umane, căpetenia locală de la Suceava putea să participe la viaţa politică a unei formaţiuni statale româneşti din partea de nord-vest a spaţiului carpato-nistrean. Respectiva formaţiune este menţionată în cronica rimată a lui Ottokar de Styria (1307-1308), în legătură cu luptele polonezilor cu markgraful de Brandenburg (1326)5.
Sucevei i-a revenit un rol important în procesul de afirmare a Ţării Moldovei. Mai întâi, împreună cu Rădăuţii, conform opiniei lui P. Parasca6, a contribuit la întărirea lui Bogdan, la Baia. Apoi, pe timpul lui Petru Muşat, Suceava devine capitala ţării care acum se întindea până la Nistru şi Marea Neagră. Este atestat faptul că, în 1386, doi soli genovezi de la Caffa au sosit la Cetatea Albă pentru a-i contacta pe „Constantin şi Petro vayvoda”7, iar la 10 februarie 1388 Petru Muşat îl înştiinţa din Suceava pe Vladislav, regele Poloniei, că i-a trimis cu împrumut o anumită sumă de bani8. De fapt, aceasta este prima menţiune documentară certă a oraşului Suceava. Către acea dată, devenind vasal al regelui, Petru Muşat a reuşit să consolideze situaţia internă şi externă a ţării.
În noua capitală, Petru Muşat a înălţat mai multe edificii. În primul rând, şi-a construit un castel de lemn la periferia de nord-est a oraşului. În partea de vest a Sucevei, el a ridicat un zid de piatră, menit să o protejeze de presiunea maghiară. Pentru construirea cetăţii au fost aduşi meşteri din Polonia. Tot în această perioadă, la 60 de metri de Curtea Domnească, a fost clădită o biserică catolică9 pentru saşii care locuiau în oraş. Această biserică a fost construită mai mult la insistenţa mamei sale, Margareta (Muşata), care se convertise la catolicism. Ulterior, deoarece lăcaşul se afla prea aproape de Curtea Domnească şi departe de comunitatea germanilor aşezaţi în partea de apus a localităţii, clădirea a fost demolată, iar materialele au fost folosite la ridicarea unui alt edificiu10. În această perioadă prezenţa unei populaţii germane în oraş nu poate fi contestată, însă, probabil, la fel ca şi la Baia, numărul imigranţilor era mic.
Odată cu stabilirea capitalei ţării la Suceava, populaţia a început să sporească. La Curtea Domnească şi în apropierea ei s-au stabilit demnitari aflaţi în anturajul voievodului. În oraş locuiesc numeroşi oameni înarmaţi care au datoria de a apăra atât Curtea Domnească, cât şi negustorii şi meşteşugarii care îl asigurau cu cele necesare pe voievod, Curtea lui şi armata11.
Suceava are parte de o viaţă politică activă. Aici au loc uneori tratative politice, ca cele din 1390, purtate de solii lui Mircea cel Bătrân cu ai regelui polonez pentru a conjuga eforturile lor în contracararea pericolului ungar.
La Suceava încep să se emită monede moldoveneşti (primele au fost groşii, emişi de Petru Muşat, apoi cei ai lui Ştefan I), fapt care înlesnea circulaţia mărfurilor, contribuind la dezvoltarea oraşelor.
Între 1380 şi 1403 Suceava, împreună cu alte localităţi urbane de pe cursul de mijloc şi cel superior al Siretului, se pomenesc pe un drum comercial de importanţă internaţională. Dacă în privilegiul regelui Ungariei şi Poloniei Ludovic de Anjou pentru Liov e menţionat „drumul tătăresc”, în cel al lui Vladislav Jagello din 15 martie 1403, pentru prima dată apare în sursele scrise informaţia despre aşa-numitul „drum moldovenesc”12. Acest fapt a creat condiţii favorabile suplimentare pentru dezvoltarea oraşelor din valea Siretului, în primul rând, a Sucevei.
O nouă etapă în dezvoltarea oraşului Suceava o constituie lunga domnie a lui Alexandru cel Bun. Aplanând conflictul prelungit cu Patriarhia de la Constantinopol, domnitorul reuşeşte să înfiinţeze la Suceava o mitropolie a Ţării Moldovei recunoscută oficial13. Acest eveniment a impulsionat procesul de consolidare a situaţiei interne şi externe a ţării.
Suceava devine totodată centrul arhiepiscopal al bisericii armeneşti din Moldova în 1401. Alexandru cel Bun emite o carte domnească prin care Ohanes, episcopul armenilor din Moldova, obţine dreptul de a avea reşedinţă la Suceava, capitala ţării. La Suceava se formează structurile de conducere ale comunităţii urbane. Se constituie un sfat, format din pârgari, care activează împreună cu reprezentanţii puterii de stat a ţării pentru rezolvarea diferitor probleme de ordin economic şi administrativ. În 1404, unul dintre membrii acestui sfat, pârgarul Ulrih, împreună cu Giurgiu, vistierul, s-au adresat judelui oraşului Bistriţa pentru achitarea unei datorii a bistriţenilor către vistieria Moldovei14. În această perioadă Suceava se prezintă ca un oraş pe deplin constituit, consolidat.
La Suceava a fost organizat serviciul de percepere a vămii principale a ţării. Conform privilegiului dat în 1408 negustorilor lioveni la Suceava, aceştia plăteau vamă pentru descărcarea postavului, pentru achiziţionarea mărfurilor orientale (mătase, piper, vin grecesc), a bovinelor, porcinelor, ovinelor, a blănurilor (de vulpe, veveriţă), pieilor etc.15.
În 1415, Alexandru cel Bun a adus din Cetatea Albă la Suceava moaştele lui Ioan cel Nou, care în secolul anterior pătimise pentru credinţa strămoşească. Potrivit relatărilor lui Grigore Ureche, după ce moaştele fuseseră transportate din Cetatea Albă, „le-au aşezat în târgu, în Suceava, la mitropolie, cu mare cinste...”16. Acest act de asemenea se înscrie în politica lui Alexandru cel Bun de sporire a prestigiului domniei, a Sucevei şi de consolidare a situaţiei interne a ţării.
Alexandru cel Bun a emis la Suceava monede17 cu valori diferite, printre care au fost descoperite multe cu valoare redusă, un indiciu cert că în perioada domniei lui viaţa comercială a urbei ajunsese la o etapă de înflorire18, adică în procesul schimbului de mărfuri se încadrau şi orăşeni cu venituri mai modeste. Comerţul stimula dezvoltarea meşteşugurilor. La fel ca şi în alte localităţi extracarpatice, imigranţii germani practicau meserii legate de prelucrarea metalelor aduse din Transilvania, în timp ce meşterii băştinaşi utilizau mai mult materiale autohtone (ceramica, lemnul), producând vase şi alte obiecte necesare în gospodărie19.
Domnitorul a continuat lucrările de întărire a oraşului, apărat de zidul de piatră (din apus) şi de râurile Suceava şi Căcăina. A fost construită în jurul oraşului o nouă palisadă cu un şanţ adânc. Intrarea se făcea doar prin câteva porţi care barau căile principale de acces. Noua întăritură cuprindea o suprafaţă de patru ori mai mare decât cea anterioară. În afară de casele orăşenilor, întăritura avea menirea să apere o parte a terenului utilizat pentru cultura legumelor şi întreţinerea vitelor pe timp de asediu. Şanţul era pavat cu bârne, care protejau pereţii de surpare în timpul ploilor torenţiale20. Prin aceste acţiuni domnitorul şi-a confirmat şi numele său (în limba slavă veche „dobrâi” mai înseamnă şi „puternic”).
Un rol important în activitatea economică a Sucevei şi a altor localităţi din Moldova l-au jucat legăturile acestora cu Braşovul şi cu alte oraşe din Transilvania. Atât pe timpul lui Alexandru cel Bun, al fiilor Ilie, Ştefan, Petru, cât şi al nepoţilor Alexandrel, Ştefan, braşovenii se bucurau de anumite privilegii. Cei care aduceau mărfuri la Suceava plăteau vama doar în acest oraş, fapt confirmat şi în actele lui Petru al II-lea (1448). Privilegiile acordate liovenilor au fost reeditate pe timpul lui Ştefan al II-lea (1434), Petru Aron (1456), Ştefan cel Mare (1460)21. Ulterior, domnii Moldovei nu mai acordă scutiri negustorilor străini, un indiciu cert că erau conştienţi de faptul că meşteşugarii şi negustorii autohtoni sunt în stare să asigure ţara cu mărfurile necesare. Această orientare spre susţinerea producătorului autohton, începută pe timpul lui Ştefan cel Mare şi continuată de alţi domnitori, constituie o dovadă a maturităţii lor politice.
Prin Suceava treceau majoritatea căilor comerciale din Moldova. Suceava avea cele mai multe relaţii cu oraşele din Transilvania prin trecătorile din Carpaţi: Rodna, Ghimeş, Oituz. Prin Suceava treceau căile comerciale ale Liovului cu Cetatea Albă şi Ţara Românească22. Înainte de 1428 bavarezul Johann Schiltberger, mergând de la Cetatea Albă spre Liov, menţiona: „Şi mai apoi am ajuns la un oraş numit Suceava în care este cetatea de scaun a Valahiei Mici” (aşa uneori era numită Ţara Moldovei)23.
Importanţa economică, socială, politică, militară şi culturală a Sucevei a crescut în timpul îndelungatei domnii a lui Ştefan cel Mare. Succesele repurtate de locuitorii urbei se datorează atât activităţilor în diferite domenii ale vieţii sociale, cât şi politicii interne chibzuite a marelui domnitor.
Ştefan cel Mare apela deseori la meşteri din Transilvania pentru satisfacerea unor necesităţi curente (în primul rând, dotarea oastei sale).
În 1476 el l-a trimis pe meşterul său, Mihai, să cumpere de la braşoveni săbii şi alte arme pe care urma să le utilizeze în luptă cu otomanii, iar peste cinci ani sosea în Moldova argintarul Antonie, care urma să lucreze pentru curte. În mod obişnuit fierarii şi alţi meşteri din Suceava lucrau pentru satisfacerea necesităţilor de mărfuri ale oraşului. În acest context e de menţionat faptul că la Suceava activau, în primul rând, meşterii români. Se evidenţiază uneori şi meşterii suceveni de origine străină, inclusiv cei germani. Printre românii din Suceava predomină tăbăcarii, pielarii, ciubotarii. Unii suceveni deprindeau meseria la Bistriţa şi în alte oraşe din Transilvania. Pârgarii şi marele vameş aveau grijă ca mărfurile, inclusiv cele produse în oraş, să fie de bună calitate. În această ordine de idei este elocventă decizia pârgarilor şi marelui vameş Smilea de a reduce în 1490 preţul unui postav de calitate proastă, adus din Caffa24. Suceava se bucură în continuare de un drept important pentru comerţul intern: străinii veniţi în Moldova puteau vinde postav doar în acest oraş. De aici negustorii locali îşi desfăşurau activitatea, comercializând acest postav în ţară şi peste hotarele ei. Negustorii suceveni ori armeni vindeau bovine, care erau o bogăţie a Moldovei, în Transilvania, Podolia şi în alte ţări.
Un rol important în viaţa economică a Sucevei l-au jucat olarii. Ei confecţionau vase, cahle pentru sobe, olane etc. Cu ajutorul lor a fost construită o reţea de aprovizionare cu apă a oraşului şi Curţii Domneşti25.
Pe timpul domniei lui Ştefan cel Mare, populaţia oraşului se estima la peste 2000 de locuitori26. Odată cu sporirea numărului acestora creşte şi suprafaţa urbei. Concomitent sporeşte densitatea locuinţelor amplasate în oraş. Se formează mahalalele, alcătuite după criterii etnice şi profesionale. Majoritatea caselor erau făcute din lemn. În această perioadă, tehnica de construire a clădirilor din lemn din oraşe ajunsese la un grad avansat27.
În a doua jumătate a secolului al XV-lea tot mai des sunt menţionaţi reprezentanţii organelor municipale de conducere a Sucevei. Şoltuzul împreună cu pârgarii urbei rezolvau diferite probleme care apăreau în viaţa urbană, în relaţiile dintre citadini, între locuitorii Sucevei şi ai altor oraşe, inclusiv de peste hotarele ţării. Spre exemplu, în 1473 şi 1488 şoltuzul şi pârgarii rezolvau nişte conflicte apărute între suceveni şi bistriţeni28.
Luptele îndelungate ale Moldovei purtate de Ştefan cel Mare împotriva pericolului străin s-au resimţit şi la Suceava. Zdrobirea oastei otomane la Vaslui (ianuarie 1475) nu putea să rămână fără un răspuns din partea sultanului Mehmed al II-lea, care a cucerit capitala Bizanţului. Fiind conştient de situaţia gravă în care se afla Moldova, Ştefan cel Mare a întreprins măsuri eficiente pentru ca ţara şi capitala ei să reziste în faţa unui viitor atac. El începe să construiască la Suceava noi întărituri, care să le completeze pe cele de pe timpul lui Petru Muşat şi Alexandru cel Bun. Totodată, a ridicat în partea de est a oraşului un zid de piatră cu o grosime de 1,5 m, susţinut de mai multe turnuri plasate la o distanţă de circa 2 m unul de altul. Pentru săparea unui nou şanţ în faţa zidului nu mai rămăsese timp suficient29.
În vara anului 1476, o mare armată otomană în frunte cu Mehmed al II-lea a atacat Moldova. Din est hotarele ţării au fost încălcate de hanul din Crimeea, care în vara anului precedent devenise vasal al sultanului. Din cauza tătarilor, ţăranii s-au văzut nevoiţi să-şi apere ei singuri familiile. Rămas cu o oaste mică după înfrângerea de la Valea Albă, Ştefan cel Mare e nevoit să caute noi mijloace pentru a continua lupta cu otomanii. În acest context, un rol important l-au jucat cetăţile Moldovei care au reuşit să respingă atacurile otomane. Printre ele Cetatea de scaun a Moldovei, care, deşi construită în grabă, urma să facă faţă situaţiei create de înaintarea otomană în interiorul ţării.
O parte a locuitorilor oraşului s-au refugiat în păduri şi munţi pentru a nu cădea în robia otomană. Despre aceasta a relatat vistierul sultanului, italianul Angiolello: „În acest loc (din apropierea capitalei, armata otomană – n.n.) a stat trei zile şi parte din ea a plecat spre Suceava pe care am găsit-o goală, deoarece locuitorii fugiseră şi lucrurile lor parte fuseseră luate cu ei, iar altele fuseseră ascunse în pământ. Turcii au găsit multe din ele, deoarece sunt meşteri în a găsi lucruri ascunse şi îngropate, trăgând pe pământ un lanţ sau chiar un frâu, ei aud şi cunosc golurile din pământ, unde sunt îngropate lucruri sau grâne, astfel au fost găsite puţuri cu grâne şi alte lucruri îngropate”30.
Note
1 M. D. Matei, Civilizaţie urbană medievală românească. Contribuţii (Suceava până la mijlocul secolului al XVI-lea), Bucureşti, Editura Academiei Române, 1989, p. 34-36.
2 Ibidem, p. 48-49.
3 P. Chihaia, Din cetăţile de scaun ale Ţării Româneşti, Bucureşti, Editura Meridiane, 1974, p. 371.
4 M. D. Matei, op. cit., p. 51; V.Spinei, Moldova în secolele XI-XIV, Chişinău, Editura Universitas, 1994, p.254-255.
5 Despre controversele în legătură cu localitatea, ştirile despre evenimentele de la 1307-1308. Vezi: M. D. Matei, op. cit., p. 54.
6 P. Parasca, Evoluţia politică internă şi poziţia internaţională a Moldovei. Jumătatea secolului XIV – începutul sec. XV. Autoreferatul tezei de doctor habilitat în ştiinţe istorice, Chişinău, USM, 1998.
7 Ş. Papacostea, La începuturile statului moldovenesc. Consideraţii pe marginea unui izvor necunoscut. Studii şi materiale de istorie medie, vol. VI, Bucureşti, DGAS, 1975, p. 45.
8 Suceava. File de istorie. Documente privitoare la istoria oraşului. 1388-1918. Vol. I, Bucureşti, 1989, p. 78.
9 M. D. Matei, op. cit., p. 59.
10 Ibidem, p. 60.
11 Suceava..., p. 80-81.
12 Şt. Andreescu, Din istoria Mării Negre (genovezii, români şi tătari în spaţiul pontic în secolele XIV-XVII), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001, p. 17.
13 P. Parasca, La obârşia Mitropoliei Ţării Moldovei, Chişinău, Editura Pontos, 2002; Suceava..., p. 83.
14 Suceava..., p. 83-84.
15 Ibidem, p. 87.
16 Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău, Editura Hyperion, 1990, p. 32.
17 A. A. Nudelman, Tipografia kladov i nahodok edinicinâh monet, Arheologhiceskaia karta M.S.S.R., vol. 8, Chişinău, Editura Ştiinţa, 1976, p. 27.
18 M. D. Matei, op. cit., p. 93.
19 P. Chihaia, op. cit., p. 371; Şt. Olteanu, C. Şerban, Meşteşugurile din Ţara Românească şi Moldova în evul mediu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1969, p. 17.
20 M. D. Matei, op. cit., p. 97-98.
21 Suceava..., p. 93, 97, 102, 108, 112, 118, 122.
22 P. Cocârlă, Târgurile sau oraşele Moldovei în epoca feudală, sec. XV-XVIII, Chişinău, Editura Universitas, 1991, p. 115.
23 Călători străini despre Ţările Române, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1968, p. 31.
24 M. D. Matei, op. cit., p. 103-105.
25 M. D. Matei, op. cit., p. 107.
26 P. Cocârlă, op. cit., p. 49.
27 M. D. Matei, op. cit., p. 116-117, 122-123.
28 Suceava..., p. 135, 137.
29 M. D. Matei, op. cit., p. 125-126.
30 Călători străini despre Ţările Române, vol. I, p. 137.