Tehnici discursive în textele metapolitice ale lui Octavian Paler
Pentru tiparÎn textele publicate în presă, scriitorul Octavian Paler realizează o deconstrucţie a discursurilor politice, a politicului, contestându-le temeinicia, fondul şi legitimitatea, creând, în consecinţă, un tip de discurs metapolitic, cu ajutorul unorprocedee figurative şi modalităţi analitico-interpretative specifice literaturii.
Articolele sale răspund parametrilor unor texte metapolitice şi din perspectiva lingvisticii integrale (a specificităţii discursului politic), încadrându-se în ceea ce Nicoleta Neşu numeşte „discurs metapolitic” - o „specie textuală politică” a „textului-ocurenţă”1.
Octavian Paler proiectează mai multe paliere pentru interpretarea faptului politic, comprehensiunea textelor sale fiind posibilă doar în funcţie de capacitatea receptorului de a intui şi reface conexiunile sugerate. Textele lui funcţionează, în acelaşi timp, ca fragmente interdependente ale unui veritabil discurs politic2, ca nişte constructe textuale al căror referent este politicul, autorul fiind cunoscut şi ca om politic (a candidat pentru Senatul României în anii ’90 din partea Grupului pentru Dialog Social).
Glisarea scriitorului Octavian Paler înspre domeniul contradictoriu al politicului se explică, pare-se, prin asumarea – „gravă”– a statutului de intelectual angajat. În unul din interviurile publicate de Iosiv Sava, el mărturiseşte: „Eu înţeleg prin politică a nu fi indiferent, astăzi, acum, hic et nunc, în România”3.
Textele sale metapolitice implică folosirea unui limbaj specific, oarecum codificat (operarea cu sensurile conotative ale termenilor), şi determină punerea în ecuaţie a evenimentului politic în funcţie de interpretarea apriorică a acestuia (autorul asumându-şi dreptul la subiectivitate). La fel ca în cazul criticii obiectelor estetice, critica realităţilor politice se realizează prin identificarea reprezentărilor pe care fenomenele respective le actualizează la nivelul imaginarului, astfel încât evaluarea anumitor evenimente depinde mai mult de experienţa, opţiunile şi asociaţiile de idei ale autorului decât de natura reală a acestora. Octavian Paler atacă realităţile politice, comentându-le dintr-un unghi diferit de cel al unui politician de carieră. Capacitatea lui de radiografiere a referentului depăşeşte propriile opţiuni, autorul examinând orice conjuncţie politică de la o anumită distanţă, pe care o respectă programatic.
Calităţile estetice ale textelor semnate de Octavian Paler sunt mult mai pronunţate decât în cazul textului politic tradiţional– fapt detectabil mai ales în contextul dialogului intertextual pe care acestea îl întreţin cu textele sale literare, sau cu alte texte şi discursuri. Dincolo de referenţialitatea specifică şi de finalitatea extraliterară, reluarea motivelor literare într-un exerciţiu al interpretării evenimentelor reale nu face decât să potenţeze caracterul literar al articolelor lui O. Paler, justificându-le dimensiunea estetică. Ele devin, astfel, proiecţii textuale cu funcţionalitate multiplă.
O. Paler este un analist care interpretează evenimentele şi implicaţiile acestora într-un anumit „stil” (caracteristic doar acestui autor), astfel încât articolele lui pot fi considerate texte literare cu un mecanism special de generare, şi doar utilizarea anumitor convenţii, a unor modalităţi specifice de articulare, determinarea temporală (reflectarea evenimentelor, gesturilor politice în funcţie de imperativul actualităţii), precum şi specificul fenomenelor focalizate reprezintă marca metapolitică explicită a textelor sale.
Există în articolele acestui autor anumite pasaje care pot fi decupate şi interpretate ca fragmente dintr-un text literar propriu-zis. Autorul proiectează sensuri pornind de la evenimente reale, pe care le comentează imaginând scenarii posibile ce sporesc dimensiunea ficţională a acestora. Mai exact, dincolo de statutul special, de „editorial”, al textelor catalogate ca metapolitice, Octavian Paler utlizează şi aici ceea ce Gerard Genette numeşte „procedee de «ficţionalizare»”4. În rezultat, statutul acestor texte publicate în presă admite plasarea lor apriorică în limitele „verosimilului şi ale necesarului”. În textele sale există şi descrieri ale unor evenimente ireale, virtuale, dar care se subordonează criteriului verosimilităţii şi care sunt introduse în text cu funcţii anticipative, sunt proiecţii ale imaginaţiei care au efecte persuasive.
Caracterul „mixt” al discursului politic al lui Octavian Paler se relevă la analiza (deconstrucţia) textelor sale metapolitice care intră în dialog atât cu discursurile politice contemporane, cât şi cu textele literare proprii şi universale. Astfel, în contextul tehnicilor insinuării, pe care le implică articularea discursului politic, articolele sale trimit la alte texte, fie explicit, prin inserarea unor citate, fie prin aluzii care nu pot fi decodate decât de un receptor ce are competenţele pe care i le pretinde– ca necesare– autorul. O. Paler întreprinde o „estetizare” deliberată a discursului: informaţia este prezentată fragmentar, iar discontinuitatea este compensată prin interpretări specifice sensibilităţii unui literat. În O teorie a secundarului Virgil Nemoianu demonstrează cum „caracterul unitar sau fragmentar al discursului poate determina în mod esenţial felul în care sunt mediate realitatea şi istoria”, constatând că „discursul poate să şi respingă pericolele unei proximităţi prea intime faţă de istorie şi să stabilească în mod creator o distanţă între evenimente şi limbaj”5.
Deconstrucţia discursului politic al lui Octavian Paler permite depistarea unor tehnici şi relevarea unor sensuri care nu pot fi actualizate în cazul altui tip de interpretare, şi asta nu doar din cauza formatului în care este prezentat (texte publicate în presa scrisă), ci şi datorită specificităţii lor, modalităţilor deosebite de articulare a unor sensuri (aluzii, insinuări, ironii) actualizabile doar de un public receptiv la literatură (această specificitate fiind determinată, deseori, de caracterul livresc al textelor lui politice). Dacă se admite ipoteza că există un stil distinct al textelor politice ale lui Octavian Paler, care se apropie foarte mult de cel al textelor sale literare, se poate constata o anumită stereotipie la nivelul structurii textului, al modalităţilor de articulare a sensurilor, precum şi a motivelor reiterate (valabilă, de altfel, pentru toate textele literare şi politice semnate de acest autor).
Respectiv, pornind de la literaritatea acestor texte, putem să le interpretăm (analizăm) şi din perspectivă naratologică, ca fragmente dintr-o povestire (seriale constituite din texte care focalizează anumite teme, anumite evenimente, mai multe personaje).
O.Paler a publicat o serie de articole în Cotidianul, luând în obiectivul său analitic figurile cele mai interesante ale scenei politice contemporane, descriindu-le comportamentul, gesturile, reacţiile şi acţiunile conform rigorilor portretului literar şi, fără a distorsiona realitatea în care acestea sunt ancorate, le atribuie calităţile unor „creatori de spectacol”. Alteori, pentru a intensifica efectul caricatural (pentru a le denunţa defectele, pentru a le „submina” autoritatea), autorul face uz de o paletă stilistică extrem de tăioasă, calificându-i drept: „antipatici”, „demagogi”, „puşlamale” (De ce ne urâţi domnilor, Cotidianul, 21.03.2006). O. Paler îi asociază frecvent cu personaje literare, corespondente din punct de vedere tipologic, din nevoia de a le contura mai clar identitatea, de a le dezvălui „conţinutul”. Astfel, pentru a explicita, a nuanţa, el le atribuie „reflexele lui Pristanda”.
Confruntând simbiotic realitatea cu ficţiunea, autorul realizează o confuzie pe care şi-o asumă, exprimându-şi simpatia faţă de personajul fictiv şi dezgustul pentru cel real, situându-le pe acelaşi plan şi supunându-le unui tratament, unei evaluări conform aceloraşi criterii: „Brusc, lumea lui Caragiale mi se pare mai mult decât simpatică. Mi se pare aproape un paradis pierdut” (Octavian Paler, Dor de Caragiale, Cotidianul, 04.01.2006). Astfel, imixtiunea livrescului în textele lui metapolitice constituie un factor al „literaturizării” acestora. Autorul confruntă personajele de pe scena politică românească cu personajele din lumea lui Caragiale, încercând să-i discrediteze pe primii tocmai pentru lipsa de autenticitate, „copia” fiind preferată „originalului”: „Prefer să-mi amintesc că în lumea lui Caragiale nici un personaj nu te scoate din minţi” (Dor de Caragiale, Cotidianul, 03.01.2006).
O.Paler „inventează” anumite identităţi pentru politicieni, asimilându-i cu ironie inclusiv unor categorii de personaje istorice localizabile în anumite epoci, în anumite contexte – operaţie precedată de identificarea trăsăturilor reale care individualizează aceste personaje. El face aluzie la anumite tipologii istorice prin intermediul unor sintagme literare explicite, de tipul: „ciocoi vechi”, „juni corupţi” (Glose despre nicăieri, Cotidianul, 15.11.2005). Este vorba de tehnici retorice care stabilesc, constant, relaţii intertextuale între textele politice ale lui Octavian Paler şi texte literare semnate de alţi autori: „«Moţoci» nu vor exista”, „La noi chiar când se schimbă decorul şi actorii, se joacă acelaşi spectacol” (Singurătatea lui Năstase, Cotidianul, 24.01.2006).
Octavian Paler radiografiază întreaga societate românească postcomunistă, identificând anumite categorii de politicieni pe care le defineşte evocând genuri proxime şi diferenţe specifice, reia expresii din textele politice ale altor autori, pe care le reactivează pentru legitimarea propriului discurs: „Am vazut multe în ultimii saisprezece ani. Am vazut anticomunisti care n-au scos nici un sunet inainte de căderea lui Ceausescu, dar dupa aceea au ţinut să ilustreze şi pe malurile Damboviţei categoria numita de Michnik în Polonia «anticomunişti cu faţa bolşevica»; (...) am văzut lichele care au ajuns canalii si mici învârtiţi care au devenit mari învârtiţi; am văzut compromise, una după alta, toate valorile în numele cărora s-a jucat în decembrie ’89 marea comedie botezată «revoluţie»” (O ţară de „suspecţi”, Cotidianul, 08.08.2006); în viziunea lui, unii politicieni „fac parte dintr-o categorie pe care Eminescu o numea foarte sugestiv «moneda calpă»” (Octavian Paler, Tragedie de circ, Cotidianul, 04.06.2004).
O. Paler evidenţiază frecvent în textele sale metapolitice caracterul teatral, de spectacol al fenomenelor, al evenimentelor de pe scena politică autohtonă, de aici şi legitimitatea raportării acestora la evenimente ce aparţin ficţiunii dramatice. În momentul în care vede politica şi politicienii ca spectacol şi respectiv– actori, politicienii autohtoni sunt acuzaţi că fac simplă „figuraţie”. Cu alte cuvinte, el analizează cu maximă luciditate viaţa politică, folosind repere literare. „Spectacolul de pe scena democraţiei româneşti a derapat dincolo de ridicol. Dincolo de Caragiale. A devenit grotesc, sinistru”, concluzionează O.Paler în interviul realizat de Iolanda Malamen (Ziua, 14.03.2006). El reiterează motivul spectacolului, interpretând fenomenul politic într-un limbaj specific cronicilor de teatru: „Pe «scenă» se joacă un «vodevil prost», cu «figuranţi» care «îşi dau aere de făcători de istorie»” (Fără rest, Cotidianul, 22.11.2005). Fără a-şi expune simpatiile politice, deconspiră simulacrul revoluţiei, al democraţiei, discreditând imaginea partidelor politice, făcând aluzie la promiscuitatea originii acestora, amendând şi tentativa de a-şi „confecţiona un trecut fals, social-democrat” a unui partid, catalogat ca „bastard politic”, „născut dintr-o revoluţie furată şi un tată necunoscut” (Istoria unui simulacru, Cotidianul, 21.01.2005). În spiritul dialogului intertextual, Octavian Paler reia formule care au pus sub semnul unor limite (condiţionări în timp şi spaţiu) evoluţia istorică a României: „bietul om este supt vremi” (Cotidianul, 04.04.2006) – citat din textul cronicarului care funcţionează şi ca argument pentru anumite atitudini.
Autorul stabileşte analogii între orientările politice actuale (determinate de contextul geopolitic actual) şi corespondentele acestora din contexte geopolitice diferite, pe care le localizează analizând în diacronie fenomenele din spaţiul autohton: „...e din ce în ce mai evident că zelul cu care e invocată «axa Bucureşti– Londra– Washington» ne singularizează în Estul Europei, amintind foarte neplăcut de relaţiile, avute cândva, cu Sublima Poartă” (Cu melancolie despre coloana vertebrală, Cotidianul, 16.05.2006). O.Paler vede evenimentele reale prin prisma literaturii, proiectând simboluri şi roluri greu de asimilat şi de acceptat de către clasa politică românească, dar care facilitează înţelegerea intenţiei auctoriale şi decelarea sensurilor. Astfel, el contestă autenticitatea formaţiunilor politice autohtone, un partid devenind „ceva care seamănă «corului» din tragediile greceşti, al cărui rol era doar să întărească vorbele «actorului» de pe scenă” (Confiscarea statului, Cotidianul, 07.02.2006).
În textele lui Octavian Paler există referiri explicite la discursurile personajelor politice. El punctează vulnerabilităţile, inconsistenţa acestora, discursul său transformându-se în metadiscurs. Astfel, identifică mai multe tipuri de artificii textuale demagogice: „minciuna prin omisiune, minciuna prin promisiune, minciuna prin distorsiune, minciuna prin diversiune” şi „minciuna prin falsă compasiune” (Patinând pe vorbe, Cotidianul, 22.10.2004). Diverse prin finalitatea lor pragmatică, dar şi din punct de vedere stilistic, discursurile actorilor politici pot fi lesne identificate în textele sale, mai ales în cazul în care autorul mimează limbajul şi chiar stilul acestora pentru a-i ironiza ori „parodia”. Textele lui O. Paler denotă şi o preferinţă pentru dialog, în sensul regizării discursului după toate rigorile retoricii unui discurs politic, care implică o atitudine constantă faţă de publicul la care se raportează, căruia îi comunică anumite idei, apreciind calitatea acestuia, încercând să-i prevadă reacţiile (în textele lui politice există enunţuri a căror funcţie fatică este explicită). Deşi în textele publicate în presa scrisă comunicarea se produce unidirecţional, există la el şi semne ale prezenţei unui public care „enunţă” păreri, care are statut de „emiţător”, la fel ca în orice act de comunicare, doar că acest lucru este posibil numai prin intermediul emiţătorului prim, care fie anticipează posibilele interpretări inerente actualizării sensurilor de către publicul care receptează, fie ia act şi se raportează la ele fără ca enunţarea propriu-zisă a mesajelor publicului să fie preluată în text în mod direct (fără mediere). Astfel, receptorul este „antrenat”, indirect, prin atitudinile exprimate, la „scrierea” textelor. Este vorba de un dialog special în care autorul este cel care expune punctul de vedere al receptorului, căruia îi şi răspunde: „Aş mai fi dorit şi să-i lămuresc pe cei care mă înjură că nu gândesc asemenea lor (...) Nu neg dreptul nimănui de a fi de altă părere, dar fie-mi permis să fiu nedumerit” (În derivă, Cotidianul, 15.08.2006).
Octavian Paler îşi expune şi exigenţele faţă de public: el conturează portretul unui receptor pe care îl consideră capabil să intuiască relaţiile intertextuale proiectate, sa descifreze aluziile: „Nu e un simplu joc de cuvinte afirmaţia cine stăpâneşte trecutul, stăpâneşte prezentul. Cine l-a citit pe Orwell ştie că nu e vorba de un paradox” (Lupta pentru trecut, Cotidianul, 25.07.2006). Prin citarea lui Italo Svevo, Octavian Paler sugerează inclusiv maniera de interpretare a propriilor texte (propune o grilă de lectură): „Italo Svevo zicea că marea greşeală a regimurilor totalitare a fost cenzura. Ea a stimulat «lectura radioscopică», acel gen de lectură care urmărea mai ales ceea ce se spunea printre rânduri, şi indirect a stimulat interesul pentru cultură” (Fărâme VII, Cotidianul, 16.09.2005).
Textele lui Octavian Paler pot fi interpretate, dincolo de funcţia lor imediată, şi din perspectiva raporturilor de putere existente în societate, raporturi în care intervine (prin intermediul textului), reconstruindu-le. Este vorba de o atitudine critică ce poate fi înţeleasa ca un demers „deconstructivist”, autorul denunţând inadecvarea, precaritatea instituţiilor, subminând legitimitatea altor atitudini politice etc. Având în vedere implicarea concretă a lui Octavian Paler în politică, discursurile sale pot fi interpretate şi ca o voinţă de putere transformată în produs semiotic, stabilind (indirect) un raport de putere tocmai prin atitudinea critică faţa de cei care exercită puterea.
Textele lui Octavian Paler, atât cele politice, cât şi cele literare, ilustrează ipoteza consubstanţialităţii politicului cu literatura, deşi el însuşi distinge clar cele doua domenii: politicul este văzut ca o „necesitate”, iar literatura ca „pasiune”, stabilind astfel o graniţă ale cărei fluctuaţii şi al cărei caracter provizoriu sunt demonstrate inclusiv de scrisul său.
Note
1În articolul Textul politic în viziunea lingvisticii integrale, Limba Română, nr.1-3, 2006, Chişinău, Nicoleta Neşu teoretizează specificitatea textului politic, care, conform acesteia– în contextul discursurilor „eficiente” –, se individualizează din perspectiva socio-lingvisticii, distingându-se de alte tipuri de texte cu finalitate practică, în funcţie de contextul, situaţia de comunicare, având respectiv şi funcţii textuale diferite.
2 Teun A. van Dijk distinge între Discurs şi Text, discursul fiind textul actualizat, (se referă la un context concret), iar textul este o categorie abstractă, cercetătorul explicând şi faptul că noţiunea de discurs se foloseşte şi pentru desemnarea unui anumit gen, ca în cazul discursului politic, Dijk, Teun A. van, Ideología. Una aproximación multidisciplinaria, Barcelona, Gedisa, 1999.
3 Sava, Iosiv, Radiografii muzicale, Editura Polirom, Iaşi, 1996.
4 Genette, Gerard, Introducere în arhitext. Ficţiune şi dicţiune, Univers, Bucureşti, 1994.
5 Virgil Nemoianu, O teorie a secundarului, p.111, Editura Univers, Bucureşti, 1997.