Daiana FELECAN, Aspecte ale polifoniei lingvistice. Teorie şi construcţie
Pentru tipar;)
Cartea Aspecte ale polifoniei lingvistice. Teorie şi construcţie (Editura Tritonic, Colecţia Comunicare, Bucureşti, 2010), semnată de colega noastră, conf. dr. Daiana Felecan, de la Catedra de limba şi literatura română a Universităţii de Nord, Baia Mare, Facultatea de Litere, propune, după cum declară autoarea în Cuvântul introductiv, o sinteză a noţiunilor de bază ale teoriei polifoniei lingvistice, pentru a fi la îndemâna tuturor celor interesaţi de fenomenul respectiv (studenţi filologi, masteranzi, şi de ce nu, lingvişti preocupaţi de mecanismele de actualizare a mai multor „voci” în text-discurs).
Lucrarea este structurată în două părţi: Partea I a lucrării prezintă reperele teoretice şi diferitele modele care au stat la baza fundamentării teoriei polifoniei lingvistice, începând cu dialogismul bahtinian, trecând prin şcoala ducrotiană ce „sparge” unicitatea Subiectului vorbitor şi noul model scandinav ScaPoLine, în timp ce Partea a II-a se vrea un reflex aplicativ al conceptelor prezentate în prima parte.
Autoarea punctează direcţiile de cercetare într-o viziune integratoare, ce aparţine lingvisticii textuale, apropiind mai multe modele prin laturi comune sau punând în dezbatere (teoretică) diferenţele dintre acestea.
Demersul teoretic începe, aşa cum este de aşteptat, cu teoria polifoniei şi dialogismul bahtinian. Considerând textul literar drept spaţiu predilect al manifestării dialogismului, Bahtin construieşte o poetică a romanului dostoievskian, surprinzând relaţiile reciproce dintre autor şi personaj sau a personajelor între ele, în interrelaţie dialogică (în sens larg, polifonia desemnând o „multiplicitate de voci în acţiune într-un text”, p. 17). Autoarea analizează capitolele cărţii lui M. Bahtin, Problemele poeticii lui Dostoievski, subliniind cu fineţe palierele polifoniei şi modalităţile prin care vocea auctorială se face „auzită” în romanul dostoievskian.
Un alt aspect pe care îl conturează cercetătorul rus este cel al obiectualizării raporturilor / legăturilor dialogale în cuvânt, distingând între: cuvântul direct – cu o orientare nemijlocită spre obiectul său; cuvântul obiectual (cuvântul personajului întruchipat); cuvântul axat pe cuvântul străin (cuvânt difon, ce ia naştere în condiţiile comunicării dialogale sau, cum îl numeşte autoarea cărţii, „cuvânt la două voci”, p. 20), cu o diferenţiere foarte nuanţată a cuvântului difon cu o singură sau cu mai multe orientări. Din prima subcategorie sunt menţionate: stilizarea, naraţiunea povestitorului, Icherzählung, iar din a doua, parodia sub toate formele ei.
Prin analiza lui O. Ducrot, teoria polifoniei este subordonată limbii (faţă de Bahtin, unde câmpul de aplicare este cel al discursului). Autoarea prezintă distincţiile operante frază / enunţ, semnificaţia frazei / sensul enunţului, subiect vorbitor / locutor / enunţiator, ultimele două „instanţe” fiind entităţi teoretice, iar singura entitate „în carne şi oase” – subiectul vorbitor, responsabil de producerea enunţului.
Teoria scandinavă a polifoniei lingvistice, ScaPoLine, situează structura polifonică atât la nivelul limbii, cât şi al vorbirii, prin instrucţiunile furnizate, cu referire la interpretarea enunţului sau a interpretărilor posibile ale acestuia. Configuraţia polifonică cuprinde următoarele elemente:
– locutorul (LOC), punctele de vedere (pdv) definite ca „unităţi semantice care cuprind un conţinut semantic şi o judecată bazată pe acest conţinut” (p. 35), fiinţele discursive (les êtres discursifs: ê-d) – entităţi susceptibile de a fi răspunzătoare de punctele de vedere şi legăturile enunţiative (les liens énonciatifs), care asigură legătura între punctele de vedere şi fiinţele discursive.
În continuarea acestui capitol sunt invocate două forme de manifestare ale polifoniei, aşa cum acestea apar în modelul ducrotian: analiza polifonică a negaţiei, cu cele trei subcategorii: metalingvistică, ce contrazice un enunţ efectiv pronunţat: Petru nu s-a lăsat niciodată de fumat; de fapt, nu a fumat niciodată în viaţă (exemplu dat de autoare); polemică, ce nu implică pronunţarea efectivă a enunţului pozitiv: Petru nu s-a lăsat de fumat; şi descriptivă, definită drept „un derivat delocutiv al negaţiei polemice, în sensul în care, prin producerea unui enunţ negativ, se atribuie subiectului o (pseudo-)proprietate care justifică poziţia locutorului din negaţia polemică corespunzătoare” (p. 62).
Cea de-a doua analiză ducrotiană surprinde mecanismele funcţionării polifonice a ironiei. Conf. dr. Daiana Felecan defineşte ironia, citându-l pe Berrendonner (apud Maingueneau, 2008, 185): „a fi ironic [...] înseamnă să te înscrii în mod fals împotriva propriei enunţări, chiar în momentul în care o realizezi” (p. 64). Faţă de alte forme polifonice, ironia aduce în enunţ un punct de vedere ce poate fi de adeziune sau de respingere, subiectul vorbitor „invalidându-şi propria enunţare” (p. 64). Mărcile discursului ironic sunt detectabile la nivel suprasegmental (tonul, mimica), ironia neavând, cel puţin la nivel grafemic, indici de semnalare a acesteia. Ca forme particulare ale ironiei sunt menţionate autoironia şi enunţurile ironice negative.
În următorul subcapitol, Ducrot – ScaPoLine: diferenţe şi asemănări (p. 66-69), autoarea surprinde cu fineţe lingvistică cele două direcţii ale polifoniei, remarcând faptul că pentru ScaPoLine nu este pregnantă diferenţa între locutori şi enunţiatori, de altfel, termenul enunţiator nici măcar nu este utilizat în acest model polifonic.
Menţionăm alte câteva deosebiri semnalate:
– modul în care este înţeleasă, de fiecare direcţie, polifonia lingvistică, respectiv cea textuală. Raporturile care pot exista între polifonia lingvistică şi cea textuală au dus la unele divergenţe ale celor două cadre teoretice: dacă pentru Ducrot naratorul unei povestiri are aceeaşi funcţie cu locutorul unui enunţ, pentru ScaPoLine polifonia lingvistică trebuie să se integreze în cea textuală, diferitele voci identificându-se în enunţ(uri).
– fiinţele discursive, noţiune introdusă de ScaPoLine, care, la Ducrot, apare sub forma de persoane ale discursului, incluzându-i pe locutor şi alocutor, nu doar pe enunţiatori. Ducrot distingea, de altfel, obiectele discursului de fiinţele extralingvistice. Conceptul de fiinţă discursivă este considerat de către autoare, pe bună dreptate, „diferenţa de căpătâi dintre cele două perspective”, fără însă a minimaliza rolul pe care l-a avut teoria ducrotiană în fundamentarea teoriei scandinave a polifoniei.
Capitolul următor, Discursul reprezentat (DR), sintetizează, printr-o definiţie a autoarei, subscrierea acestui tip de discurs, sub toate formele sale de manifestare – discurs raportat în stil direct, discurs raportat în stil indirect şi discurs raportat în stil indirect liber – la teoria polifoniei: „discursul raportat este fenomenul polifonic prin excelenţă” (p. 70), în acest tip discursiv întâlnindu-se emiţătorul raportor (Re), receptorul raportor (Rr) şi emiţătorul citat (Ce). Sunt indicate mărcile distinctive ale fiecărui tip de discurs reprezentat: verba dicendi, de exemplu, în cazul discursului direct, elementele modalizatoare, în discursul secund. Incorporarea enunţiativă vizează aspectele sintactice ale discursului raportat: discursul direct este incorporat în discursul lui l0 sau, altfel spus, „discursul citat îşi pierde complet independenţa sintactică faţă de discursul citant” (p. 78).
Partea a II-a a cărţii propune analize din perspectiva determinării „vocilor” în diferite tipuri de situaţii textuale.
1) „Buclele” textuale (sintagmă preluată de la J. Authier-Revuz) surprind interpretarea valorilor pragmatice ale unor construcţii incidente în limba română vorbită. Combinând cadrul teoretic al lingvisticii textuale pe linia Bahtin – Ducrot – Nølke – PolyphoniE, referitor la mărcile polifoniei sau şi prezenţa mai multor „voci” la nivelul enunţului, cu o tipologie a incidentelor, aşa cum este prezentată de GALR II (2008, 805-806) – alocutive, de raportare a vorbirii directe, metadiscursive, cu rol de conectori pragmatici, cu funcţie expresivă, cu funcţie conativă, automatismele verbale –, autoarea îşi propune să urmărească funcţionarea acestor structuri sintactice din perspectiva articulării polifonice.
Rolul „buclelor” textuale este evidenţiat prin „şansa” pe care construcţiile incidente o oferă „umplerii” golurilor de sens ale textului în varianta sa orală (de clarificare, lămurire a conţinutului prin posibilitatea revenirii şi / sau adăugirii de informaţii suplimentare, fapt imposibil în forma sa scrisă). Sunt surprinşi diferiţii marcatori enunţiativi, analiza oprindu-se, în special, asupra situaţiilor de modalizare autonimică, funcţia lor de structură parantetică, în sens pur sintactic, nemaifiind operantă, ci depăşită în planul pragmatic-discursiv al enunţării.
2) Capitolul Bârfa, ca fenomen discursiv surprinde mecanismul de funcţionare a bârfei, o „înclinaţie tipic balcanică spre statul la vorbă” (p. 146), din perspectiva articulării mai multor „voci”. Cadrul teoretic în care Daiana Felecan încadrează analiza pragmalingvistică este acelaşi ca pentru capitolul anterior, Bahtin – Ducrot – Nølke – PolyphoniE, iar corpusul de (micro)texte care constituie sursa interpretării este publicaţia umoristică periodică „Academia Caţavencu”. După ce face o tipologie a celor două forme pe care le ia bârfa în paginile publicaţiei, „ca dezvăluire”, şi, respectiv, „ca divertisment”, autoarea surprinde condiţiile existenţei acestui fenomen discursiv şi determină următorii parametri: sursa, conţinutul, modul de difuzare, mijlocul de difuzare, obiectul comunicării şi natura efectelor (p. 151), bârfa fiind înscrisă, astfel, într-o (posibilă) schemă comunicaţională a vorbirii.
Polifonia acestui tip de discurs este detectată la nivelul alternării discursului direct cu cel indirect, al citatului sub diferitele sale forme şi efecte pragmatice multiple. Expresie a subiectivităţii insinuate, bârfa devine generatoare de puncte de vedere prin scindarea locutorului iniţial (i.e. sursa originară a bârfei) în emiţătorii ulteriori.
3) Capitolul următor este privit din perspectiva funcţionării polifonice a poreclei („rezultat al poreclirii – caz particular al numirii”, p. 179). Autoarea face distincţia între numire, ca botezare (act performativ ce presupune un cadru instituţionalizat, biserica, de exemplu) şi poreclire, ca „act profan [...], anonim şi subversiv”, apărută în momentul în care numele instituţional este resimţit ca „neadecvat sau insuficient adaptat fondului (fonetico-)lexical al comunităţii respective” (p. 181).
Porecla, ca mecanism polifonic, antrenează mai multe „instanţe”: poreclitul, generatorul unui (unor) punct(e) de vedere ce determină semantica poreclei, poreclitorul, colportorul şi utilizatorii poreclei. În acelaşi timp, descifrarea şi interpretarea poreclei „în cheie” polifonică implică mai multe puncte de vedere, identificabile la nivelul enunţului prin diferite mărci lingvistice ale raportării. Corpusul este realizat în comunităţi rurale din nord-vestul Transilvaniei (sate din judeţele Maramureş şi Satu Mare).
Poreclele inventariate sunt clasificate în analitice – surprind caracteristici fizionomice ale celui poreclit (mărime, formă, culoare): Hoaşpă, Turiţă, Coşniţoi, Subţirica, Chelu, Căruntu, Negruţu, în general, derivate substantivale pe o bază adjectivală sau nominală – şi sintetice, derivate de la adjective calificative, care surprind o caracterizare generală a celui poreclit: Bănos, Voluntaru’ sau care au la bază o metaforă „modelatoare” (p. 194): Stalin, Moise, Artistu’. Metaporeclele conţin porecle de origine etnică (Turcu, Tătaru) sau se referă la localitatea de provenienţă (ori la spaţiul geografic pe unde a umblat cel poreclit) (Sălişteanu, Americanu’). Numele de ocupaţii se pot „converti” în porecle ale celor care practică meseria respectivă: Ceteraşu, Sâtariu, Cotarcău.
Studiul polifonic al funcţionării poreclei pune în evidenţă o opinie a unui enunţiator, dar asumată / acceptată şi statuată în cadrul unei comunităţi determinate.
4) Ultimul subcapitol al Părţii a II-a este destinat parodiei, formă de „reproducere deliberat inexactă a unei creaţii cu identitate precisă” (p. 203). Sunt prezentate teoriile asupra parodiei, de la cele antice, avându-i ca reprezentanţi pe Aristotel şi Quintilian, la cele (post)moderne: Genette, D. Sangsue sau L. Hutcheon. Autoarea reţine modelul teoretic genettian, în care sunt vehiculate concepte naratologice, pe de o parte, hiper- şi hipotextualitatea, inter- şi metatextualitatea, pe de alta, parodicul fiind rezultatul de transformare în regim ludic a unui text sau a mai multora, textul „transformat” prin parodie grefându-se pe unul (unele) anterio(a)r(e) şi ⁄ sau „dialogând” cu acesta (acestea). Sunt enumerate şi tratate relaţiile în „şi” ale parodiei cu alte forme din sfera semanticii, cu care se află într-o relaţie de complementaritate: parodicul şi ludicul, parodicul şi ironicul, parodicul şi pastişa, parodicul şi satiricul, parodicul şi grotescul (p. 206-207).
În concluzie, Aspecte ale polifoniei lingvistice. Teorie şi construcţie este o lucrare remarcabilă, scrisă foarte bine, care îmbină capacitatea de sinteză cu spiritul analitic, dovedeşte originalitate şi maturitate ştiinţifică.
Autoarea porneşte în demersul teoretic de la o bibliografie predominant franceză (sau la care are acces prin intermediul limbii franceze) – zonă în care, într-adevăr, s-a investigat mai mult, şi cu rezultate remarcabile în domeniul polifoniei. Sursele bibliografice nu sunt nici „ornamentale”, nici nu funcţionează ca argument de autoritate, ci sunt invocate exact acolo unde este necesar, pentru a explica mecanismele de funcţionare a unui fapt discursiv ce antrenează articularea polifonică a discursului. De altfel, Daiana Felecan şi-a format o disciplină ştiinţifică admirabilă, vizibilă în modul de citare, de raportare critică la surse, de comparare şi combinare a diferitor concepte şi modele teoretice aparţinând zonei lingvistice investigate. Fiecare capitol se încheie cu bibliografia consultată.
Avem convingerea că prezenta cercetare va stimula un „dialog” fertil cu alte lucrări în curs de apariţie pe această temă şi că va reprezenta un reper teoretic în bibliografiile de specialitate.