Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

EMINESCU – 156

Osia statornică – imagine eminesciană a identităţii naţionale

Dumitru IRIMIA

Alte articole de
Dumitru IRIMIA
Revista Limba Română
Nr. 1-3, anul XVI, 2006

Pentru tipar

Este o dominantă a scrisului publicistic eminescian situarea fenomenului social-politic, cultural, ştiinţific într-o perspectivă teoretică prin care să-i treacă în prim-plan aspectele în măsură să-i reveleze semnificaţii profunde, dincolo de eveniment. Cu acest mod de a-şi concepe şi desfăşura activitatea publicistică, într-una din cronicile sale asupra vieţii parlamentare, Eminescu află, în discursul încărcat de conţinut, rostit de prinţul Sturza într-o foarte frumoasă limbă românească, un bun prilej pentru a aprofunda problema specificului naţional.
Oriunde am sta, – interpretează poetul într-un comentariu din Timpul– cerul ne pare o boltă deasupra, o jumătate din lăuntrul unui glob, dar bolta pare a se învârti împrejurul pământului de la răsărit spre apus; unele stele descriu în jurul lui cercuri mari, altele mici; numai două locuri ale cerului par a sta în nemişcare, două puncte, cele două poluri ale globului sideral. Împrejurul osiei statornice dintre aceste două poluri statornice se-nvârteşte în mişcare aparentă universul. […] Astfel şi în universul intelectual şi moral al fiecăruia trebuie să existe poluri, idei dominante, împrejurul cărora să se opereze mişcarea celorlalte gândiri. Aceste idei sînt vertebrele caracterului individual şi când ele aparţin unui popor întreg, ele constituie caracterul naţional. Însă aceste idei dominante nu sînt invenţiuni apriori [...]. Ele cată să răsară din elementele statornice, ca şi dânsele, din natura pământului de sub picioare, a cerului de deasupra, a statornicelor datini şi gândiri ale rasei naţionale de-mprejur (Eminescu, Despre cultură şi artă, p.24).
Înţelegând prin osia statornică imaginea specificului naţional al unui popor, creaţia eminesciană, în toate ipostazele ei: poetică, filozofică, ştiinţifică, publicistică, impune identificarea celor doi poli statornici în (1) limbă şi (2) creaţia artistică.
1.La un prim nivel, de suprafaţă, limba se impune prin identitatea ei ca limbă istorică; limba română ca limbă romanică a dat în acest sens identitate şi unitate (spirituală) neamului românesc.
La un al doilea nivel, de adâncime, această identitate stă în reprezentarea în / prin limbă a unui punct de vedere asupra lumii; în limbă se reflectă modul propriu în care un neam percepe Lumea şi prin care se aşază în raport cu Fiinţa Lumii. Ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului în deplinul înţeles al cuvântului… Şi fiindcă spirit şi limbă sînt aproape identice iar limba şi naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar aceasta o vrea pe deplin […]. Dacă în limbă nu s-ar reflecta chiar caracterul unui popor, dacă el n-ar zice oarecum prin ea: „Aşa voiesc să fiu eu şi nu altfel”, oare s-ar fi născut atâtea limbi pre pământ? Prin urmare, simplul fapt că noi românii, câţi ne aflăm pe pământ, vorbim o singură limbă, una singură (subl. Eminescu), ca nealte popoare, şi aceasta în oceane de popoare străine care ne-ncungiură, e dovadă destulă că aşa voim să fim noi, nu altfel (Opere, vol.IX, p.253).
Limba este expresie a modului de a fi al unui popor în lume, pe de o parte, întrucât acest mod de a fi determină viaţa internă a limbii, pe de alta, întrucât ea însăşi determină specificul dimensiunii spirituale a poporului care o vorbeşte: Ceea ce ne pare un semn caracteristic al vremii este că în Senat se vorbeşte româneşte; bine, de-a dreptul, fără-ncunjur şi fără frază – scrie Eminescu în articolul invocat mai sus. – Cine ştie, însă, ce însemnătate mare are limba asupra spiritului, cum ea-l acopere şi îl pătrunde, cum limba noastră veche trezeşte în suflet patimele vechi şi energia veche, acela va înţelege de ce ne pare bine de lucrul acesta. Fie cineva ateu sau păgân, când va auzi muzică de Palestrina, sentimentul întunecos, neconştiut al creştinătăţii-l va pătrunde şi păgânul sau ateul va fi, pe cât ţine impresia muzicei, creştin pân-în adâncurile sufletului. Şi limba strămoşească e o muzică – şi ea ne atmosferizează cu alte timpuri mai vrednice şi mai mari decât ticăloşia de azi, cu timpuri în care unul s-au făcut poporul şi una limba (Despre cultură şi artă, p.25).
Se poate citi – cum am sugerat, cu un alt prilej1 – în perspectiva apărării unităţii şi libertăţii naţionale prin afirmarea identităţii specifice, un dialog peste timp, o relaţie intertextuală în termeni actuali, între poemul lui A.Mureşanu, Un răsunet, şi poemul închinat limbii române de Alexei Mateevici, două poeme-manifest, scrise şi puse în circulaţie în momente fundamentale pentru istoria românilor tocmai în dezvoltarea raportului unitate– identitate– libertate: deşteptarea din somnul cel de moarte al neamului românesc (1848): Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte / În care te-adânciră barbarii de tirani şi al limbii care îl reprezintă şi apără (1917-1918): Limba noastră-i foc ce arde / Într-un neam ce fără veste / S-a trezit din somn de moarte / Ca duşmanul din poveste. Este semnificativ, apoi, căAndrei Mureşanu, Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet (Epigonii), va trece din lumea istorică în creaţia eminesciană generând diverse ipostaze ale Poetului, în strânsă legătură cu dinamica raportului dintre fiinţa umană, fiinţa naţională şi fiinţa Lumii, raport care va fi, in diferite moduri, integrat, prin intertext eminescian, în creaţia poeţilor din Basarabia şi din Nordul Bucovinei tocmai sub semnul osiei statornice, reprezentând unitatea şi identitatea naţională a românilor.
2.Reciprocitatea care defineşte, în gândirea eminesciană, raportul limbă – spirit caracterizează şi celălalt pol al osiei statornice, cel al artelor: Nici o literatură puternică şi sănătoasă, capabilă să determine spiritul unui popor, nu poate exista decât determinată ea însăşi la rândul ei de spiritul acelui popor, întemeiată adecă pe baza largă a geniului naţional (Opere, vol.XIII, p.85), Fiecare literatură naţională formează focarul spiritului naţional, unde concurg toate razele din toate direcţiunile vieţii spirituale (Despre cultură şi artă, p.23), În scurt, în toate astea [drame istorice, comedie, dramă burgheză] vedem icoana traiului nostru laolalta, în final acest etern laolaltă şi împreună şi icoana lui estetică (subl.n.)ne face să ne ţinem şi mai mult laolaltă şi-mpreună (Idem, p.22), Arta naţională […], pe de o parte întăreşte conştiinţa naţională, pe de alta, îi lărgeşte orizontul, căci ea o face să cuprindă şi mai mult element caracteristic şi naţional de cum cuprinsese până atuncea (Ibidem, p.20-21).
Acest etern laolaltă şi împreună şi icoana lui estetică se poate afla, în funcţie de diverse condiţii istorice, numai în planul conştiinţei, însemnând a avea conştiinţa apartenenţei la acelaşi corp, în termenii lui Eminescu. Raportul regional – naţional este, în această perspectivă, o ipostază a raportului parte – întreg, raport de reciprocitate sau de interdependenţă şi implică trei coordonate pe care le generează: (a) limba, (b) cultura originar orală şi (c) cultura erudită.
În câmpul artelor, coordonata descrisă de limbă a privit şi priveşte în mod esenţial şi mai uşor vizibil literatura, ca artă a cuvântului.
La un nivel de suprafaţă, recunoaştem ceea este scris în limba română ca literatură română, dar nu putem evita întrebarea: Cărei literaturi aparţine creaţia realizată de scriitori români într-o altă limbă? Nu este locul aici pentru a dezvolta o discuţie pe această temă. Vom aminti doar că proza scrisă în limba franceză, mai întâi, de Panait Istrati, este tot literatură română, întrucât în procesul de creaţie lumea semantică a fost gândită în limba română prin stratul ei de adâncime. Majoritatea eroilor mei – spune răspicat prozatorul în scrisoarea către editorul Ig.Hertz, hotărât să-şi traducă singur, să-şi recreeze lumea scrierilor sale în limba română – sînt români ori din România (ceea ce pentru mine e acelaşi lucru) [...] aceşti eroi au gândit şi au grăit în sufletul meu, timp de ani îndelungaţi, în româneşte (subl.n.), oricât de universală ar părea simţirea lor redată în artă2.
Vom observa, totodată, că, prin stratul său de adâncime, care „ascunde” modul de a fi în lume al unui popor, limba nu atribuie caracter naţional numai literaturii, ci şi altor arte, culturii, în general, pe care, în primul rând sub aspectul ei originar oral, o orientează. Discuţia sub acest aspect, foarte complexă3, impune considerarea celor trei coordonate în permanentă intercondiţionare, cu recunoaşterea aceluiaşi raport parte – întreg, şi tot de intercondiţionare, în raportulnaţional–european / universal. Acesta este nucleul central al gândirii eminesciene, reprezentat prin imaginea prismei din incipitul paratextual al romanului Geniu pustiu: …Aş vrea ca omenirea să fie ca prisma, una singura, strălucită pătrunsă de lumină, care are însă atâtea colori, o prismă cu mii de colori, un curcubeu cu mii de nuanţe. Naţiunile nu sînt decât nuanţele prismatice ale omenirei, şi deosebirea dintre ele e atât de naturală, atât de explicabilă, cum putem explica din împrejurări anume diferenţa dintre individ şi individ. Făceţi ca toate aceste colori să fie egal de strălucite, egal de poleite, egal de favorizate de lumina ce le formează şi fără care ele ar fi pierdute în nimicul neexistenţei – căci în întunericul nedreptăţii şi a barbariei toate naţiunile îşi sînt egale în abrutizare, în îndobitocire, fanatism, în vulgaritate; ci când lumina abia se reflectă în ele, ea formează colori prismatice (Proză literară, p. 113).
Imaginea prismei este întemeiată pe principiul luminii, care semnifică dimensiunea sacră a creativităţii, ceea ce înseamnă că identitatea naţională este condiţie a participării unui popor la cultura umanităţii numai ca identitate de profunzime, care poate fi revelată şi, în continuare, adâncită de creatorii prin care creativitatea umană este consubstanţială creativităţii divine. Din această perspectivă, ne vom referi la doi dintre creatorii români, care, prin limbaje diferite, s-au constituit în poli de referinţă şi de sprijin în Basarabia şi Nordul Bucovinei pentru aşezarea în acel etern laolaltă şi împreună şi icoana lui estetică al osiei statornice a identităţii naţionale româneşti: Mihai Eminescu şi Constantin Brâncuşi. Limbaje diferite, arte diferite, dar implicând acelaşi mod de situare a identităţii naţionale în orizontul universalului: în creaţia lor se dezvoltă diferite ipostaze ale răspunsului românesc la întrebările grave ale situării fiinţei umane faţă cu fiinţa lumii.
Raportarea la Eminescu, o constantă în literatura română din Basarabia şi din nordul Bucovinei, şi la Brâncuşi se face în diferite moduri şi la diferite nivele de înţelegere a acestui specific, în corespondenţă cu diferite temporalităţi istorice şi mai ales poetice. Evocarea, intertextul şi paratextul sunt principalele căi de constituire a acestui raport, categorii în care recunoaştem adesea şi principalele căi de acces la sensul de profunzime al creaţiilor lui Eminescu şi Brâncuşi şi căi de revelare, integrare şi dezvoltare a modului românesc de a fi în lume. Când evocarea lui Eminescu o făceau, înainte de 1989, poeţi autentici, aceştia dezvoltau în acest mod imagini ale unui raport de adâncime cu creaţia poetului, raport care putea fi citit şi în sensul apartenenţei la acelaşi etern laolaltă şi împreună. Pentru Emilian Galaicu-Păun, de exemplu, creaţia lui Eminescu este condiţia existenţială a fiinţei lui poetice: La orice întoarcere a paginii, / Mâna care ţine cartea / Face să mi se umfle pieptul, / De parcă şi ea, / Şi cartea / Ar fi o continuare a inimii / Îl citesc pe Eminescu / Ţinând Cartea Sa / În mâna stângă – / Atunci am impresia / Că ţin în mână, / Asemeni lui Danco, / Propria-mi inimă (Măna care ţine cartea, 1981). Nicolae Dabija dezvoltă imaginea sacralizării lumii istorice prin imaginarul poetic eminescian: Aici, unde e-n orice dor şi dor de-al lui, / Şi norii curg ca-n versurile Sale, / Şi eminescieni sînt codrii şi izvorul, / Şi sara asta cu lumină moale, – // Prin care trece-acest copil, zâmbind, / Din somn trezit acum – în verde şes – cu / Privirile atâta de curate – / De parcă l-a visat pe Eminescu... (De mult nu l-am visat pe Eminescu, 1980). În poemul lui Valeriu Matei Eminesciană (1985), de mare densitate lirică, răsună ecouri dintr-o lume poetică eminesciană în care fiinţa umană trăieşte sacralitatea şi îşi asumă tragismul neîmplinirii unei iubiri peste fire: ...Iar când îşi despleteşte părul / În faţa vechilor oglinzi, / Sub pleoape i se-adună cerul / Cu zeci de aştri suferinzi.
Din imaginarul lui Eminescu şi Brâncuşi poeţii din Basarabia şi nordul Bucovinei au integrat în propria creaţie, prin strategii intertextuale, imagini în care naţionalul şi universalul se intersectează în generarea de sensuri poetice profunde, dar şi imagini prin care interpretarea publicistică şi poetică a condiţiei social-politice a fiinţei româneşti îşi află forţa de respingere a agresivităţii istoriei.
În Măria Sa – Poetul, Chişinău, 1992,D.Matcovschi îşi concepe suita în versuri din 39 poeme de închinare la Eminescu,din perspectiva imaginii păsării şi zborului, semnificând în simbolistica universală esenţa Poetului– ipostază exponenţială a fiinţei umane care transcende fenomenalul şi se sustrage efemerului,prin integrarea unui fragment din poemul eminescianNumai poetul: E dragostea de Patrie belşugul / Cel mai de preţ pe care fiecare / Din moşi strămoşi cinstit îl moşteneşte / Şi-l creşte şi-l păzeşte ca pe-un Soare / De vârcolaci, de hoţi ce stau la pândă, / Întotdeauna gata să te fure // Lumea toată-i trecătoare. / Oamenii se nasc şi mor…/ Numai poetul, / Ca pasări ce zboară / Deasupra valurilor / Trece peste nemărginirea timpului. // Şi să te lase noaptea pe furtună, / Sărac şi gol la mijloc de pădure... (p.10). Cele 39 de poeme – corespunzătoare celor 39 de ani de viaţă ai Poetului – sunt „rostite” / publicate într-un timp în care se dădea, mai ales în Basarabia şi nordul Bucovinei, dar şi în România, bătălia pentru recunoaşterea unităţii naţionale a românilor, despărţiţi în mod agresiv, prin hotare arbitrare, şi a primei dimensiuni a identităţii naţionale– limba română. Fără îndoială că din această perspectivă D.Matcovschi integrează în structura poemului-imn închinat limbii:Limba maternă / Ca floarea eternă/ De busuioc şi de dor. / Dor de ţărâne, / De doine bătrâne, / De freamătul codrului / Ea ne adună / Cu soare şi lună, / Cu viitor şi trecut / [... ] Limba maternă, / Ca floarea eternă / De Busuioc şi de Dor: / Dor de Ţărâne, / De Doine bătrâne, / De freamătul Codrilor. Intertextul eminescian: O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi / Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi şi un „intertext” (ca sa folosim acelaşi termen, chiar dacă nu tocmai potrivit) Brâncuşi: La masa tăcerii divine / În faţa cuvântului drept/ Se luptă poetul cu sine / Un mare nebun înţelept (p.14, 16).
Am discutat în altă parte4 situarea termenului românesc masă, printr-un strat profund de semnificare, uitat de limba comună, în spaţiul sacrului, situare pe care o va fi integrat, conştient sau subconştient, sculptorul Brâncuşi într-un imaginar cu originea în cultura orală românească. Strofa lui Matcovschi aşază creativitatea Poetului sub semnul sacrului prin epitetul divină, prin sacralitatea din stratul semantic profund al termenului cuvânt şi prin sacralitatea, şi originară, şi revelată de Brâncuşi, în Masa tăcerii. Sculptorul începea, cu Masa tăcerii, în structura complexului de la Târgu Jiu, un parcurs al iniţierii fiinţei umane spre sacru, trecând prin Poarta sărutului şi ajungând la Coloana infinitului / Coloana nesfârşită.
Cu această „sarcină” (în termenii lui Blaga) a sacralităţii, cu originea în limba şi în cultura românească orală şi în gândirea lui Brâncuşi, Ion Hadârcă a putut aduce în jurul Mesei, într-un poem, intitulat semnificativ Brâncuşi, urcuş întru Isus, într-un alt timp al limbajului poeziei din Basarabia, capodopere ale sculpturii lui Brâncuşi, înţelese ca părţi ale unui întreg întemeiat pe această direcţie de semnificare – ieşirea din profan, transcenderea lumii fenomenale, aspiraţia spre sacru: Într-o bună zi / la Masa Tăcerii s-au aşezat: / Coloana infinitului, Începutul lumii, / Rugăciunea, Somnul, Himera, / Lauda ochilor, Cuminţenia pământului, / Măiastra, Ţestoasa zburătoare, / Socrate, Piatra de hotar şi Regele Regilor, / apoi Divanul fiind adunat / ei au chemat Sărutul / şi l-au tăcut îndelung-îndelung… (Echipa de îngeri, p.24).
Coloana infinitului sau Coloana nesfârşită a generat direcţii de semnificare, deopotrivă în spaţiul artei şi în spaţiul limbii.
În câmpul artei, semnificaţia originară: transcenderea condiţiei fenomenale a fiinţei umane a fost dezvoltată mai întâi de Brâncuşi, care îşi ia ca punct de plecare semnificaţia stâlpului cerului din cultura orală românească. Această continuitate, cultură orală – cultură erudită, precum şi sensul de adâncime al creaţiei lui Brâncuşi, prin care o ipostază a spiritualităţii româneşti s-a aşezat definitiv în orizontul spiritual al umanităţii, au fost recreate de Mircea Eliade în piesa de teatru Coloana nesfârşită. Coloana nesfârşită semnifică aici nu numai ieşirea din fenomenal şi deschiderea fiinţei spre sacru, ci şi dezvoltarea conştiinţei existenţei unei lumi a transcendentului; aceasta este, în esenţă, „sarcina mitică” (Blaga) şi încărcătura sacră a imaginii brâncuşiene, revelată de textul lui Mircea Eliade:
Brâncuşi:
Şi tocmai aici e secretul! Pentru că, chiar dacă nu va fi atât de înaltă pe cât spuneţi voi, nu va avea sfârşit. Nu se va opri nici în Cer. Îl va străpunge, şi se va înălţa şi mai sus!
Învăţătorul:
Dar Cerul nu există, domnul Brâncuşi. Ştiinţa a dovedit că nu există. Este ceva, aşa, un fel de iluzie, care numai ni se pare nouă că e Cer, ceva care…
Brâncuşi:
Cerul. Îl fac să fie de-adevărat. Dacă înalţ Coloana cum ştiu eu, cum am învăţat eu de curând că trebuie înălţată – o să înceapă şi Cerul să fie! (După o pauză izbucnind). Dacă vă spun că e nesfârşită!? (p.85).
În cel de-al doilea câmp de semnificare, imaginea coloana nesfârşită situează, în perspectiva transcenderii fenomenalului, limba. În anul 1990, I.Dumeniuk şi N.Mătcaş tipăresc la Chişinău volumul Coloana infinită a graiului matern. Volumul oglindeşte, într-adevăr, „file din marea bătălie pentru limbă”, aşa cum se fixează în subtitlu, iar intertextul brâncuşian îndreptăţeşte interpretarea bătăliei pentru apărarea limbii din perspectiva funcţiei fundamentale a acesteia – de asigurare a libertăţii fiinţei umane, care intră în comunicare cu fiinţa lumii în temeiul raportului profund limbă– spirit – identitate naţională. Conştiinţa acestei funcţii o dau în cultura românească mai întâi traducătorii Bibliei, apoi, în cel mai înalt grad, marii poeţi. Între aceştia Eminescu, poetul care descătuşează cel dintâi energii ascunse ale limbii române, într-o vreme în care se ducea totodată bătălia pentru constituirea unei limbi moderne de cultură. Dar, dacă procesul de dezvoltare a limbii române literare se situa la nivelul de suprafaţă al limbii, cu Eminescu, în poezie mai cu seamă, limba română se întoarce asupra adâncimilor ei şi-şi descoperă identitatea în spaţiul creativităţii, dezvoltând o funcţie specifică, în ipostaza de limbaj poetic: funcţia ontologică.
În poemul lui Arcadie Suceveanu, cu structură şi adâncimi semantice proprii culturii orale, Nunta graiului (1981), sacralitatea limbii trece prin mitologia populară în creaţia lui Eminescu, întărindu-şi atributul veşniciei: Prin pădurea cea de soc / Călare pe Inorog, / Lerului, / Trece graiul prin inel / Cu nuntaşii după el, / Lerului. / Şi deodată s-a oprit / Lâng-un pom împodobit, / Lerului. / Unde-n prapuri de mătasă / Şade Floarea cea Mireasă, / Lerului.// Cu altare Sub picioare / Şi cu stele / Pe inele, / Lerului. // [...] // Logostea pe mândru plai / Trece nunta istui Grai / Chiar prin versul lui Mihai. / Prin dactili şi hexametri / Plânge Gheorghe, tace Petre! / Lerului. /Joacă nunta la soroace / Cam de-o veşnicie-ncoace! / Lerului, / Mărului....
Limba română şi creaţia poetică eminesciană sunt polii între care aşază Vasile Tărâţeanu durerea dezbinării fiinţei româneşti şi statornicia identităţii ei, într-un text publicistic construit intertextual pe modelul poeziei Şi dacă..., cu trimiteri, prin titlul Şi dacă la steaua doinei, şi în interior, la poeziile La steaua, Doina,precum şi la alte creaţii eminesciene: Şi dacă aerul pe care-l respirăm mai tremură şi acum înfiorat de miraculoasa lumină ce s-a împrăştiat binefăcătoare peste această palmă de pământ ştefanian, / Şi dacă apa vie a dorului de neam şi ţară – la al cărui trecut mare vrem şi-un mare viitor – izvorăşte din adâncurile fiinţei noastre bimilenare pe această palmă de pământ eminescian, / Şi dacă pâinea noastră cea de toate zilele– Limba Română – se rumeneşte aromitor de dulce şi săţioasă pe jăratecul aceleiaşi vetre de oameni gospodari şi cu frică de Tine, / [...] / Şi dacă ramurile din care ne tragem bat prea timid, cu teamă parcă, în geamurile altor case ce rămân ca şi până acum închise la durerile noastre, / Oare să fie păcatele noastre chiar atât de mari şi grele, / Încât pentru ispăşirea lor trebuie să ne ducem viaţa cât ne-a fost dată numai la umbra spinului ce tot creşte lângă uşa casei noastre ? / [...] / Şi dacă norii deşi nu se mai duc şi luna nu mai iese-n luciu, cum datu-i-a fost dat să fie, ce ne mai rămâne de făcut decât să ne aducem aminte de El întotdeauna şi de a ni-l apropia încet? / Acum şi pururea! (vol. Iluzii şi lanţuri, p.98-99).
Recrearea semnificaţiei Coloanei nesfârşite de către Mircea Eliade, precum şi aşezarea în poezia lui Ion Hadârcă a Coloanei infinitului la Masa Tăcerii, împreună cu Măiastra, Începutul Lumii, Regele Regilor îndreptăţesc interpretarea dată creativităţii lui Brâncuşi de către filozoful C.Noica: Brâncuşi a sculptat infinitive lungi.Cu alte cuvinte, în definirea unei creaţii sculpturale, care poartă în stratul ei adânc de semnificare fondul românesc, ne întâlnim cu un element specific limbii române între celelalte limbi romanice: infinitivul lung substantivizat (fenomen cvasigeneral) se defineşte prin considerarea substanţei (deci, a conţinutului de substantiv) în permanentă devenire / procesualitate (ceea ce ţine de verb):
Brâncuşi:
Ce să fie adevărat?
Fata:
Că nu mai ştiţi cum să terminaţi Coloana?
Brâncuşi (izbucnind în râs):
Asta-i bună! Cum s-o termin daca e fără sfârşit? (p.92).
Putem interpreta (sau trebuie să interpretăm) în aceeaşi perspectivă a definirii creativităţii lui Brâncuşi şi sculptura Cocoşul, a cărei imagine a fost integrată în structura copertei volumului de poezii Atât de mult al pământului de poetul bucovinean Ion Vatamanu. Cocoşul lui Brâncuşi este, şi prin structura expresiei, şi prin instituirea sensului, în aceeaşi continuitate cultură orală – cultura erudită, o altă ipostază a transcenderii lumii fenomenale, alături de Coloana nesfârşită, fie că înţelegem sub această denumire cântecul cocoşului, care, într-o interpretare comună, anunţă dimineaţa, deci, un fenomen cosmic, în desfăşurare, în deschidere, fie că îl interpretăm, într-o perspectivă corelată cu legende şi datini româneşti, care se mai întâlnesc încă, în noaptea de Înviere, ca semnificând permanenta reînviere. Dar ce altceva este poezia dacă nu o permanentă reîntemeiere a fiinţei umane. Sensul profund este întărit de relaţia într-un anume mod oximoronică între această imagine esenţializată a Cocoşului şi titlul volumului: Atât de mult al pământului. Acelaşi poet recreează poetic spaţiul bucovinean în tonalitate stilistică „dulce-amară” prin antiteza dintre un timp al armoniei, sugerat prin intertext eminescian, şi prezentul alienant: La Bucovina, sus, la Dulcea-Eminescu, / La izvor în ţarnă, la izvor, / Sunt rădăcini şi parc-ar fi şi soare / Dar cresc lăstari să piară-n umbra lor. // La Bucovina, sus, la Dulcea-Eminescu, / Pe bătrâni se ţine, pe bătrâni, / În pădurea noastră ultimul copac / Şi cea din urmă apă din fântâni (Matern, la Bucovina, 1995).
Observam la începutul demersului nostru, în legătură cu relaţia intertextuală Andrei Mureşanu – Al.Mateevici, că Andrei Mureşanu este punct de plecare în creaţia eminesciană pentru întrebări fundamentale cu privire la situarea poetului în desfăşurarea raportului dintre om şi societate, dintre fiinţa umană şi fiinţa lumii. Şi anticipam că aceste întrebări se regăsesc, în ipostaze diferite, în relaţiile intertextuale dintre creaţia poetică sau publicistică din Basarabia şi din nordul Bucovinei şi creaţia eminesciană. Aceste întrebări constituie nucleul semantic sau componente semantice fundamentale în cele trei variante ale poemului Mureşanu, dar şi în alte poeme: Odin şi Poetul, Întunericul şi Poetul, Povestea magului călător în stele etc., în care se trece de la imaginea poetului mesianic, poetul-bard, revoluţionar sau numai revoltat, la imaginea poetului orfic, sau se instituie stări tensionale între aceste ipostaze în desfăşurarea unor dialoguri în esenţa lor socratice.
Eminescu întrupează în creaţia lui ipostaze variate în corespondenţă cu însăşi condiţia duală a fiinţei umane, de fiinţă istorică şi fiinţă cosmică, cu trecerea în prim plan a uneia sau alteia dintre condiţii, în desfăşurarea creativităţii poetice. Poetul îşi asumă, în acest proces de semantizare poetică, în poezia Doina, condiţia istorică a neamului românesc, în Glossă– condiţia omului în general, în raport cu societatea, în Luceafărul – condiţia omului de prizonier al lumii fenomenale, al contingentului, în Dintre sute de catarge, Odă (în metru antic) sau în poemele invocate mai sus – condiţia omului-fiinţă creatoare, condiţie trăită poetic la diferite nivele de tensiune, până la tragism.
Poeţi din Basarabia şi nordul Bucovinei integrează, prin relaţii de intertextualitate, întrebări şi poziţii ale fiinţei umane din creaţia eminesciană în toate aceste ipostaze, în funcţie de emergenţa fiecăreia dintre ele în contextul specific de aici şi de creativitatea lor poetică.
Evocând drama neamului românesc din Basarabia şi nordul Bucovinei, ameninţat cu pierderea identităţii în condiţiile distrugerii unităţii statale, D.Matcovschi actualizează, prin relaţii intertextuale, poemul eminescian Doina,din perspectiva unei trăiri dureroase a rupturii între neam şi poeţii lui, exprimată printr-o stilistică a ironiei amare: Astăzi plaiul mioritic cel străbun/ E un Babilon aici, la mărgioară. // Vin muscalii însă nu vin de-a călare. / Vin hamalii din afundul cel de zare. / Vin cu trenul, cu-avionul şi corabia.../ Vin cazacii, vin cu sacii, cu desagii, / Cară tot, mănâncă tot ca vârcolacii / Şi rămâne pustă neagră Basarabia. // Cine-au îndrăgit străinii,/ Mânca-i-ar inima cânii...// Noi, poeţii cei de astăzi, nu venim / Din durerea unui neam ca altădată; / Scriem ode şi astfel le mulţumim / Veneticilor, că nu ne uită niciodată (p.30).
În poezie, poetul bucovinean Vasile Leviţchi reîntemeiază poetic lumea lui Eminescu, prin parafrază şi intertext, instituind o stare de armonie între fiinţa umană şi fiinţa lumii: Codrii se mai ţin şi-acuma / şi te-ndeamnă să rămâi, / să te culci lângă izvoare / şi cu braţul căpătâi, / să cutreieri dus pe gânduri / prin desişul de făget, / îngânat de glas de ape, / ca pe-atunci fiind băiet (Cuvânt pentru Luceafăr). În publicistică, se impun creaţii în care verbul eminescian este ironic sau încărcat satiric. Reacţia lui la spectacolul politic de după un prim timp al speranţelor este departe de înţelepciunea stoică din Glossa lui Eminescu; versul cu care îşi intitulează volumul publicat în 2001 la Timişoara, Multe trec pe dinainte..., reflectă trăirea dramatică a destrămării iluziilor, a restauraţiei, cu altă mască, a demagogiei politice. Într-un articol din volum, intitulat eminescian, ...Sărăcia şi nevoile şi neamul, publicistul pune în antiteză – în continuitatea lui Eminescu, invocat în timp aniversar, spectacolul lumii contemporane, dominat de politicianismul venal şi corupt, aducându-şi în sprijin Glossa eminesciană: Privitor ca la teatru/ Tu în lume să te-nchipui – cu timpul istoric, al iubirii de ţară, invocat de Eminescu în Scrisoarea III: De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii, pentru a-şi încheia articolul cu aceeaşi modalitate intertextuală: Ar fi trebuit să-i găsim lui Eminescu un colţişor într-o pagină curată. [...] Dar... Unde mai găseşti o pagină curată? Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini (p.128-129).
În limbaj poetic, Arcadie Suceveanu situează acelaşi spectacol al lumii contemporane într-o perspectivă mai aproape de Glossa lui Eminescu, în poezia Hamlet în nouă regie, susţinută, de altfel, de un motto eminescian– Alte măşti, aceeaşi piesă, care îi dă o dimensiune metafizică: Noi actorii umplem aceleaşi scene / Mulţimea speră, crede şi aclamă / Nici nu observă că-i tot vechea dramă / Cu-aceleaşi crime şi-ntâmplări obscene (Arhivele Golgotei, p.101).
În imediata apropiere a imaginii prismei, expresie a raportului naţionalitate-universalitate, în partea introductivă, deschizând perspectiva filozofică în care se va situa desfăşurarea evenimenţială din Geniu Pustiu, se află imaginea poetului mesianic: Poeţii, filozofii unei naţiuni presupun în cântec şi cuget înălţimile cerului şi le comunică naţiunilor respective (Proză literară, p.113). Ipostaza este reluată de Eminescu în poemul Întunericul şi Poetul, în care se confruntă forţa întemeietoare a poetului, situat între divinitate şi umanitate (Tu care treci prin lume străin şi efemer / Cu sufletu-n lumină şi gândurile-n cer) şi forţa distructivă a lumii contingentului. În suita Măria Sa – Poetul, D.Matcovschi integrează forţa distructivă din poemul eminescian în imaginarul înstrăinării, concomitent cu (sau cauzată de) îndepărtarea poetului contemporan de rolul său mesianic, de apărător al aspiraţiilor naţiunii: Peste gura cea de rai / Flori de tei se scutur iară... / Unde eşti, bade Mihai? // Poet gonit de râsuri şi îngheţat de vânt, / Ce cânţi ca o stafie căiţii din mormânt, / Sfărâmă-n stânca rece a ta nebună liră/ Căci lumea este piatră şi ea nu te admiră. /Că te-au dus departe anii / Iar acum la noi acasă / Beau străinii ca mocanii / La hangiţa cea frumoasă. / Descrescută sub ţărâne / Casa noastră părintească / Nu ştiu cât va mai rămâne / Fruntea să ne-adăpostească (p.28-29).
În poemul eminescian, poetul nu sfărâmă lira, nu poate renunţa la creaţie, tocmai pentru că el trebuie să-şi ducă misiunea la capăt, să refacă armonia fiinţei umane cu divinitatea, prin dezvoltarea identităţii naţionale şi a conştiinţei acestei identităţi.
Dezbaterea despre rolul Poetului în lume şi, în mod direct, în raport cu destinul propriului neam, este substanţa semantică a dialogului dintre ipostazele poetului, dezvoltat de Maria Şleahtiţchi şi N.Leahu în Cvartet pentru o voce şi toate cuvintele, tipărit la Chişinău, în 2001, într-un alt timp poetic al literaturii române din Basarabia. În acest inedit eseu dramatic în două acte, aşa cum îl subintitulează autorii, provocator în sens pozitiv, şi cu o mare capacitate de tensionare poetică, ipostazele Poetului, aici ale poetului Eminescu, sunt întruchipări ale fiinţei lui umane şi poetice la diferite „vârste” ale creaţiei. Intertextul eminescian – punct de plecare pentru replicile personajelor-ipostaze, reprezintă răspunsul dat forţei distructive a lumii contingentului – Întunericul: Şi tu crezi, geniu negru, că fără scop şi ţintă / A lumei und-amară mă-neacă, mă frământă? / Tu crezi că eu degeaba m-am scoborât din stele / Purtând pe frunte-mi raza a naţinuii mele?; într-o primă privire retrospectivă, lui E-IV – ipostaza scepticismului Poetului care îşi încheiase opera:
E-IV: ...amară... Gloria nu se bea, nu se mănâncă, nu se îmbracă...Gloria-i pară...
îi răspunde E-I, poetul la vârsta elanurilor şi a încrederii în funcţia lui mesianică:
E-I: ...pară amară-neamară, glorie este... dar eu? Eu degeaba am coborât din stele purtând?...completat de E-III, poetul la vârsta maturităţii creatoare, care îşi asumă ipostazele precedente dar are şi înţelepciunea de a lăsa loc unui sentiment de detaşare: ...purtând pe fruntea-mi raza naţiunii mele... Ştiu, cunosc, nu te lamenta aiurea... (p.8).
Întrebările privind depăşirea condiţiei de prizonierat în lumea fenomenală dezvoltă imaginea poetului orfic în perspectiva de întemeietor de lumi. Asumarea acestor întrebări de către poet implică dezvoltarea conştiinţei tragice a existenţei fiinţei umane în căutarea permanentă a căilor de armonizare cu fiinţa lumii. Când am invocat această ipostază eminesciană, am făcut trimitere la Luceafărul, Odă (în metru antic), Dintre sute de catarge, Povestea magului călător în stele, creaţii dominate de asemenea întrebări, semantizate poetic prin modalităţi diferite. În „dialogul” cu creaţia eminesciană, aceste poeme deschid creatorilor din Basarabia şi nordul Bucovinei căi semnificative, şi pentru aşezarea în mod specific a propriei creaţii în continuitatea lui Eminescu, şi pentru o mai profundă interpretare a personalităţii lui creatoare în interiorul raportului parte – întreg, privit, deopotrivă, şi în dimensiunea regional – naţional, şi în dimensiunea naţional– european / universal.
Perspectiva în care se desfăşoară dialogul este descrisă de cei doi poli ai actului de comunicare: la un pol – creatorul, la celălalt – cititorul. La primul pol, poetul respinge, în eseul dramatic Cvartet pentru o voce şi toate cuvintele, spectacolul de măşti al lumii contingentului: Lasă-mă dumneata cu teatrum mundi... sau nu ştii d-ta că ce e val ca valul trece, privitor ca la teatru tu în lume să te-nchipui: joace unul şi pe patru, totuşi tu ghici-vei chipul... îmbrăcat la patru ace... (p.10), dar, în ipostaza sceptică a Poetului, trăieşte şi drama neîncrederii în capacitatea de a descifra semnele din cartea lumii: E-IV: Curată nebunie! Şi credeţi-mă, eu ştiu ce ştiu despre nebunie: În zadar citim în Carte semne ce nu le-am scris... (p.11). Această replică trebuie citită în temeiul concepţiei eminesciene despre creativitatea poetică; Cartea Lumii, spre a putea fi citită, trebuie rescrisă, recreată în esenţa ei, iar aceasta se face în condiţia de „nebunie”– adică de triumf al facultăţii imaginante a fiinţei umane.
Componente esenţiale ale gândirii lui Eminescu sunt introduse într-o „dezbatere” condusă subtil de autorii Cvartetului prin intertexte din creaţii eminesciene sau din opera altor creatori români (Dimitrie Cantemir), în care dezvoltarea sensului implică deopotrivă întemeierea originară a Lumii şi întemeierea de lumi poetice. Povestea magului călător în stele este un poem iniţiatic: feciorul de împărat, apoi călugărul, reprezintă ipostaze ale Poetului, în aspiraţia spre descifrarea sensurilor din Cartea Lumii, Căci altfel viaţa-i umbră şi zilele sînt vis: calea e una singură – recrearea de lumi poetice prin dialog orfic între fiinţa poetului şi fiinţa lumii. În Cvartet pentru o voce şi toate cuvintele, „actorii” argumentează în favoarea replicii ipostazei poetului la maturitate, în care călătoria Luceafărului este o adâncire în sine a poetului, care, pentru a reinstitui Lumea, trebuie să revină la momentul originar (Ascultaţi, nu e nimic şi totuşi e o sete care-l soarbe, e un nimic asemenea uitării celei oarbe. E nimicul din care ne întrupăm, e nimicul din noi, e nimicul din afara noastră, e acel gol care ia forme vizibile şi invizibile, gâlcevind în de ele ca sufletul cu trupul) (p.27), dintr-o perspectivă, prin Scrisoarea I: E punctul, dintr-o altă perspectivă, de pătrundere în adâncimile procesului de creativitate poetică, prin Povestea magului călător în stele, este perspectiva ipostazei E-I, de amplă deschidere:
E-II: deocamdată urmează-ţi magul călător în stele.
E-I: L-am urmat şi am trăit starea desprinderii nimicului de Sine.
E-III: Ce tot spui?
În trecerea de la această replică la următoarea, recunoaştem întâlnindu-se – în complementaritate – dimensiunea metafizică şi dimensiunea imaginantă a creativităţii:
E-II: La-nceput m-am speriat... când îmi roiau în cap gânduri, iar cânturi îmi umpleau inima, în faţă ca din senin îmi apăru un chip de înger fără corp... Crezusem că-i curată nebunie, ...dar nebunia începu să-mi placă... (p.27).
În această replică se integrează o ipostază a creativităţii, dinCodru şi salon, în care este semantizată poetic starea de încredere în armonizarea fiinţei umane cu fiinţa lumii: A firii dulce limbă de el era-nţeleasă / Şi îl împlea de cântec cum îl împlea de dor şi o altă stare, din Povestea magului şi din Andrei Mureşanu, poeme în care dominantă este încrederea în lumea poetică întemeiată prin fantezie: Tot ce-am gândit mai tânăr, tot ce-am cântat mai dulce, / Tot ce a fost în cântu-mi mai pur şi mai copil / S-a-mpreunat în marea aerului steril / Cu razele a lunei ce-n nori stă să se culce / Şi a format un înger frumos şi juvenil. [...] // Nebun ori eşti lunatec– bătrânul murmurează... // Şi dac-ar fi ce-mi pasă? Chiar pala nebunie / Se pare că trezită a-nfipt ochii cumpliţi / În fruntea-mi veştezită, în creieri rătăciţi / [...]/ Fie aşa – eu nu zic. Şi totuşi, nebunia / Cum e, cu chipul dulce, cu care m-a cuprins / Îmi place – cum îmi place visul de raze nins, / Îmi place cum îmi place o umbră argintie // Călugărul (în extaz): E albă...-n întuneric văd chipul ei lucind / Ca pe o tablă neagră o umbră de argint. / Tu taina nopţii mele, tu, blond copil din ceriuri, / Cu glasul tău ca glasul duioaselor misteruri, / Oh, vino, vino iarăşi ca să te strâng la piept, / Copil cu păr de aur, cu ochiul înţelept... / [...] // Chipul: Vin! Eu vin / Sufletu-mi în vecia-i atras de-a ta chemare, / Din noaptea nefiinţei înfiorat apare...
La celălalt pol, al receptării, instituirea unui dialog între creator şi cititor, întemeiat, în Cvartetul..., în momente semnificative de sufleor, ridică întrebări privind accesul la Cartea Poetului. Creatorul înţelege şi nu înţelege modul în care este percepută personalitatea lui, prin integrarea intertextuală a sintagmei a vorbi pe înţeles, semnificând în Luceafărul imposibilitatea comunicării între lumea contingentului (reprezentată de Fata de împărat) şi lumea transcendentului (reprezentată de Luceafăr): Deşi vorbeşti pe înţeles, / Eu nu te pot pricepe. În „eseul dramatic” realizat de Maria Şleahtiţchi şi N.Leahu, cititorul – criticul, de fapt, cel respins, am crede, din Povestea magului:Tu cugeţi. Cugetarea cu raze reci pătrunde, / Loveşte chipul dulce creat de fantazie / Şi-acest chip devine palid ca o stafie pare doara vorbi pe înţeles: E-III: Vă ascult, vă ascultăm, vorbiţi parcă pe-nţeles (p.38). Se integrează în continuare întrebări dramatice din Melancolie, dezvoltate în direcţia exprimării exigenţei receptării personalităţii creatoare în unitatea ei şi a lumii întemeiată poetic de Eminescu: mă întreb, însă: când propria mea viaţă eu n-o ştiu pe de rost, să-şi bată alţii capul s-o vadă cum a fost?! Cine sînteţi voi să-mi spuneţi viaţa cu o străină gură, ca şi cum n-ar fi viaţa mea, de parcă nici n-aş fi fost...Cine sînteţi voi să-mi spuneţi, pe voci atâtea, povestea pe de rost? (p.38). Sintagma pe de rost îşi reprimeşte aici conotaţiile din limba neutră: fără acoperire, nici în realitate, nici în gândirea proprie. După replica unui cititor – expresie a modului în care personalitatea creatoare a lui Eminescu este desubstanţializată de esenţa ei sau transformată demagogic în stindard pentru evenimente social-politice, în desfăşurarea campaniilor omagiante sau „de culturalizare”: Cititorul II: Da, unii îl citesc, alţii îl răsfoiesc, iar cei de pe urmă doar îl sărbătoresc, este readusă în prim plan imaginea lumii ca teatru: E-I (către sufleor): Mai bine în cuşca ta de sufleor aş sta... (către sală) Privitor ca la teatru tu în lume să te-nchipui, joace unul şi pe patru, totuşi, tu ghici-vei chipu-i, deschizând drum spre strigătul din Odă (în metru antic): E-II: Mai bine m-aţi lăsa, mai bine v-aţi duce cu toţii, mai bine pe mine mie redă-mă, redaţi-mă mai bine, mai bine nimic (Cortina) (p.38-39).
Trecerea de la sentimentul tragic al scindării eului, din Melancolie: Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost / Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost, la aspiraţia spre refacerea unităţii fiinţei: Ca să pot muri liniştit / Pe mine mie redă-mă! semnifică, prin integrarea intertextuală în creaţia poeţilor din Basarabia, exigenţa cunoaşterii, recunoaşterii şi apărării identităţii autentice a personalităţii creatoare a lui Eminescu pentru situarea lui exactă în dezvoltarea conştiinţei de sine a neamului românesc.
La acest pol, al receptării, Eminescu exprimă, în poemul Dintre sute de catarge..., atât credinţa că numai creaţia asigură salvarea fiinţei din prizonieratul efemerului, cât şi drama neîncrederii în capacitatea cititorului de a pătrunde sensul profund al creaţiei: Nenţeles rămâne gândul / Ce-ţi străbate cânturile, / Zboară vecinic îngânându-l / Valurile, vânturile. Poemul va fi integrat de Ion Hadârcă, prin raport intertextual, în poezia sa Dintre sute, unul poate...,din volumul Dezinfecţia de frontieră... Şi titlul volumului, şi poemul său în dialog cu creaţia eminesciană reflectă prezenţa ascunsă, într-o nouă poetică, a dramei neamului românesc, rătăcit de alţii şi de el însuşi, după ce a trăit, în 1990, speranţa / iluzia redeşteptării naţionale. A fost atunci momentul în care intelectualul Hadârcă, în ipostază de om politic, a avut un rol fundamental în instituirea pentru Republica Moldova a aceluiaşi imn, imnul României: Deşteaptă-te, române!
Într-un alt timp istoric, în poemul Dintre sute, unul poate...,Ion Hadârcă recreează, în stil de meditaţie gravă, sensuri din poemul eminescian circumscrise necesităţii şi afirmării existenţei unui punct de sprijin fundamental: Dintre sutele de catarguri / este unul / care este şi unicul / ales dintre miile sutele, în măsură să salveze fiinţa umană / românească de agresivitatea stihiilor, de condiţia de rătăcitor: poate-i un scârţâit continuu şi perpendicular / la orizontul rătăcirii / noastre printre lumi... / [...] // el sie-şi este punctul fix: / catarg al catar / gelor / gurilor / vizibile în orice vârtej (Dezinfecţia de frontieră, p.51).
 
Bibliografie
1. Mihai Eminescu,Opere(ediţia Perpessicius), vol. I, Fundaţia pentruLiteratură şi Artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1939, vol. IV, Editura Academiei, Bucureşti, 1952, vol. IX, Editura Academiei, Bucureşti, 1980, vol. XIII, Editura Academiei, Bucureşti, 1985.
2. Mihai Eminescu, Despre cultură şi artă, Editura Junimea, Iaşi, 1970.
3. Mihai Eminescu, Proză literară, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1964.
 
* * *
1. Gr. C. Bostan, Lora Bostan, Pagini de literatură română. Bucovina, regiunea Cernăuţi (1775-2000), Editura Alexandru cel Bun, Cernăuţi, 1999.
2. Constelaţia lirei. Antologia poeţilor din R.S.S. Moldovenească (Cuvânt înainte de Ioan Alexandru), Cartea Românească, Bucureşti, 1987.
3. Mircea Eliade, Coloana nesfârşită, în Revista scriitorilor români, München, 1970, nr. 9, p. 82-127.
4. I. Hadârcă, Echipa de îngeri, Editura Cronica, Iaşi, 2001.
5. I. Hadârcă, Dezinfecţia de frontieră, Editura Junimea, Iaşi, 2001.
6. V. Leviţchi, Multe trec pe dinainte..., Editura Augusta, Timişoara, 2001.
7. D. Matcovschi, Măria Sa – Poetul, Uniunea Scriitorilor din Moldova, Chişinău, 1992.
8. Maria Şleahtiţchi, N.Leahu, Cvartet pentru o voce şi toate cuvintele, Editura Arc, Chişinău, 2001.
9. A. Suceveanu, Arhivele Golgotei, Editura Hyperion, Chişinău 1990.
10. V. Tărâţeanu, Iluzii şi lanţuri, Fundaţia Scrisul Românesc, Craiova, 2001.
11. I. Vatamanu, Atât de mult al pământului, Editura Hyperion, Chişinău, 1990.
 
Note
1 D.Irimia, Identitatea şi unitatea românilor în două oglinzi: Mihai Eminescu şi Alexei Mateevici, în vol. Unitatea limbii române. Cu privire specială la Basarabia şi Bucovina, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2004, p. 89-102.
2 Vezi aspecte ale dezbaterii pe această temă, în Realul şi transcenderea realului în poetica şi creaţia lui Panait Istrati, în vol. D.Irimia, Introducere în stilistică, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p.240-266).
3 Vezi, între altele, R.Jakobson, Aspects linguistique de la traduction, în vol. Essais de linguistique générale, Les Editions de Minuit, Paris, 1963, p.78-86, D.Irimia, Identitatea naţională între limbă şi literatură, în vol.Limba şi literatura română în spaţiul etnocultural dacoromânesc şi în diaspora, Editura Trinitas, Iaşi, 2003, p.47-60.
4 Studiul Identitatea naţională între limbă şi literatură, vol.cit., p.56-57.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog