Identitatea etnică, de limbă şi cultură nu sunt valori de piaţă, ci de existenţă şi nu se negociază
Pentru tipar;)
;)
;)
;)
;)
– Stimate domnule senator Gheorghe Mihai Bârlea, propun să începem acest dialog abordând un subiect intens mediatizat în acest an, când se împlinesc două secole de la anexarea Basarabiei de către imperiul ţarist. Cum caracterizaţi acest segment de istorie derulată în cea mai mare parte în afara spaţiului geografic, politic, social şi spiritual al neamului? Cum se vede din Maramureş linia mereu şerpuitoare şi mereu rătăcitoare a destinului basarabenilor?
– Fără să fiu istoric în sens academic, am convingerea că istoria este oglinda ce se interpune între trecut şi viitor şi ne facilitează să privim existenţa din ambele sensuri. Marele istoric Gheorghe Brătianu, polemizând cu fostul lui dascăl, medievistul francez Ferdinand Loth, şi-a propus să demonteze teza acestuia potrivit căreia poporul român este „o enigmă şi un miracol istoric”, susţinând că, dimpotrivă, suntem unul dintre popoarele vechi ale Europei, căruia nu i-a lipsit curajul istoric în apărarea identităţii sale lingvistice, spirituale şi creştine. Pentru celebrul lui tratat despre Basarabia – pământ românesc, refuzând să se dezică de el sub presiunea Moscovei şi a scriitorilor stalinişti de la începutul anilor ’50, a plătit cu viaţa în închisoarea politică de la Sighetu Marmaţiei, azi Memorialul victimelor comunismului şi al rezistenţei de la Sighet. Din păcate, Basarabia ca şi Bucovina, situate într-un spaţiu geopolitic expus intereselor imperiului rus şi apoi sovietic, au plătit uneori pentru întreg neamul. A fost un fel de monedă-condiţie pentru a păstra statalitatea Moldovei, chiar dacă aproape înjumătăţită acum 200 de ani, şi a României la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, pentru a evita încă o dată pierderea Ardealului de Nord. Va fi greu, dacă nu imposibil, de inventariat suferinţele, umilinţele, deportările în masă, strategiile de mancurtizare, falsificarea matricei istorice a Basarabiei. Există limite ale rezistenţei umane, ale laşităţii calculate, cedări inevitabile, care siluiesc şi logica, şi adevărul istoric. Dar mai presus de orice a existat şi există în Basarabia şi în basarabeni cu adevărat un spirit eroic, o forţă transcendentă în sens istoric, care au stat „în calea răutăţilor”. Conştiinţa de neam şi de limbă nu se negociază şi basarabenii ne oferă suficiente modele şi momente în acest sens, sau cel puţin aşa se văd lucrurile din Maramureş, de la mine de acasă şi din inima mea.
– Să coborâm în timp, acasă, la anii juneţiei. Când, cum a intrat Basarabia în atenţia Dumneavoastră?
– Mi-e greu să aleg un moment, o dată fixă. Cu siguranţă că din pruncie m-au frecventat frânturi de gânduri ce zburau spre Basarabia, o curiozitate, o mirare, o terra incognito, oficial trasată pe hărţi R.S.S. Moldovenească, despre care oamenii obişnuiţi, bunicii şi străbunicii vorbeau în şoaptă, cu teamă, cu nostalgie rănită şi nevindecată despre partea lipsă / ruptă din trupul mult încercatei noastre Ţări şi pentru care s-au înroşit munţii şi izvoarele în două războaie mondiale.
Rămâne memorabilă ziua când am întâlnit primul basarabean, poetul discret şi meditativ Liviu Damian, ajuns la Sighet cu o echipă de scriitori de la revista„Luceafărul” din Bucureşti, între care se aflau Sânziana Pop, Mihai Ungheanu, Dan Fruntelată, Ion Gheorghe, exact în clipele în care s-a dat vestea că marele poet Nichita Stănescu „s-a mutat din moarte la viaţă”, după cum se exprimă Evanghelistul, şi în eternitatea Cuvântului. Îmi rezonează încă poezia lui, intitulată, dacă nu mă înşel, Învăţătorii de la sate, un elogiu liric de o rară frumuseţe şi profunzime adus vocaţiei şi meseriei de învăţător, cel ce dă inocenţei lumină şi vieţii primul sens. Aveam o antologie cu poeţi basarabeni, apărută la începutul anilor ’80. Din ea am aflat în premieră că „Moldovenii când se strâng / Şi-n petreceri se avântă, / La un colţ de masă plâng, / La alt colţ de masă cântă” (Petru Zadnipru). Astfel s-a aprins în mine dorinţa şi speranţa ireversibile că veni-va ziua când sârmele ghimpate de pe cele două maluri ale Prutului, ruginite şi blestemate, vor fi azvârlite în lada de gunoi şi va fi readus la adevărata lui valoare istorică îndemnul cântat: ,,Basarabie frumoasă, / Pregăteşte-te mireasă, / Că-ţi aducem peţitor / Steagul nostru tricolor”. Cu riscul de a părea desuet, n-am cum să-mi ascund sentimentele de atunci.
– Ştiu că preocupările Dumneavoastră au fost şi rămân legate în primul rând de suflet, de dragostea de neam, de limba română. În ultimele două decenii aţi manifestat interes, în mod special, faţă de soarta românilor din afara graniţelor politice actuale ale României...
– Da, într-adevăr! La începutul anilor ’90 i-am redescoperit şi recuperat pe fraţii maramureşeni din dreapta Tisei şi pe cei din Ţara Fagilor, adică din Bucovina, cu Cernăuţii lui Aron Pumnul, în a cărui casă am fost foarte mâhnit să aflu că locuiau doi colonei sovietici. Un sentiment la fel de tulburător şi de straniu am trăit în cimitirul în care îşi dorm somnul de veci mari cărturari şi personalităţi ai neamului, dar ale căror morminte şi cruci sunt lăsate deliberat să roadă adânc în ele cariile unei istorii otrăvite, spre pierzania lor. Noroc că atunci i-am cunoscut, împreună cu poeţii Echim Vancea şi Gheorghe Pârja, pe poeţii Ilie Zegrea, Arcadie Suceveanu, Vasile Ţărâţeanu, pe eminenţii profesori Ion Popescu, Alexandrina Cernov, Grigore Bostan, dar şi pe scriitorul Vasile Leviţchi, traducătorul lui Platnov în limba română, chiar dacă iniţial cu caractere ruseşti. Împreună, în două seri memorabile, ne-am vindecat de scepticism şi de fatalitate şi am constatat că mai avem motive să credem în viitor, trăind în şi pentru aceeaşi limbă şi acelaşi neam.
– Drama românilor din afara Ţării, în special a românilor din jurul României, a fost, este şi va rămâne o problemă cu urmări grave pentru numeroşi conaţionali. Ca unul ce sunteţi aproape de tot ce se întâmplă în Maramureşul de peste Tisa, în Bucovina şi, desigur, în Basarabia, unde aţi descins în mai multe rânduri după 1989, vă întreb: Cum ar trebui să-şi construiască politica externă România ca, indiferent de conjunctura politică şi de coloratura guvernanţilor, să existe o continuitate în abordarea problemelor pe care le înfruntă românii din afara graniţelor?
– Nicolae Iorga a afirmat corect că România este o ţară înconjurată de români. Ei sunt autohtoni în pământuri înstrăinate, sunt pământurile lor, au suferit, luptă şi visează. De multe, dacă nu de prea multe, ori Ţara-mamă nu i-a putut ajuta fie din cauza unor factori politici externi, fie din cauza unor erori strategice proprii. Totuşi după Revoluţia din decembrie 1989 s-au făcut eforturi vizibile pentru restaurarea unor relaţii fireşti cu comunităţile româneşti din jurul României şi nu numai. Există o instituţie guvernamentală – Departamentul pentru românii de pretutindeni, organizaţii neguvernamentale în Ţară şi peste hotare ce sprijină proiecte menite să protejeze identitatea etnică, lingvistică şi culturală a acestora. Institutul Cultural Român promovează proiecte de anvergură printr-o reţea de centre culturale în cele mai importante ţări din lume şi cu o strategie mai agresivă, în sens bun, de recuplare la circuitul de valori contemporane. Sunt susţinute publicaţii culturale şi ştiinţifice în limba română, manifestări culturale de mai mică sau mai mare amploare. Mulţi tineri, mai ales din Basarabia şi Bucovina, învaţă în România cu burse guvernamentale. Sunt eforturi bugetare şi logistice insuficiente, cu siguranţă. E nevoie de o strategie mai coerentă pe termen mediu şi lung, o comunicare mai sensibilă şi mai eficientă. Identitatea etnică, culturală, lingvistică nu sunt valori de piaţă, ci de existenţă. Investiţiile în acest plan conservă prestigiul trecutului şi luminează viitorul comun. Dar dincolo de strategii, contează la fel de mult relaţiile interumane, prieteniile, voluntarismul, generozitatea, având ca liant nevoia intimă de a recupera ceea ce vicleniile istoriei, cum spune Hegel, au falsificat şi ne-au arbitrat destinul împotriva voinţei noastre. În ce mă priveşte, de la aceste convingeri am plecat să îi cunosc, să îi recunosc pe românii din dreapta Tisei, pe cei din Cernăuţi în aprilie / mai 1990.
– În ce context v-aţi aflat pentru prima dată în capitala Republicii Moldova?
– La Chişinău am venit la 28-29 noiembrie 1991, în calitate de consilier la Inspectoratul pentru cultură al judeţului Maramureş, împreună cu bunul meu coleg Ion Ardeleanu-Pruncu, director la Şcoala populară de artă din Sighet, a cărui fiu studia la Universitatea din Chişinău, având misiunea de a invita două formaţii la Festivalul de Datini de la Sighet, cu o tradiţie de peste 43 de ani. Ne-a acordat audienţă cu amabilitate domnul Ministru Ion Ungureanu, binecunoscut în România deja. Convenisem cu Domnia Sa detaliile, noi angajându-ne să suportăm toate cheltuielile de deplasare şi cazare pentru două formaţii.
– Ce impresii, amintiri aţi păstrat după acea vizită?
– După întâlnirea de la Ministerul Culturii şi Cultelor, cu misiunea formal îndeplinită, ne-am deplasat la statuia lui Ştefan cel Mare, în Parcul Central, unde începeau să vină basarabeni din toate zonele, să sărbătorească Ziua Unirii din 1 decembrie, la care urmau să participe invitaţi şi din România, iar pentru partea de spectacol – maramureşenii Ştefan Hruşcă şi Ion Zubaşcu. Am trăit puternic impresia că statuia lui Ştefan şi parcul cu aleea lui de scriitori eternizaţi în bronz sunt repere sacre pentru fiecare român basarabean, iar oamenii, cel puţin cei de pe platou, îmi păreau în sfârşit liberi, trăind fără reţineri bucuria că sunt români, că limba s-a descătuşat. Am avut senzaţia că adevăratul Parlament al Moldovei, ba chiar al României, se mutaseră în perimetrul statuii lui Ştefan. Oamenii făceau calcule, formulau predicţii istorice, tatonau viitorul. La un moment dat însă, când dialogul şi sentimentele fierbeau şi imaginaţia deborda, o fiinţă feminină, nu foarte arătoasă, de alt neam şi limbă, a început să ţipe şi să ameninţe că „Basarabia este pământ rusesc” şi că e gata să descarce kalaşnikov-ul în noi. M-am trezit brusc la realitate! Reevaluând momentul, mi-am dat seama că această femeie este produsul simbolic şi ,,arătarea concretă” a celor 200 de ani de ocupaţie (exceptând perioada interbelică, la rându-i cu multe incidente nefericite), agresivitatea în forma ei pură, un mental resuscitat şi întreţinut de nostalgicii unui cadavru istoric – comunismul –, temă de meditaţie şi de actualitate încă, dar şi de motivaţie în bătălia pentru un viitor european comun.
– De prin 1990 se tot vorbeşte despre necesitatea elaborării unui proiect strategic naţional ce ar urma să ghideze dezvoltarea noastră ca naţiune, cultură şi civilizaţie. Ce trebuie să includă un asemenea proiect? Cine urmează să-l elaboreze?
– Admit că trebuie o strategie înnoită şi înnoitoare, curajoasă, în care să se regăsească dezideratele tuturor. Ea nu trebuie să fie un proiect birocratic, de cabinet, ci opera personalităţilor reprezentative ale românilor de pretutindeni. Omenirea trăieşte momente decisive şi, în consecinţă, naţiunile, statele, dacă nu vor să devină victimele globalizării, trebuie să pună în prim-planul politicilor interesele identitare, de cultură şi civilizaţie. Responsabilitatea majoră cade în sarcina decidenţilor politici, dar şi a societăţii civile, care este de multe ori mai deschisă şi mai eficientă în comunicarea socială. Simplificând lucrurile, aş spune că în acest demers responsabilităţile se distribuie de la indivizi la instituţii.
– Să ne referim la românii din afară plecaţi din localităţile de baştină în căutarea unui alt destin. Or, emigrarea românilor, inclusiv a celor din Basarabia, constituie un fenomen abordat tot mai frecvent şi tot mai alarmant. Care vor fi consecințele acestui exod al populaţiei?
– Migraţia nu este un fenomen nou şi nici exclusiv românesc, dar, în acest moment, odată cu deschiderea graniţelor, ca efect al noii construcţii europene, migraţia din ţările cu probleme economice grave, îndeosebi cele fost-comuniste, a căpătat dimensiuni îngrijorătoare. Ultimul recensământ din România confirmă tendinţa de depopulare demografică datorată atât migraţiei masive, cât şi scăderii indicilor de natalitate. Pleacă îndeosebi tineri, specialişti în diverse domenii, care aduc servicii altor state. Dacă, de exemplu, imigranţii români din Italia s-ar întoarce în totalitate, această ţară n-ar traversa doar o criză economică obişnuită, ci un veritabil şoc, întrucât românii, prin munca lor, contribuie cu aproape 5% la PIB-ul italian. Şi în România am trăit un şoc similar, pentru că, în circumstanţele actuale, n-am avea cum să le oferim locuri de muncă. Iată cât de tensionate vremuri trăim! Criza economică devastatoare afectează toate statele în masă. Prognozele demografice indică o scădere a populaţiei României până în 2050 la puţin peste 16 milioane de locuitori. Pentru a contracara aceste tendinţe, e nevoie şi în România, şi în Basarabia de noi politici demografice care să ocrotească şi să încurajeze familia printr-un sistem de motivaţii sociale, educaţionale, inclusiv de protecţie socială.
– Lipsa unei atari politici demografice se resimte în special la ţară. Domnule senator, satul a fost, este – va fi oare?, parafrazându-l pe Lucian Blaga, – veşnicia noastră? Ce se întâmplă astăzi în localităţile noastre rurale? Care este / va fi destinul ţăranilor şi al intelectualilor din aceste zone?
– Satul a fost şi mai este în memoria colectivă parte din matricea noastră existenţială şi istorică. Am fost în istorie o ţară predominant formată din ţărani. Multe din valorile noastre morale şi spirituale definitorii s-au fundamentat în orizontul satului, în spiritul tradiţiilor, în sentimentul sărbătorii atât de curat şi de animat de frumuseţi inefabile. Din sate au plecat multe dintre marile personalităţi ale culturii şi ştiinţei româneşti. Aşadar, resursele noastre de creativitate şi de valori umane au o legătură nemijlocită cu satul ca entitate etnologică şi culturală. În ultimele decenii cunoaşte inevitabil transformări profunde: migraţie puternică înspre oraşe, începând din anii ’50 până la începutul anilor ’90, în perioada aşa-numitei industrializări socialiste. În etapa de tranziţie politică şi economică de după Revoluţia din ’89 migraţia cunoaşte un proces de expansiune către ţările din Vestul Europei, mai atractive ca standard economic şi de bunăstare. Satele tind să se depopuleze cu precădere de elementul tânăr. Indicele de natalitate este negativ. Aş putea spune că lumea satului trăieşte un moment crucial, o tensiune de natură să-i redefinească fizionomia. Satul tradiţional şi ţăranul de ieri intră în amintire sau se mută în muzee. În întregime, habitatul rural preia, vrând-nevrând, efectele dinamicii socioeconomice ale globalizării agresive. Încă n-am făcut măsurători sociologice care să ne răspundă la întrebarea ce / cât se pierde, ce / cât se câştigă în sfera valorilor specifice satului. Prestigiul intelectualului şi condiţia lui în mediul rural rămân, de asemenea, teme de analizat, atât sub aspectul compatibilităţilor culturale, cât şi al motivaţiilor pentru viaţa intelectualului la ţară.
Personal, în acest sens, sunt un optimist pentru că, încet dar sigur, atenuându-se diferenţele de civilizaţie dintre sat şi oraş, modernizându-se infrastructura şi utilităţile în mediul rural, care ridică nivelul de confort social, interesul pentru revenirea la sat va creşte. Acest fenomen de re-ruralizare l-au cunoscut şi ţările occidentale cu câteva decenii în urmă, ,,fuga de la oraş”, sociologic vorbind, fiind foarte interesantă ca tendinţă.
– Titlul tezei Dumneavoastră de doctorat – Mentalităţi şi transformări sociale în zona Maramureş în perioada de tranziţie, susţinută la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi în 2000 – denotă preocupările sociologului Gh. M. Bârlea, ancorate într-o realitate cotidiană, supusă – accentuez – unor spectaculoase şi neîntrerupte schimbări. Cum credeţi, care este vectorul transformărilor actuale din societatea românească şi care va fi impactul lor asupra patrimoniului nostru identitar?
– În cercetarea pe care am făcut-o am pornit de la ipoteza că şi satul maramureşean, mai conservator în aparenţă decât cele din alte zone, este inevitabil afectat de transformări, unele fiind generate de vechiul sistem comunist prin procesele de colectivizare forţată, dar şi consecinţă a impactului şi transformărilor din perioada de tranziţie postcomunistă. M-au interesat şi mă interesează modul cum se raportează în prezent ţăranul maramureşean la valorile lui identitare – tradiţii, port, limbă, atitudinea faţă de muncă, satisfacţia sau non-satisfacţia în relaţiile cu instituţiile statului, nivelul de educaţie, încrederea şi speranţa în viitor etc. Nu puţine sunt concluziile care indică o anumită îndepărtare de autenticitate şi o uşurinţă regretabilă de a prelua anti-modele promovate de o anumită parte a mass-mediei, interesul pentru câştigul uşor. În această zonă trebuie să intervenim pentru a nu risca un viitor agresat de preferinţe culturale de natură să denatureze ceea ce Dumneavoastră numiţi ,,patrimoniul nostru identitar”.
– În ce mod Maramureşul natal ar putea să-şi păstreze inconfundabilă imaginea de tărâm în care frumuseţea locului, omului, spiritului, tradiţiei să rămână neîntinată de învolburările vieţii cotidiene?
– Pentru oricine locul naşterii este cel mai aproape de suflet. Subiectiv vorbind, şi eu sunt, când mă gândesc la Maramureş, etnocentrist şi îmi pare că, prin frumuseţea specifică şi prin valorile morale în care am fost crescut, Maramureşul este centrul lumii. Zic adesea, mai în glumă, mai în serios, că atunci când ascult muzica maramureşenească se mişcă codul genetic în mine. Lumea aceasta îmi aparţine mie şi altora ca mine, legaţi de Maramureş, dar asta nu înseamnă că locurile şi tradiţiile din alte zone nu sunt la fel de frumoase şi valoroase. E o complementaritate care defineşte identitatea noastră de neam, de cultură şi de istorie.
Îmi permit să afirm ceva ce poate părea paradoxal. Pentru a evita poluarea, kitsch-ul şi manelizarea va trebui să investim în strategii şi politici culturale, pornind de la convingerea că tradiţiile nu sunt în opoziţie cu viitorul, ci mai degrabă cu ogorul din care el răsare.
– Învăţământul este un domeniu familiar pentru Gh. M. Bârlea, cadru universitar, dar şi factor de decizie în organizarea procesului educaţional românesc. Ce se întâmplă în această sferă de importanţă majoră pentru destinul ţării? De ce racordarea la procesele internaţionale din domeniu influenţează calitatea instruirii tinerei generaţii?
– Învăţământul românesc traversează un proces de schimbări profunde, prin care se urmăreşte compatibilizarea cu învăţământul european. Noi avem o şcoală cu puternice tradiţii, în spiritul moştenirii lăsate de Spiru Haret. Trebuie să recunosc că în ultimii 20 de ani, pe fondul transformărilor cotidiene, şcoala, la toate nivelurile, a intrat într-un anumit declin. Inclusiv statistic asistăm la o scădere a populaţiei şcolare datorită mai multor factori. Noua lege a educaţiei adoptată în România încearcă să schimbe oarecum filozofia şi să propună un proiect educaţional având în centru elevul şi studentul. Asistăm la o reformă instituţională care urmăreşte îmbunătăţirea logisticii şi tehnologiei didactice, a curriculumului şcolar, a motivaţiilor educaţionale. Din păcate, resursele financiare sunt mult sub cerinţe, ceea ce afectează şi procesul educaţional în sine, dar şi motivarea personalului didactic. Dezideratul e ca în următorii ani să se poată aloca ceea ce prevede actuala lege a educaţiei, adică 6% din PIB. Avem încă foarte mulţi tineri talentaţi care câştigă olimpiade naţionale, există o tentaţie de a studia în universităţi europene şi americane de prestigiu. Regretul este că mulţi dintre ei rămân să facă performanţă în altă parte şi puţini se întorc acasă.
Eu sper că tendinţa de revenire va fi pozitivă odată cu depăşirea momentelor dificile pe care le parcurgem în plan economic şi cu noile deschideri pe care ni le oferă statutul de ţară membră a Uniunii Europene. Bănuiesc că există similitudini şi cu realităţile din Basarabia.
– Sunteţi specialist recunoscut şi în sfera bibliotecilor – a biblioteconomiei. Ce se întâmplă în prezent cu aceste instituţii? De ce nu mai au, cu excepţii, desigur, prestaţia de altădată? Ce ar trebui să întreprindem pentru a ridica prestigiul lor în societate?
– Bibliotecile au fost şi rămân repere şi focare culturale într-o comunitate, dar ele au astăzi concurenţi creaţi de societatea informaţională. Internetul oferă astăzi informaţii cu o viteză uluitoare. Aş putea spune că generaţiile noi îşi construiesc o nouă paradigmă de existenţă în jurul provocărilor IT-ului. Asta nu înseamnă că bibliotecile clasice şi-au epuizat resursele. Cartea a devenit compatibilă cu internetul, bibliotecile sunt dotate cu tehnică informaţională. Dar continui să cred că frumuseţea şi farmecul lecturii nu pot fi cunoscute navigând doar pe internet. Totuşi statisticile arată că interesul pentru lectură şi pentru carte rămâne ridicat. Iată de ce administratorii de biblioteci nu trebuie să uite să depună eforturi şi pentru a le dota, a îmbogăţi fondul de carte, pentru ca evenimentele din jurul acestora să capete mai multă vizibilitate şi prestigiu.
– Memorialul victimelor comunismului şi al rezistenţei – Sighetu Marmaţiei – este o pagină tulburătoare din biografia Dumneavoastră (aveţi calitatea de coiniţiator şi, un şir de ani, de director al acestei instituţii). În ce măsură este justificată ideea creării unui asemenea muzeu? Care este impactul lui asupra procesului de cunoaștere şi conştientizare a celui mai dramatic capitol de istorie românească modernă?
– Am spus la început, când se contura proiectul Memorialului, că acesta va fi cea mai importantă victorie a societăţii civile în perioada de tranziţie postcomunistă. Sunt, evident, foarte onorat de faptul că m-am alăturat Anei Blandiana, lui Romulus Rusan, altor intelectuali de prestigiu din toate generaţiile, personalităţi ale vieţii publice şi chiar politice, la realizarea Memorialului, considerat astăzi printre primele trei instituţii din Europa ce cultivă memoria istorică recentă. Atunci când s-a început construcţia acestuia, mulţi erau foarte sceptici, alţii dimpotrivă. Îmi aduc aminte cum ziarul guvernamental „Vocea României”, în anul ’95, ţipa ca din gură de şarpe că vindem suferinţa la străini!
În prezent se înregistrează peste 60.000 de vizitatori în fiecare an, ce recapitulează în tăcere, cu uimire şi tristeţe, o parte din istoria noastră tragică sub comunism. Este un loc geometric al suferinţei, dar şi un loc geometric al reflecţiei despre trecut, despre ce înseamnă totalitarismul, mecanismul şi victimele lui, cu un mesaj foarte precis pentru toţi: să nu uităm ca să nu repetămrăul produs de comunism, care a distrus, mutilat şi falsificat nu doar destine individuale, ci şi colective, a deturnat sensul nostru natural şi raţional în istorie.
– Să discutăm şi despre politică – un domeniu ce acoperă întreaga dimensiune a vieţii omului de azi. Ce înseamnă a face politică în România? Cum se simte un politician din arcul guvernamental într-o ţară asaltată de crize de tot felul?
– Deşi neagreată şi discreditată de toţi, politică face toată lumea, la diverse niveluri. Societatea modernă este de neconceput fără componenta politică. Marile decizii sunt politice. Nu este deloc comod să fii persoană publică şi om politic. Trăieşti destule momente de tristeţe şi chiar de regret când constaţi că cei ce până mai ieri erau de aceeaşi parte a baricadei cu tine astăzi îţi sunt adversari, dacă nu chiar duşmani înverşunaţi. Dar politica trebuie privită şi ca o meserie. Nu oricine are cu adevărat vocaţie pentru a se exprima politic în spaţiul public. Politica îşi pierde din prestigiu şi din cauza faptului că au acces la ea prea mulţi veleitari, demagogi agresivi şi chiar nesimţiţi. Dar politica nu e nici biserică, inevitabilă fiind confruntarea de idei; adversarii se mai şi fluieră. Unii consideră că politica nu trebuie să aibă nicio legătură cu morala. Personal mă opun unei astfel de abordări şi continui să cred că politica nu trebuie disociată de morală şi că omul politic trebuie să-şi legitimeze faptele şi din această perspectivă. Ca senator, înţeleg în primul rând să reprezint interesele celor ce m-au ales, adică ale cetăţenilor Maramureşului, motiv pentru care în mod constant mă aflu într-o bună relaţie cu instituţiile administrative ale judeţului, cu cetăţenii, le cunosc problemele şi, pe cât îmi este posibil, încerc să contribui la rezolvarea lor. Refuz să fac figura celui care, odată ajuns într-o poziţie publică înaltă, vrea să fie cât mai puţin deranjat. Sunt un om implicat şi, cred, generos şi disponibil.
Traversăm o perioadă dificilă, tensionată din punct de vedere politic şi economic. Dialogul politic este fracturat, spre regretul meu, ceea ce face ca uneori viaţa politică din România să pară un câmp de bătălie, şi nu e tocmai încurajator pentru societate. Eu cred în cultura dialogului şi în oamenii care nu doar ridică probleme, ci şi găsesc soluţii la ele. Noi am luat măsuri foarte dure şi nepopulare între anii 2010-2011, presaţi de realităţile economice şi de criza galopantă pe care o cunoaşte toată lumea şi de care n-a scăpat încă nimeni. Se cutremură ţări cu o forţă economică mult mai mare, cu tradiţii democratice mai solide. Dacă n-am fi fost ţară membră a Uniunii Europene, consecinţele crizei economice pentru noi ar fi fost mult mai dramatice. De aceea, sper că măsurile anticriză luate, acompaniate de o solidaritate europeană autentică, vor readuce echilibrul nu doar în zona macroeconomică, ci şi în orizontul de speranţă al oamenilor.
– „Funcţiile şi demnităţile publice, trecătoare, amăgitoare şi înşelătoare adesea, te înnobilează dacă faptele tale sunt pe măsură, adică bune”, afirmaţi Dumneavoastră undeva. Aţi urcat o scară ierarhică fascinantă şi puteţi spune că aţi sorbit din plin paharul puterii. În ce ipostază credeţi că aţi reuşit să puneţi în valoare întregul potenţial de gândire şi de creaţie pe care-l aveţi? Care dintre demnităţi v-au adus cele mai multe necazuri şi din ce cauză?
– Indiferent de funcţia şi de poziţia publică în care m-am aflat, tot timpul m-am rugat să mă ajute Dumnezeu să rămân un om normal. Şi cred că am reuşit! Am ,,sorbit din paharul puterii”, cum spuneţi, dar am avut grijă să nu mă ameţesc, m-am ferit de cramele auguste, preferând relaţiile fireşti cu oameni. Bucuriile mele de aici vin şi nu din vin, ca să fac un joc de cuvinte! Chiar de-ar fi din cramele de la Cricova!...
Sunt un om care m-am împărţit între viaţa publică, viaţa politică, poezie şi cultură, viaţa profesională, ca dascăl. Oriunde m-am aflat am încercat să las o urmă vizibilă şi demnă de respect. Nu mi-am evaluat performanţele, dar încă mai cred că am potenţial creativ. Las la aprecierea celor ce mă cunosc să pună ei pe cântar şi viaţa, şi faptele mele. Am avut inclusiv momente dificile, am dus bătălii cu mine însumi, am fost tentat de retrageri, ameninţat de spectrul eşecului, de scepticism, dar tot în mine am găsit resurse de optimism şi de încredere, animat permanent de un sentiment al datoriei faţă de semenii mei. Am cultul prieteniei şi cred că acest lucru m-a ajutat foarte mult în viaţă, m-a apărat de indiferenţă. Fără prieteni viaţa este ternă şi nesemnificativă.
– Deşi aproape totalmente confiscat de politică, găsiţi totuşi timp şi pentru poezie. Este greu să rămâi fidel unei activităţi departe de vacarmul vieţii cotidiene?
– Confiscat poate nu, dar inevitabil politica ocupă o parte semnificativă din viaţa mea din ultimii 20 de ani. Poeziei nu i-am fost fidel aşa cum mi-aş fi dorit, dar rămâne spaţiul meu intim de existenţă, de bucurii neasemuite. Farmecul discret al lecturii, cum spune un critic literar, fie că e vorba de poezie, de eseu, de reviste culturale, nu s-a stins, cum la fel de provocatoare rămân în memorie întâlnirile pe care le-am avut de-a lungul vieţii cu mari personalităţi, poeţi, prozatori, critici literari şi de artă. Am cunoscut mulţi poeţi şi scriitori din generaţiile ’70, ’80, ’90. Mulţi dintre ei nici nu mai sunt printre noi. Mă doare într-un fel absenţa lor şi mai ales a lui Laurenţiu Ulici, maramureşean de origine, care a contat cel mai mult în formarea multor scriitori maramureşeni. La fel de legat mă simt de voi, fraţii din Basarabia, de Grigore Vieru, Leo Butnaru, Arcadie Suceveanu, Vasile Spinei, Nicolae Dabija, Vlad Pohilă, de tine, dragă Alexandru, şi de Ana, distinsa ta doamnă şi excepţional critic literar. Ce tezaur de amintiri! Nu pot să uit anul 2000, când un număr al prestigioasei reviste „Limba Română”, pe care o conduci cu atâta pasiune şi dăruire, a fost dedicat Maramureşului. Vizita ta şi a Anei în Maramureş şi apoi vizita delegaţiei de oameni de cultură din Maramureş la Chişinău, condusă de mine ca prefect al judeţului, sunt evenimente ce ne-au legat definitiv. Mi-ai făcut o onoare deosebită să mă inviţi la aniversarea a 20-a de la apariţia primului număr al revistei. Mi-am dat seama încă o dată ce faptă de cultură românească excepţională realizezi, cum apăraţi limba şi cultura română ca pe nişte cetăţi, numai şi numai cu arma cuvântului şi a credinţei în neam. Contaţi şi pe mine în demersul vostru, pe maramureşeni, pe toţi cei care, precum geniul nostru tutelar Mihai Eminescu, au convingerea că românii sunt predestinaţi să joace un rol semnificativ în istoria Europei, ca popor şi ca stat!
Aş zice, în final: ajută, Doamne, cât mai des să ne reîntâlnim în spovedanii alintate de bucurii şi de speranţe comune!
– Cu gândul la proiectele şi speranţele comune, vă mulţumesc, domnule senator, pentru aceste mărturisiri / destăinuiri ce fac dovada neîntreruptelor legături dintre noi! Multă sănătate şi mult bine Dumneavoastră şi tuturor celor dragi!