Minunea din lutul Limbii Române

Sunt taine ale rostirii care ne leagă de Cer. Rugăciunea, gândirea la Absolut ori refuzul minciunii. În axul de apă vie al cuvintelor, astfel de rezistențe la toxicul rostirii se nasc din splendida purtare de grijă a lui Dumnezeu. Oricât de bine am stăpâni o gramatică ori epistemologia unei limbi, oricât am stăpâni conținuturi și interstiții de limbă și cultură, dacă pierdem aura minunii ce însoțește rostirea, suntem sărăciți de Rai. Trebuie să înțelegem un lucru simplu. Pentru Evangheliști – și nu, nu mă refer la noile curente carismatice – minunea este un semn al divinității lui Iisus Hristos. Un semn care crește în simbol prin forța exemplului oferit prin viață de El. O reprezentare eficientă a căii spre mântuire, indicator la un sens transcendent. Pentru aceea minunea umple de sens cuvintele, ferindu-le a ajunge simplă vorbire ori bârfă, ori vorbărie ieftină.

Definită ca o intervenție supranaturală în țesătura întâmplărilor naturale – cum remarcabil sintetizează G. Ravasi –, ține de evidență că istoricul nu se va putea niciodată exprima la realitatea pură a minunii ca atare. Cel mult va putea să demonstreze posibilitatea prezenței sale, va autentifica ori va oferi o viziune asupra autenticității vreunei minuni – fapt extraordinar, evitând însă adânciri în sensul ei, verificarea ei ca atare. Va documenta ori comenta, deschizând orizontul unor interpretări ulterioare. Limba română însă nu prinde doar liniile exterioare ale minunii ce o locuiește.

Știm că Hristos refuză mereu să fie identificat cu vreun mag, vreun magician. De unde refuzul sistematic al limbii române de a vorbi despre magia sărbătorilor, de exemplu, un adaos ideologic la o adâncime ce nu suportă metafore din groapa de gunoi a limbii modernizate forțat. Nimic la Domnul din magie, din gesturile vreunui vrăjitor ori apelul la vreo scenografie. Deloc exaltant și greu de urmat. Nu poate fi copiat. Creștinismul nu propune astfel un „copping educațional” ori o simplă matrice de „design educațional”. Dinamica din vorbirea Sa este dată nu doar de verb – până la urmă definirea lui Dumnezeu pe care Moise o primește este un Verb: „Eu sunt Cel ce Este”, ci de minune. Nu rostește adevărul pentru a sătura simpla curiozitate populară. Cu bolnavii, orbii ori betegii de orice fel vorbește mai întâi, nu împlinește numai o serie ritualică, de gesturi. Ce înțelegem din efortul Lui? Că îl interesează credința, convertirea reală și eliberarea de rău. Efortul său de rostire este unul care așază în miezul inimii un apel religios, nu apologetic și cu atât mai puțin unul propagandistic. Fiind crescut sub egida educației materialist-dialectice, unde cuvintele-cheie erau legate de trebuie-plan-producție, am constatat cam prin clasa a șaptea că tot discursul era unul golit de sens. Bolnav de iluzii. Ce m-a făcut să fiu atent? Limba română. Limbă în care minciuna este pedepsită cu un dezacord al predicatului logic. Și cu o aberație sesizabilă.

Primul principiu care reține minunea din limba română este acela al continuității. De la Psaltirea Șcheiană (sec. XVI) ori predicile din Sicriul de Aur (Sebeș, 1683) spre noi, forma de prezentare a profilului uman este acela al candidatului la Înviere. Limba este coerentă cu acțiunea și gândirea pe care o descriu, dar și prin ethosul rostirii. Biserica a refuzat să lase limba română de falsul entuziasm mesianico-politic al constituirii pedagogiei sociale a unității naționale. Exemplul cel mai la îndemână este amendarea latinizării forțate a limbii prin eforturile Școlii Ardelene, refuzul Gramaticii lui Timotei Cipariu și asumarea unei limbi a minunii convertitoare. Grija limbii Bisericii a rămas aceea de a vesti venirea Împărăției lui Dumnezeu. Iar minunile sunt partea văditoare că a ales bine, că rugăciunile și predicile înțelese de popor au făcut roade în popor. Fără a fi un experiment fără Dumnezeu, limba s-a construit în linia ei simbolică. Până astăzi vorbim în două ape, orice cuvânt având un contra-cuvânt și faptul că ne rugăm ușor și ne certăm ușor deopotrivă vine tocmai din libertatea-experiență a cotidianului trecut în limbă. Nu în zadar, pe când eram studenți, eminentul filolog și teolog Antonie Plămădeală, un basarabean Mitropolit al Ardealului, ne spunea că înjurătura este răsturnarea rugăciunii, lipsirea cuvintelor de sensul lor mântuitor. De la el am învățat că orice cuvânt se poate murdări prin folosirea lui la ne-locul potrivit. Le spun mereu fetelor și băieților ce vorbesc murdar că există pericolul să intoxice adânc cuvintele și când vor avea nevoie de ele în modul exprimării iubitoare nu vor mai avea forța de care e nevoie. Și că vorbind murdar – lovind în minunea din cuvinte –, pierdem din puterea lor de a face minuni. Și atunci, oricât ne vom încuraja copiii într-o noapte de febră că totul va fi bine, nici măcar noi nu vom crede în ce spunem.

Propovăduirea creștină este întemeiată pe amintirea continuă a minunilor Mântuitorului. Ne cere inteligență în rostire și ascultare deopotrivă. De nu ar fi fost fapte petrecute cu adevărat în ochii mulțimii ce aștepta izbăvirea, ar fi fost mereu și mereu contestate. Așa cum un limbaj ideologic, oricât de bine ar fi rostit și articulat pe documentele unei doctrine și politologii lichide (Z. Baumann), nu este veridic nici măcar când se desfășoară sub ochii noștri. Suntem din destul oamenii unei generații care a adus și auzit mesaje de susținere pentru partidul unic și unicii săi conducători și care, o dată plecați din aria stadionului ori linia de bordură unde ne agitam strigătele, nu dădeam doi bani pe nimic din ceea ce rosteam-auzeam. Nu înseamnă însă că nu am corupt minunea din limba ce-o aveam ori că nu i-am desacralizat din cuvinte. De pildă, cuvântul „tovarăș”, folosit pentru a nominaliza pe Apostoli în relația lor imediată cu Hristos, și-a pierdut din aura de cuvânt-minune, transformându-se în cuvânt-gunoi din care nu mai poate rodi nimic. Cel puțin deocamdată. Pentru aceea este nevoie mereu să ne interogăm asupra semnificației religioase din cuvinte, așa cum ne interogăm asupra semnificațiilor teologice ale minunilor. Și unele, și altele generează morală, conștiință și cheamă Har în împlinire. Simboluri și semne, cuvintele-minuni trec în dimensiuni transcendente – faptele, descrierile. Transcend verificarea conținuturilor lor în concret.

Când mă gândesc la cuvintele-minune, mă gândesc mereu la Parabola Samariteanului plin de bunătate (Luca 10. 25-37), care îmi pare mai curând cronica jurnalistică a unui delict dezvoltată în breviarul unui om-minune. Prin această parabolă, Hristos trece din obiectiv în subiectiv comportamentul omului. E un soi de jurnal al redescoperirii aproapelui nu doar ca fire umană, ca ipostas, ci și a cuvintelor care te apropie de Dumnezeu. Prin cel rănit, muribund și agonic. Evidențierea siguranței morale din cuvintele Samariteanului nu este întâmplătoare, pentru că Domnul îl folosește pe el, străin prin excelență de neam și Lege, să plinească taina minunii ospitalității spre vindecare. Astfel și limba română își reface cordialitatea cu siguranța rostirii prin cuvintele care refuză căderea între tâlhari.

Închei cu o observație. Într-una din zilele toamnei care a trecut, am ajuns, fascinat, la Chișinău, entuziast să văd pe șosele trecând barje cu struguri. Mireasma și mâinile muncite ale oamenilor păreau desprinse din memoria copilăriei mele, care refuză să moară. Am oprit, la un moment dat, lângă o astfel de construcție pe patru roți și am cerut voie să mângâi strugurii ce-și strigau zdrobirea. Ajung la un hotel central și sunt întrebat – în engleză – de cele ce am nevoie. Eram în reverendă, vorbeam românește cu prietenul meu de călătorii și dușul rece al limbii străine m-a fulgerat. I-am spus domniței, fără îndoială o excelentă profesionistă, că teama mea este că a trecut de la limba rusă la engleză, uitând limba română pe parcurs. M-a privit și mi-a întins cardul de la ușă (de parcă ne-am pierdut cheile, am zis în mintea mea). M-am liniștit când am auzit-o povestind cu colegii în cea mai neaoșă limbă română cât de ciudat e popa care a venit la ei...

Refuzul minunii din limba română ne scoate din lutul transparent al rostirii și ne azvârle, definitiv, în analfabetism sufletesc. E ca și cum în locul unei pite calde, binecuvântate, aburind de sfințenie și sfințire, ne-am mulțumi cu o făcătură de rumeguș doar pentru că reclama care o însoțește ne spune că este o pâine. Taina din adânc a limbii române e minunea ce izvorăște din ea. Fie nouă după cunoașterea Ei!

Ortodoxia – Zorii Învierii

Nu știu definiție mai plină de sens a Ortodoxiei decât aceea că ea este legată, indisolubil, de Zorii Învierii. Un prag de Lumină în Zori de Înviere. O chemare și o împlinire a minunatei emoții în viețile femeilor mironosițe care se tem doar că nu are cine să prăvale piatra de la gura Mormântului. Trebuie să acceptăm că este un paradox nu doar estetic, ci al realismului credinței: ne închinăm dinaintea unui Mormânt gol. De-ar fi avut în el cadavrul Celui depus acolo în umilință și sfidare a Dumnezeirii Sale, Mormântul Său nu ne-ar fi fost de mare folos. Încă un profet, mare, desigur, dar doar profet. Om minunat, dar nu Dumnezeu – Omul din care curg minunile până astăzi tocmai prin Învierea Sa. Nu ne închinăm unei absențe, ci unei prezențe. Unui Prezent. Pare sfidarea a tot ce gândim în epoca noastră. Și așa este. Model de chemare și împlinire, icoană de Har și Dumnezeu-Omul care usucă lacrima și vindecă rana, care prin Învierea Sa schimbă condițiile ontologice ale existenței. Reiterând-o ca Existență.

Nu știu cum altfel aș putea privi viața decât dinspre Învierea Domnului Hristos către noi. Postim, ne rugăm, liturghisim ori gândim știind că Hristos a Înviat. Minunea din miezul fiecărei clipe din viețile noastre e chemarea la Înviere. Fără de El, Înviatul nostru drag, pierim. E taina Zorilor care luminează dintâi fuga femeilor la Mormânt. Și apoi întoarcerea lor în Ierusalim. Binevestind. Nu căutați pe Cel Viu printre cei morți. A Înviat. E Aici! Cu noi!

The Wonder in the Clay of the Romanian Language

Keywords: Romanian Language; Spirituality; Orthodox Faith; Transcendence; Spiritual Purity

"The Miracle from the Clay of the Romanian Language" by Constantin Necula delves into how language and faith intertwine in expressing and experiencing religiosity in the Romanian cultural space. The author argues that the Romanian language, through its structure and evolution, captures and conveys a transcendental dimension that heals and redefines the relationship between man and the divine. By analyzing how words are charged with religious meaning and how they shape and are shaped by Romanian faith and spirituality, Necula emphasizes the importance of maintaining ethical and spiritual purity in language use. The article highlights the need for awareness of the power of words in a religious context and rejects any form of language profanity, underlining the essential role of language in preserving and expressing the miracle of Romanian Orthodox faith.