Coordonatele perene ale istoriei

La 31 iulie curent, împlinește 80 de ani medievistul Tudor Teoteoi, unul dintre cei mai avizați cunoscători ai civilizației bizantine și influenței acesteia în spațiul românesc. E vicepreședinte al Societății Române de Studii Bizantine, alături de acad. Andrei Pippidi, dr. hab. Ioana Feodorov și Pr. Emanoil Băbuș. A activat întreaga viață, în calitate de cercetător științific, la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române. În paginile revistei institutului („Revue des études sud-est européennes”), precum și în volumele editate sub egida lui (Etudes byzantines et post-byzantines, Nicolae Iorga – istoric al Bizanțului ș.a.), vom întâlni numele domnului Teoteoi ca autor de studii referitoare la epoca Bizanțului tardiv (sec. XIII-XV), la perioade anterioare, la manuscrise grecești și personalități de origine greacă din Țările Române. În paralel cu activitatea științifică, a predat pe parcursul multor ani la Facultatea de Istorie a Universității din București. A îngrijit câteva ediții de referință din domeniul istoriei bizantine și românești: Izvoarele istoriei României, vol. IV: Scriitori și acte bizantine (sec. IV-XV), volum publicat în conlucrare cu H. Mihăescu, R. Lăzărescu și N.-Ș. Tanașoca (1982); M. Caratașu, Catalogul manuscriselor grecești din Biblioteca Academiei Române, vol. III, editat în colaborare cu E. Popescu-Mihuț (2004); N. Bănescu, Istoria Imperiului Bizantin, 2 vol. (2000, 2003); I. Matei, Reprezentanții diplomatici (capuchehăi) ai Țării Românești la Poarta Otomană, îngrijită împreună cu N. Pienaru (2008); Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, trad. Pr. prof. T. Bodogae, ediție revizuită de Prof. T. Teoteoi (2020) ș.a. Între cele mai recente publicații pe care le semnează de sine stătător, se numără Bizanț, romanitate orientală și români în Evul Mediu (București, Editura Academiei Române, 2020). Volumul reunește un șir de studii, rod al câtorva decenii de cercetări, apărute anterior în diverse culegeri. Toate studiile sunt scrise în limba română. Autorul se adresează astfel unui cerc larg de cititori, nu doar specialiștilor, care merită să cunoască mai profund subiecte de interes major din trecutul românesc.              

Prin titlul său, cartea profesorului Tudor Teoteoi ne amintește de marea sinteză a lui Nicolae Iorga, Istoria românilor și a romanității orientale (titlul versiunii franceze). Comun pentru ambele lucrări e conceptul de „romanitate orientală”. În debutul sintezei sale, Iorga sugera că romanitatea orientală cuprinde un vast areal cultural est-european, multinațional, caracterizat prin continuitatea elementelor civilizației Romei Antice. Acest spațiu e corespondentul Europei Occidentale, locuită de popoarele neolatine: „Cum a fost o «Romania» apuseană, din care s-au desfăcut națiile francesă, italiană, spaniolă și portughesă, o «Romania» a Răsăritului, adecă un teritoriu locuit de Latini de origine sau de adopțiune, nesupus dominației barbare a regilor germanici sau turanieni, a durat secole întregi în Răsărit, unde urmele-i trăiesc încă...” (Iorga 1936: 14). Numele lui Nicolae Iorga e amintit frecvent în paginile culegerii Bizanț, romanitate orientală și români în Evul Mediu. Autorul subscrie unor concepții istorice formulate de Iorga și îi citează aprecierile, remarcabile prin exactitate și frumusețe literară. Propriile investigații ale lui Tudor Teoteoi, în esență, confirmă justețea viziunii lui Iorga despre romanitatea orientală. Domnia sa relevă continuitatea unui șir de elemente de origine romană în Bizanț și, mai târziu, în Țările Române. Între acestea se numără: „ceremoniile consulare, ipostazele vulturului imperial roman în epoca bizantină și după aceea, poziția suveranului medieval față de reprezentanții autorității religioase în Răsăritul, ca și în Apusul creștin, ca, de altfel, și a autorităților religioase față de puterea laică” (p. 15).

Primul compartiment al cărții („Ipostaze ale romanității orientale în sursele bizantine”) e consacrat istoriei românilor nord- și sud-dunăreni până la întemeierea statelor medievale românești. Tudor Teoteoi
abordează o problemă care i-a frământat pe mulți istorici: de ce, în sursele bizantine, aflăm atât de puține referiri la istoria românilor din Peninsula Balcanică și din spațiul carpato-danubiano-pontic? Autorul ne sugerează că asemenea mărturii nu lipsesc. Ele urmează a fi descifrate în textele medievale, luând în considerare specificul vocabularului cu care operau autorii. Elitele bizantine (inclusiv cărturarii) utilizau prestigiosul etnonim „romani” doar pentru sine. În conformitate cu ideologia politică a propriului stat, bizantinii se considerau singurii moștenitori ai Imperiului Roman. „În virtutea acestei viziuni sau optici politice, ei excludeau de la bun început existența altor «romani», chiar dacă aceștia se aflau în sfera lor de stăpânire sau de influență, preferând a-i desemna prin tot felul de noțiuni arhaizante ca acelea de sciți, daci, bessi, geți, masageți, mysi (sau „mysieni”), ori prin alte ipostaze (unele operând încă din Antichitatea târzie), legate de condiția lor reală, cum ar fi cele referitoare la dezertori, fugari, hoți, iscoade, mixobarbari, spioni, tâlhari etc.” (p. 14). Istoricul analizează exemple de menționare „camuflată” a românilor în următoarele studii: „Desertores și refugoi – două mărturii despre romanitatea orientală, în latinisme din textele bizantine” (p. 21-38), „Un «scit hoț, fugar» și creștin din veacul al XI-lea, în serviciul unei mănăstiri bizantine” (p. 39-82), „O solie bizantină la Curtea sârbă (1327) și vlahii” (p. 83-117).

Dincolo de faptul că demonstrează continuitatea poporului român, aceste atestări documentare relevă circumstanțele vitrege în care le-a fost dat să trăiască românilor pe parcursul mileniului marilor migrații. Frecvent, erau nevoiți să se refugieze în Imperiul Bizantin, salvându-se din calea invadatorilor. Puteau presta servicii de mercenari („hânsari”) în armatele altor țări. Printr-o meticuloasă analiză, T. Teoteoi argumentează că românii au contribuit la răspândirea termenului „hânsari” (de origine gotică) în mediul grecilor și slavilor sudici, de unde l-au preluat apoi maghiarii și polonezii (p. 53-54). În epoca medievală, hânsarii reprezentau „corpuri militare cu misiuni speciale, mai dificile decât cele ale oștenilor obișnuiți. Pentru străini însă, s-a păstrat în oarecare măsură imaginea proastă lăsată de textele bizantine asupra românilor: hoți, sperjuri și răufăcători” (p. 54). Din această perspectivă, presupune autorul, poate fi explicată interpolarea făcută de Simion Dascălul în Letopisețul lui Grigore Ureche, vizând „tâlharii” aduși de la Roma, de către „Laslău craiul ungurescu”, pentru a lupta contra tătarilor (p. 55). După alungarea tătarilor dincolo de Nistru, regele maghiar i-a răsplătit pe acei „tâlhari” cu moșii în Maramureș, de unde a venit ulterior Dragoș, descălecătorul Țării Moldovei. Legenda citată are un evident caracter defăimător pentru întemeietorii Moldovei și descendenții lor. Ea a stârnit criticile cronicarilor Miron și Nicolae Costin și Dimitrie Cantemir. Legenda tâlharilor de la Roma reflectă un clișeu bizantin aplicat contingentelor militare străine.

Al doilea compartiment din volum se intitulează: „Suveranul în Bizanț, Țara Românească și Moldova”. Cuprinde studii de caz, dedicate unor detalii semnificative din ceremonialul imperial bizantin (la încoronare și sărbătorile bisericești), simbolurilor și terminologiei asociate împăratului. Cunoscând profund izvoarele grecești, în original, autorul evidențiază amănunte ce relevă continuitatea, secole la rând, a unor mentalități, cutume, concepții de origine bizantină. Astfel, tradiția basileilor de a arunca bani mulțimii adunate cu prilejul încoronării ilustrează reminiscența unei practici a consulilor romani. Persistența acestui gest de generozitate ostentativă până în Bizanțul veacurilor XIV-XV, iar apoi în practica domnilor români, reflectă păstrarea unui element al civilizației romane. Alte detalii similare sunt: vulturul imperial (p. 144-165), simbolismul împăratului călare (p. 166-181), termenul latin domnus, de la care provine cuvântul domn în română (p. 195-217).      

De la atributele simbolice ale împăratului, autorul se adresează câtorva personalități care, prin propria activitate, ilustrează deopotrivă continuitatea și limitele concepțiilor politice bizantine. Biografia împăratului Ioan al VI-lea Cantacuzino (1341-1354) e analizată într-un capitol aparte (p. 182-194). Datorită culturii sale enciclopedice, atașamentului față de Biserică, preocupărilor teologice și credinței în superioritatea Imperiului Bizantin față de alte țări, suveranul menționat devine o figură reprezentativă pentru idealurile politice bizantine. Concomitent, domnia sa a coincis cu o perioadă sumbră pentru existența Bizanțului: un război civil îndelungat, expansiunea Serbiei, veleitățile țarului Ștefan Dušan de a cuceri Constantinopolul, creșterea pericolului din partea otomanilor. Făcând un bilanț al domniei lui Ioan al VI-lea Cantacuzino, pe care îl consideră „un bizantin autentic”, Tudor Teoteoi conchide cât de mult se distanțau idealurile politice de realitățile istorice: „discrepanța dintre o teorie politică foarte înaltă, […] raportată la condiția atât de umilă a unei realități sumbre și înjositoare, definește dramatismul epocii în care a trăit acest împărat, precum și tragismul personalității sale” (p. 194).

Mai multe elemente ale simbolicii imperiale bizantine au supraviețuit în activitatea domnilor Țărilor Române. În amplul studiu „Ștefan cel Mare între tradiția bizantină și cea apuseană” (p. 218-270), T. Teoteoi examinează trăsăturile care-l apropie pe domnul Moldovei de Bizanț și de catolicism. Concluziile din încheiere relevă că, în a doua jumătate a secolului al XV-lea, Țara Moldovei se afla la interferența câtorva arii culturale: „Cea mai mare parte a formelor ei de viață se situează sub semnul moștenirii bizantine, pe care voievodul începe s-o etaleze cu oarecare aplomb câteodată, dar într-o lume europeană dominată de creștinătatea occidentală, în cadrele căreia Renașterea și Umanismul erau la ordinea zilei” (p. 268).

În Țara Românească, un domn care, aparent, a încercat să-și asume tradiția imperială, este Șerban Cantacuzino (1678-1688). Își trăgea vița din celebra familie Cantacuzino, care a dat câțiva împărați bizantini (între care, Ioan al VI-lea). Cronicarul Ion Neculce scria, ulterior, că „gândul și gătirea lui Șerban Vodă era să fie împărat la Țarigrad”
(p. 306). Pe zidurile edificiilor care le-a înălțat, domnul muntean a reprezentat acvila bicefală a Bizanțului. Cu toate acestea, analizând politica lui Șerban Cantacuzino, în contextul rivalității dintre Otomani și Habsburgi, istoricul conchide că suveranul a reieșit mai curând din realitățile Țării Românești și ale epocii în care a trăit. Familia Cantacuzino, pe care o reprezenta, a reușit să se integreze în mediul românesc. Însuși prenumele domnului (Șerban) e specific românesc. El a contribuit la impunerea limbii române în Biserică și în societate, sprijinind tipărirea, în 1688, a primei traduceri complete a Sfintei Scripturi în română (supranumită Biblia de la București sau Biblia lui Șerban). Pentru Cantacuzini, concluzionează istoricul, „domnia într-un principat românesc nord-dunărean le era mult mai aproape decât rarefiatele fumuri și îndepărtatele visuri bizantine” (p. 306).

Ultima secțiune are în vizor „Modele bizantine în viața și organizarea eclesiastică din Țara Românească și Moldova”. E o tematică de interes major, deoarece, după încetarea existenței statului bizantin, Patriarhia ecumenică din Constantinopol, împreună cu locașurile subordonate, au contribuit la perpetuarea memoriei Bizanțului și chiar au întreținut speranța restabilirii lui. Studiul de debut („Calitatea de authentes a patriarhului ecumenic Dionysios al II-lea (1546)”, p. 323-332) e consacrat fenomenului asumării unor prerogative politice de către înalții ierarhii ortodocși. Savantul pornește de la analiza expresiei „stăpân, împărat și patriarh”, întâlnită într-un izvor grec din secolul al XVI-lea, cu referire la Patriarhul Dionysios, care a ocupat scaunul din Constantinopol între anii 1546-1554. Cumularea atribuțiilor ecleziastice și laice, în persoana unor clerici, este întâlnită și la nord de Dunăre. Faptul se reflectă în titlul vlădică, folosit pentru fețele bisericești. Însă, inițial, cuvântul vlădică „desemna o stăpânire laică, o authentia, termen al cărui echivalent este rusescul «vladyčestvo» din zilele noastre”
(p. 329). Dincolo de existența unor precedente în Biserica greacă, autorul admite că românii au reieșit din propria experiență socială atunci când le-au recunoscut ierarhilor o autoritate similară celei a conducătorului politic: „Mentalul popular, colectiv, a remarcat discrepanța dintre scurtimea și provizoratul tot mai evident al condiției de «domn de sine stăpânitor a toată țara și mare voievod», cu relativa stabilitate a demnității deținute de înalții prelați, aflați mai la adăpost de amestecul factorului extern […] ansamblul corpului social a aplicat termenul de «vlădică» înalților prelați, având în vedere nu numai caracterul mult mai durabil al demnității lor, ci și mult mai venerabil: erau posesori ai unei autorități spirituale, care nu tăia capete, dispuneau de o autoritate destul de extinsă în domeniul dreptului civil, se aflau în fruntea clerului, prima stare a societății medievale, fapt care le conferea de asemenea o considerație aparte, exprimată și prin dictonul «de la vlădică până la opincă», la care se adăuga locul deținut de mitropolit în Sfatul domnesc” (p. 329).

Alte expresii cu rădăcini bizantine sunt „mama tuturor bisericilor” (p. 345-367) și „marea biserică” (p. 368-381), întâlnite în câteva documente din secolele XVI-XVII, pentru a denumi Mitropolia Țării Românești, cu sediul la Târgoviște. În cazul Moldovei, autorul semnalează un singur exemplu documentar (din 1835), când Mitropoliei din Iași i-a fost conferit epitetul „mamă și protectoare a tuturor mănăstirilor și bisericilor” (p. 383). În diplomatica bizantină, sintagme identice ori asemănătoare s-au folosit pentru Patriarhia din Constantinopol sau Catedrala „Sfânta Sofia”. Tudor Teoteoi meditează asupra cauzelor reluării formulărilor respective în spațiul românesc. Conchide că aici s-a format „un mediu ortodox dotat cu o mare capacitate de recuperare a tradiției bizantine, favorizată și de o prezență tot mai insistentă a grecității post-bizantine, de la Fanar sau din alte părți, în viața internă a lumii românești nord-dunărene, îndeosebi din Țara Românească” (p. 366). Recuperarea tradiției bizantine poate fi urmărită și în iconografia ortodoxă. Câteva exemple revelatorii se regăsesc în studiile „Arhetipuri bizantine și motive spirituale în viața Sfântului Athanasie Athonitul” (p. 458-466) și „Modelul icoanelor «nefăcute de mână omenească» în iconografia sfinților «noi»” (p. 467-484).

Personalitățile ecleziastice provenite din mediul grecesc al Balcanilor formează subiectul câtorva investigații incitante. În lucrarea „Prelați greci în Țara Românească (sec. XVI-XVII)” (p. 333-344), autorul îi evocă pe mitropoliții greci care au păstorit în Muntenia: Nifon al II-lea (înc. sec. al XVI-lea), Luca de Buzău (1602-1629), Grigore I (1629-1636), Dionisie Iviritul (1672). Lor li se adaugă cărturarul grec Matei al Mirelor, egumenul Mănăstirii Dealu. Estimând amprenta lăsată de acești prelați în cultura românească, autorul scrie: „Personalități de valoare ecumenică, dar și profund integrați în lumea românească a perioadei, prelații și mitropoliții greci din Țările Române în secolele XVI-XVII au îndeplinit diverse misiuni și atribuții, în primul rând pe cele presupuse în virtutea calității lor eclesiastice, context în care nu putem lăsa deoparte rolul lor cultural, în calitate de copiști, chiar de autori de creații originale, de tipografi, dar în primul rând de transmițători ai unui evantai cât mai divers al creației literare bizantine” (p. 343).

De o atenție deosebită (în patru articole, p. 392-446) beneficiază mitropolitul Dionisie al Ungrovlahiei, provenit de la Mănăstirea Iviron din Muntele Athos. Tudor Teoteoi demonstrează că Dionisie era aromân de neam. Timp de 14 ani (1655-1669) s-a aflat la Moscova, unde a redactat în greacă primul tratat moldo-rus, încheiat în 1656 de Gheorghe Ștefan, domn al Moldovei. A mai scris o istorie a Rusiei, în limba greacă, precum și un tratat împotriva rascolnicilor. Revenit în Țara Românească, Dionisie a fost egumen al Mănăstirii „Radu Vodă” din București, iar apoi mitropolit. Probabil fascinat de personalitatea lui Dionisie Iviritul, autorul a ales, pentru coperta I a volumului, o frescă din clopotnița Mănăstirii „Radu Vodă”, iar pentru ultima copertă – un hrisov din patrimoniul aceluiași locaș.

Volumul Bizanț, romanitate orientală și români în Evul Mediu se remarcă prin coerență și enciclopedism. Privit în ansamblu, ne lasă impresia unei monografii consacrate raporturilor dintre români, Imperiul Bizantin, lumea grecească post-bizantină, precum și moștenirii bizantine în diferite domenii ale societății medievale românești. Prin intermediul studiilor de amănunt, autorul creionează un tablou complex al temei vizate. Deși romeii (cum își spuneau bizantinii) și românii își revendică descendența de la Roma Antică, scriitorii bizantini i-au menționat rareori pe români, tratându-i mai curând cu superioritate. După 1453, grecii care au activat în Țara Românească și Moldova s-au integrat în mediul local, având multiple legături (inclusiv de rudenie) cu elitele românești. Influența culturală bizantină în Țările Române nu s-a limitat doar la o aculturație. Procesul a inclus și unele realități similare în cele două culturi, mentalități comune, precum și o pronunțată afirmare a identității românești. Bizanțul nu e singura arie culturală care și-a exercitat influența la nord de Dunăre. Unele aspecte din viața românilor în Evul Mediu, de la ideologie politică până la arhitectură, au rădăcini și în Europa catolică.

Pe lângă subiectul propriu-zis al fiecărui studiu, autorul zugrăvește personalități și evenimente, explică importante realități istorice din Bizanț și din Țările Române. Lectura cărții devine astfel instructivă pentru diferite categorii de cititori. Merită să citești integral volumul și să revii la el. Îți oferă un valoros model de analiză a surselor documentare, precum și de expunere academică, virtuți dobândite de autor pe parcursul unei activități științifice îndelungate. Potrivit propriei mărturii, „scopul și însemnătatea fundamentală a studiilor bizantine rezidă în marea lor capacitate de a oferi repere pentru încadrarea trecutului nostru în fluxul general al evoluției istorice, de a ne facilita plasarea unor fapte, fenomene sau procese pe coordonatele perene ale istoriei universale…” (p. 14).

The perennial coordinates of history

Keywords: Byzantine Empire; Romanian Countries; ideology; Church; heritage

The author of the paper makes a presentation of the book “Byzantium, the Oriental Roman World, and the Romanians in the Middle Ages”, written by the historian Tudor Teoteoi and published in 2020. It is a volume of collected studies dedicated to the relationships between the Romanians, the Byzantine Empire, the post-Byzantine Greek environment, as well as to the presence of the Byzantine heritage in different fields of the Romanian medieval society. Through the study of concrete details, the author sketches a complex image of the topic under study. The Byzantine cultural influence in the Romanian Countries was a complex process that included similar realities, common mentalities, as well as a definite manifestation of the Romanian identity.